Povești haotice de așa-zisă călătorie

Încă o carte/scriitoare multipremiată care ne dă țeapă la clubul de carte - „Rătăcitorii” de Olga Tokarczuk

„Rătăcitorii” de Olga Tokarczuk, cartea de luna asta de la clubul de carte, nu m-a dat pe spate, ba chiar mi-a fost destul de greu să-i trec pragul psihologic și s-o termin. O fi fost perioada complicată în care am citit-o, dar nici ea nu s-a străduit prea mult să mă câștige ca cititor. Înțeleg că doamna este o scriitoare mult premiată în Polonia și nu numai, că e pe val, dar asta (ca și premiile literare) nu ne-a împiedicat vreodată să nu ne placă o carte citită la club. Așa că, iată, și antologia de așa-zise povești de călătorie a doamnei Tokarczuk intră în clubul select al scrierilor neapreciate de mine. Din ce aud și de la alți membri ai clubului, sunt vreo trei care au abandonat lupta cu cartea asta, deci nu sunt singură.

Ideea de la care a plecat cartea pare una interesantă, doar că punerea în pagină mie una mi se pare că nu i-a ieșit. Ar fi vorba despre modul în care omul modern e schimbat de călătorie și impactul pe care-l are cunoașterea cât mai multor lumi, altfel decât bula în care te învârți. E o întreprindere lăudabilă, chiar actuală, deși omul e preocupat de când lumea să exploreze. Am găsit mici sclipiri în carte, dar per total mi-a lăsat impresia că ori n-a știut să le lege, ori să le aprofundeze, ori poate că nici nu se puteau lega, și ar fi ieșit mai bine dacă scria niscai romane separate, pe ideile diverse enunțate în povestirile astea. Sau poate că de vină e stilul ăsta post modernist la care eu una nu ader, tocmai pentru că îmi pare scremut, doar ca să fie altfel.

„Cine se opreşte pe loc încremeneşte, cine se opreşte va fi împuns ca o insectă în insectar”, la fel ca Iisus pe cruce. Iată de ce, spune autoarea, „tiranii de orice neam” îi persecută pe ţigani şi pe evrei, „de aceea îi forţează pe oamenii liberi să se aşeze într-un loc.” Deşi pleacă de la o sectă religioasă din Rusia secolului al XIX-lea, Olga Tokarczuk trasează aici o panoramă a nomadismului modern.

Ei, citind asta despre carte mi-am imaginat cu totul altceva. Dar asta e problema cu omul modern, așteptările. Care de regulă îi sunt înșelate. N-am reușit să găsesc în carte ideile vândute de marketingul editurii, în schimb am citit câteva povești disparate, parcă neterminate și alea, puse cu furca în volumul ăsta, ca să dea doamna ceva la editură.

Sunt câteva interesante, majoritatea cu un numitor comun, oarecum feminist. Înțeleg că doamna încearcă să fie și un scriitor militant într-o Polonie care restrânge drepturile femeilor prin tot felul de politici conservator-religioase. Așa bănuiesc că au apărut poveștile în care rolul feminin atinge coarda sensibilă a dorinței de emancipare, dar care, invariabil, se termină prost sau nu se produce deloc. Într-o vacanță a unui cuplu polonez pe o insulă croată, ea și copilul dispar fără urmă și el rămâne obsedat de ideea asta: a vrut să dispară sau a fost un accident? Lasă impresia că ar fi existat o nemulțumire latentă a respectivei femei dispărute, dar nu putem fi siguri. Într-o altă poveste, ea decide să-și părăsească familia (copil bolnav, soț întors de pe front cu sindrom post-traumatic) și să „se piardă” în burta imensă a orașului Moscova, circulând haotic cu metroul în timpul zilei și dormind într-un adăpost improvizat noaptea, cu niște homeleși. Din nou, cititorul e lăsat să-și imagineze ce vrea el, dacă femeia s-a întors, dacă s-a pierdut pentru totdeauna în lumea liberă… În povestea unui anatomist olandez care a inventat substanța minune pe bază de brandy, în care erau păstrate exponate umane, fiica acestuia cochetează cu ideea de evadare din rolul obscur și ingrat pe care i l-a hărăzit istoria: aceea de fiică fără nume a savantului, acuzat de toate defectele masculului alb opresor. Mai sunt și altele, nu insist.

Cartea e un amestec de povești culese de prin arhive, de popasuri prin aeroporturile moderne, de cugetări aparente, de cuvinte înșirate fără rost. M-am străduit să înțeleg ce vor să transmită împreună poveștile astea, gândind că or fi cioburi ale aceluiași întreg. N-am prea reușit. Am văzut că alții spun că ar exista și un personaj principal în cartea asta, eu nu l-am identificat – OK, e vorba despre autoare care călătorește și anunță că-și scrie cartea pe genunchi, prin gări, aeroporturi și hoteluri – dar asta e doar vocea naratorului, nu face cât un personaj principal, pentru că din toate cele peste 300 de pagini nu reies neapărat gândurile personajului, concluziile lui, ci mai degrabă pare ca un cont de Facebook pe care sunt postate citatele altora, într-o cacofonie filosofico-psihologică despre care nu se poate spune nimic concret.

Ăștia care ne-am chinuit s-o ducem până la capăt ne vedem sâmbătă seara, 3 august, la un pahar de vorbă pe terasa de la Fabrica Gastropub (fostul Deschis Gastrobar), de la ora 19.00

Etichete: , , , ,

5 comentarii la “Povești haotice de așa-zisă călătorie” Subscribe

  1. Ady 02/08/2019 at 14:11 #

    eu mai am vreo 40 de pagini, de terminat o termin. dar mă simt de parcă de parcă mi-a băgat creierii la storcător în mașina de spălat, apoi i-a scos și i-a învârtejit în cadă cu cleștele de rufe (cei mai mărișori știu la ce mă refer 🙂 ) și apoi i-a dus la vâltoare. 🙂
    da, câteva idei răzlețe mi-au rămas și mie, dar rămâne persistentă întrebarea ”totuși, ce-a vrut autorul să spună?”

  2. Stelian 02/08/2019 at 15:31 #

    Banuiesc ca toti cei din acest club de carte cititi de placere. De ce nu schimbati un pic regula si cind dati de o astfel de carte sa cititi cartea de luna viitoare si sa adaugati in lista urmatoarea votata dar neintrata oficial?
    Ca nu e obligatie de servici.
    Pot intelege ca e debutul cartii mai dificil, dar daca dupa 100 de pagini tot nu merge…
    Evident, judec strict din punctul meu de vedere, care chiar citeste de placere…

    • Ady 02/08/2019 at 15:39 #

      am făcut așa cu unele cărți. 🙂
      probabil în cazul ăsta am ajuns să vorbim prea târziu. în plus, de exemplu, eu m-am apucat de carte acum cca 10 zile, nu acum o lună, imediat după întâlnirea trecută

    • Dollo 03/08/2019 at 10:03 #

      Citim de plăcere, normal, însă uneori te mai intrigă și faptul că ai în mână o carte premiată, lăudată, aclamată, iar tu nu-i găsești atributele astea. Deci insiști în speranța că până la urmă ți se arată revelația. Cel puțin asta e în capul meu. Am abandonat foarte puține cărți la viața mea pentru că de regulă refuz să cred că o carte nu are chiar nimic bun în ea.

  3. Denis 16/08/2019 at 12:47 #

    Ieri am terminat si eu de citit cartea aceasta. Ma bucur sa vad ca nu sunt singurul care s-a chinuit cu ea si care avuse mari asteptari inainte de a o citi.
    Au fost unele idei interesante, insa am gasit si o multime de idei incoerente. Mi-ar fi placut sa fie mai ordonate povestiile, poate le-as fi citit cu mult mai multa atentie. 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.