Covasna-București, 250 de km în 6 ore jumate

Trei Oltcit-uri opresc pe marginea drumului la ieșirea din Întorsura Buzăului. Unul dintre ele nu mai vrea să meargă, în altul se află meșterul, iar în al treilea suntem noi, companionii celor din primele două. Mergem în coloană, cea mai sigură cale de a ajunge cu un Oltcit acolo unde-ți propui, căci nu e moment mai prielnic să ți se strice mașina decât când te însoțești la drum cu cineva care se pricepe să ți-o repare, fie și cu mâinile goale.

Din curtea în fața căreia am tras s-au și ivit la gard doi bărbați relativ tineri, care ne-au întrebat dacă avem nevoie de ajutor sau scule. Apoi o femeie a venit și ne-a oferit mere proaspăt culese. Bărbații n-au răbdat mult timp să stea după gard, așa că s-au înființat lângă Oltcit-ul problemă, chibițând. Să fie aprinderea? Să fie carburatorul? Delco-ul? Sub capota Oltcit-ului se vedeau mâinile pline de benzină și unsoare ale lui George, care știa ce are și se chinuia să-l repornească pe îndărătnic. Unul dintre bărbații observatori i-a zis nostalgic celuilalt:

– Vezi, mă, ce mișto era pe vremea lui Ceaușescu?!

23 august la all inclusive

Week-end-ul trecut am fost la Covasna, la întâlnirea anuală a posesorilor de Oltcit. Naționala, cum îi zic veteranii care tot vin la întâlnirile astea deja de peste zece ani. A fost din punctul ăsta de vedere un 23 august perfect asortat cu locul. Vreo 15 Oltcit-uri în diverse stadii de conservare s-au aliniat în parcarea camping-ului Valea Zânelor, sub privirile uimite ale pensionarilor veniți la cure de ape sulfuroase. La terasă cântau trei crai cam copți, melodii din tinerețea lor și a audienței (Puștoaico, tu ai sânge de viperă…), iar la mese se degusta ceva simbolic, (un mic, o gogoașă, o bere locală) cât să se facă consumația aia minimă de 20 de lei, pentru că majoritatea venise cu bilet în care erau incluse pesemne cele trei mese regulamentare. Dar la Valea Zânelor se venea seara, pentru programul artistic, un soi de Vraja mării, dar la munte.

Îi vedeai cum li se schimbă mimica atunci când treceau pe lângă șirul de mașini din Epoca de Aur, de la privirea plictisită cu care intrau, treceau prin surpriză, uimire și bucurie că încă mai există în viață mașina tinereții lor. „Ne dădeau like în realitate”, după cum s-a exprimat cu inocență mama lui George, venită și ea cu soțul într-un Oltcit, la întâlnire.

Unii își aminteau că înainte de 1989 au avut și ei, că l-au vândut „de proști” și că da, era greu pe vremea aia să-l întreții, dar era și frumos. Eram tineri, deh! Un nene, pe care nevasta îl tot trăgea înapoi spre terasă, nu s-a lăsat până nu mi-a zis povestea lui cu Oltcitul personal. La final, când l-am întrebat dacă l-a lăsat vreodată în baltă, mi-a făcut cu ochiul:

– Pe mine nu m-au lăsat niciodată baltă mașinile! Nici femeile! 😉

Covasna a fost locul ideal pentru o astfel de adunare. Orașul pare conservat, ca un Oltcit, undeva în anii 80, de la „baza de tratament” – aceleași hoteluri, moteluri și căsuțe, aparent într-o stare decentă – la posibilitățile de petrecere a timpului liber, ajustate pe clientelă și pe programul ursului din pădure, despre care am tot auzit că e un obișnuit al locului după lăsarea serii. Locul e curat și liniștit, până și numeroasele zone de picnic amenajate sunt lipsite de clasicele gunoaie lăsate de turiști, prețurile sunt bune, iar calitatea serviciilor nu te jignește. Sunt și câteva pensiuni moderne, cu prețuri acceptabile.

Oltcit-ului îi place la vale

Ca și anul trecut, discuțiile oltcit-arilor au fost pasionale și tehnice, dar și amuzante pentru cineva de pe margine, care nu are nici microbul ăsta și nici nu se pricepe la mașini. Iar aici s-ar încadra majoritatea nevestelor care își priveau cu condescendență perechile cum se jucau foarte serios cu mecanica asta auto, care azi nu-i mai oferă aceleași bucurii vinovate posesorului de autoturism modern, controlat strict din computer. S-a discutat despre piese – e greu să mai găsești și un șurub original, darmite piese mai importante! – de aia unii practică oltcitit-ul mai cumpătați: calcă frânele mai rar, ca să nu le uzeze (Oltcit-ului îi place la vale ;)), nu merg pe ploaie, ca să nu tocească ștergătorul, nu merg noaptea, că atunci când aprinzi farurile vezi cum îi scade turometrul, și după ce că săracul nu mai are toți caii lui originali, nu-ți permiți să-l mai încetinești și mergând cu luminile aprinse…

Altfel, pe medie situația stă mult mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu, pentru că se găsesc consumabile mai bune, iar cei câțiva posesori rămași fideli mărcii au învățat deja cum să-l gâdile la delcou și prin alte părți mofturoase, ca să nu-i lase în drum. Întâlnirea n-a fost mult diferită față de anul trecut, doar o leacă mai mulți participanți. Unul a venit chiar din diaspora, cu Audi-ul, pentru că Oltcit-ul pe care și l-a cumpărat, din Cehia, era încă la restaurat. Un new entry a fost olteanul cu 19 Oltcit-uri – pe care le avusese de-a lungul vieții, începând de la 14 ani când l-a primit pe primul cadou de la părinți. O apariție care ne-a furat ochii și inimile tuturor a fost un Oltcit roșu ca focu’, din București, premiat pentru eleganță la nu știu ce competiție automobilistică națională. Cineva a venit la Covansa direct de la mare, cu nevasta și copil mic, cale lungă și riscantă, dar a reușit. Povestea că are vreo șase mașini din astea bibelou (printre care și un Aro), pe care a început să le rotească prin parcările publice de când a auzit că e o lege care interzice să lași mașina prea mult timp în același loc. Noroc că el are șase și le poate roti cât să nu-și dea seama cineva că una anume staționează mai mult pe domeniul public.

Dacă vreți să vedeți cu ochii voștri atmosfera și să-i și auziți pe mândrii proprietari cum își laudă odoarele, pierdeți zece minute cu filmul ăsta:

N-avem nevoie de drumuri, ci de bun simț

Partea tristă a fost întoarcerea acasă. Duminică am făcut cei 250 de km din Covasna până în București în șase ore jumate în loc de trei. Am zis să nu ne blocăm pe Valea Prahovei, așa că am ales DN1A, prin Cheia. Fix la intrarea în Cheia am stat o oră jumate în coloană, din cauza unui Logan făcut praf de un Seat. Apoi, când am ajuns la Ploiești și am vrut să intrăm pe A3, doi polițiști deviau circulația, fără să dea și detalii de ce.

– E închisă autostrada? l-am întrebat pe cel din imagine.

– Da.

– De ce?

– Uitați-vă pe net! mi-a răspuns enervat, de parcă îl durea gura să mai scoată câteva vorbe în plus. Fusese un accident la km 58.

Am intrat pe net și da, în ziua aia, fix pe traseul ales de noi, am avut parte de trei accidente suficient de serioase cât să ne țină pe toți blocați în coloană cu orele. Al treilea avea să fie chiar pe DN1, mai spre București. Recunosc că drumul înapoi mi-a stricat tot zen-ul acumulat în zilele petrecute în atmosfera aia calmă și caldă.

Stând atâtea ore în mașina aia încinsă, produsă de industria românească acum 30 de ani, pe drumuri din aceeași perioadă, dar pe care se înghesuie azi șoferi cu bolizi la care nimeni nu visa atunci, am avut timp să văd atitudinea partenerilor de trafic și să mă gândesc la toate astea. La ce se întâmplă în mintea românului când se vede călare pe niște cai putere și pare că-și pierde complet rațiunea de îndată ce rotește cheia în contact.

Șezi potolit și codu Oltcit

În general reacțiile stârnite de Oltcit în trafic sunt de două feluri. Unii se miră că mai circulă, îl recunosc și fac semne amuzate, fie din lumini, fie chiar coboară geamurile ca să întrebe câte ceva și să felicite posesorul. Se întâmplă asta destul de des. Dar cei mai mulți dintre ceilalți șoferi nu se simt deloc bine în spatele unui Oltcit, așa că depășesc chiar dacă situația nu o cere. Pe drumul către și de la Covasna am fost de câteva ori la un pas de accident. Șoferi grăbiți și neatenți ne-au depășit punându-ne și nouă viața în pericol, și altora. Nici ăia de pe contrasens nu se lăsau mai prejos. Am supraviețuit unei depășiri în curbă, făcută de un individ căruia i-au lipsit puțini metri ca să ne lovească frontal.

De regulă mă întorceam acasă cu o senzație de ușurare numai după ce făceam un drum pe E60, nenorocirea aia de șosea către Moldova, de o bandă jumate pe sens, din care numai norocul te ajută să scapi cu viață. În ultima vreme, însă, am tot mai des, și pe oriunde, senzația asta de ușurare atunci când mă dau jos de la volan, deși îmi place să conduc. Mai mult decât de obicei am resimțit pericolele din trafic în Oltcit, o mașină construită mult înainte de inventarea normelor de siguranță, care circulă doar cu viteza regulamentară (că e bătrână, nu poate mai mult, și nici stăpânul nu vrea s-o forțeze) și pentru asta e profund desconsiderată de ceilalți șoferi care se grăbesc veșnic să ajungă undeva.

Am înțeles într-un târziu că șoferii români nu au nevoie de fapt de drumuri, așa cum clamează. Chiar și atunci când le au, circulă pe ele ca mârlanii, fără niciun pic de atenție față de ceilalți, fără să înțeleagă sau să le pese că un gest neatent sau stupid făcut de ei poate avea repercusiuni inimaginabile asupra lor, a familiilor lor sau ale altora, chiar dacă nu sunt neapărat implicați în accidentul ăla care ține blocate coloane de mașini pe kilometri întregi, cu orele. Așa cum își trăiesc viețile de zi cu zi, egoist, rapace, violent, așa șofează. Pentru asta de vină nu sunt nici șoselele, nici politicienii corupți care au mâncat banii de infrastructură. Probabil vina e profundă și greu de explicat. Are la bază frustrări, neîmpliniri, dezamăgiri și o lipsă cronică de educație perpetuată în ultimele multe decenii. Rezultatul e că nimeni nu se simte comod în traficul românesc, iar asta pare că escaladează și mai mult lucrurile. Numai un noroc chior ne ajută să supraviețuim, zi după zi, stilului în care se conduce în România. Iar în goana asta nebună spre nimic, pasiunea unor oameni pentru o mașină mică, veche și pretențioasă e cu atât mai inexplicabilă.

Dar, poate că n-ar strica înainte să ne urcăm la volan să ne amintim vorba asta de pe tricoul domnului: Șezi potolit și codu Oltcit. Iar dacă n-ai Oltcit, condu  măcar potolit.

 

---

 

Cum a fost la întâlnirea de anul trecut a Oltcit-arilor

Fusei la întâlnirea Oltcit-arilor români

Etichete: accident auto, Asociația Oltcit Fan Club România, Covasna, nostalgie, Oltcit, slider, trafic