Povești haotice de așa-zisă călătorie

„Rătăcitorii” de Olga Tokarczuk, cartea de luna asta de la clubul de carte, nu m-a dat pe spate, ba chiar mi-a fost destul de greu să-i trec pragul psihologic și s-o termin. O fi fost perioada complicată în care am citit-o, dar nici ea nu s-a străduit prea mult să mă câștige ca cititor. Înțeleg că doamna este o scriitoare mult premiată în Polonia și nu numai, că e pe val, dar asta (ca și premiile literare) nu ne-a împiedicat vreodată să nu ne placă o carte citită la club. Așa că, iată, și antologia de așa-zise povești de călătorie a doamnei Tokarczuk intră în clubul select al scrierilor neapreciate de mine. Din ce aud și de la alți membri ai clubului, sunt vreo trei care au abandonat lupta cu cartea asta, deci nu sunt singură.

Ideea de la care a plecat cartea pare una interesantă, doar că punerea în pagină mie una mi se pare că nu i-a ieșit. Ar fi vorba despre modul în care omul modern e schimbat de călătorie și impactul pe care-l are cunoașterea cât mai multor lumi, altfel decât bula în care te învârți. E o întreprindere lăudabilă, chiar actuală, deși omul e preocupat de când lumea să exploreze. Am găsit mici sclipiri în carte, dar per total mi-a lăsat impresia că ori n-a știut să le lege, ori să le aprofundeze, ori poate că nici nu se puteau lega, și ar fi ieșit mai bine dacă scria niscai romane separate, pe ideile diverse enunțate în povestirile astea. Sau poate că de vină e stilul ăsta post modernist la care eu una nu ader, tocmai pentru că îmi pare scremut, doar ca să fie altfel.

„Cine se opreşte pe loc încremeneşte, cine se opreşte va fi împuns ca o insectă în insectar”, la fel ca Iisus pe cruce. Iată de ce, spune autoarea, „tiranii de orice neam” îi persecută pe ţigani şi pe evrei, „de aceea îi forţează pe oamenii liberi să se aşeze într-un loc.” Deşi pleacă de la o sectă religioasă din Rusia secolului al XIX-lea, Olga Tokarczuk trasează aici o panoramă a nomadismului modern.

Ei, citind asta despre carte mi-am imaginat cu totul altceva. Dar asta e problema cu omul modern, așteptările. Care de regulă îi sunt înșelate. N-am reușit să găsesc în carte ideile vândute de marketingul editurii, în schimb am citit câteva povești disparate, parcă neterminate și alea, puse cu furca în volumul ăsta, ca să dea doamna ceva la editură.

Sunt câteva interesante, majoritatea cu un numitor comun, oarecum feminist. Înțeleg că doamna încearcă să fie și un scriitor militant într-o Polonie care restrânge drepturile femeilor prin tot felul de politici conservator-religioase. Așa bănuiesc că au apărut poveștile în care rolul feminin atinge coarda sensibilă a dorinței de emancipare, dar care, invariabil, se termină prost sau nu se produce deloc. Într-o vacanță a unui cuplu polonez pe o insulă croată, ea și copilul dispar fără urmă și el rămâne obsedat de ideea asta: a vrut să dispară sau a fost un accident? Lasă impresia că ar fi existat o nemulțumire latentă a respectivei femei dispărute, dar nu putem fi siguri. Într-o altă poveste, ea decide să-și părăsească familia (copil bolnav, soț întors de pe front cu sindrom post-traumatic) și să „se piardă” în burta imensă a orașului Moscova, circulând haotic cu metroul în timpul zilei și dormind într-un adăpost improvizat noaptea, cu niște homeleși. Din nou, cititorul e lăsat să-și imagineze ce vrea el, dacă femeia s-a întors, dacă s-a pierdut pentru totdeauna în lumea liberă… În povestea unui anatomist olandez care a inventat substanța minune pe bază de brandy, în care erau păstrate exponate umane, fiica acestuia cochetează cu ideea de evadare din rolul obscur și ingrat pe care i l-a hărăzit istoria: aceea de fiică fără nume a savantului, acuzat de toate defectele masculului alb opresor. Mai sunt și altele, nu insist.

Cartea e un amestec de povești culese de prin arhive, de popasuri prin aeroporturile moderne, de cugetări aparente, de cuvinte înșirate fără rost. M-am străduit să înțeleg ce vor să transmită împreună poveștile astea, gândind că or fi cioburi ale aceluiași întreg. N-am prea reușit. Am văzut că alții spun că ar exista și un personaj principal în cartea asta, eu nu l-am identificat – OK, e vorba despre autoare care călătorește și anunță că-și scrie cartea pe genunchi, prin gări, aeroporturi și hoteluri – dar asta e doar vocea naratorului, nu face cât un personaj principal, pentru că din toate cele peste 300 de pagini nu reies neapărat gândurile personajului, concluziile lui, ci mai degrabă pare ca un cont de Facebook pe care sunt postate citatele altora, într-o cacofonie filosofico-psihologică despre care nu se poate spune nimic concret.

Ăștia care ne-am chinuit s-o ducem până la capăt ne vedem sâmbătă seara, 3 august, la un pahar de vorbă pe terasa de la Fabrica Gastropub (fostul Deschis Gastrobar), de la ora 19.00

Tags: calatorii, club de carte, Olga Tokarczuk, Rătăcitorii, recenzie