Americana: de ce să te întorci într-o țară ca Nigeria? Sau România?

Ifemelu și Obinze, doi iubiți din liceu, despărțiți vremelnic de emigrarea ei în America, de tentativa lui de a se căpătui în UK și apoi de căsătoria lui cu alta, în Nigeria, se reunesc în finalul unui roman bine scris, dar nu atât de răvășitor cum a fost „Jumătate de soare galben”, de aceeași autoare. Chimamanda știe să scrie, fără îndoială, iar „Americanah” este totuși un roman care merită citit, mai ales că pentru români în mod special are o rezonanță dureroasă: emigrarea și avatarurile ei.

Pentru că asta e tema centrală a cărții – imprimată într-o țesătură destul de comercială de roman modern de dragoste – viața de emigrant silit să-și părăsească țara din cauza corupției, a lipsei de perspective. Țara natală unde nu erai chiar ultima gaură din covrig, ci doar un pârlit de intelectual, dar din cauză că nu vrei, nu știi să pupi diverse funduri sau pur și simplu nu ai de ales, faci pe dracu în patru și ajungi fie la studii în America, fie la spălat bude prin UE. Indiferent de destinație și de rolul asumat în noua țară, emigrantul va fi desconsiderat, discriminat, poate chiar urât, fie că e negru (ca în cartea asta), fie că e alb, dar nu e albul care trebuie (adică nativ din vest).

Cred că românii în special, dar și alte națiuni silite să-și părăsească casele pentru o viață mai bună în vest, vor găsi multe situații familiare în poveștile lui Ifemelu și Obinze, care se petrec as we speak, cum zice englezu’, adică în epoca modernă a președintelui de culoare Obama (dar care odată votat președinte a încetat să mai fie negru, așa cum Oprah a încetat să mai fie negresă, după ce a devenit celebră – zice Ifemelu).

Mare parte din poveste e ocupată de observații rasiale, dat fiind că în cazul celor doi culoarea va fi primul impediment în încercările de a-și construi o nouă viață în acele țări civilizate și moderne, la care se raportau cu idealism atunci când le citeau literatura. Surprinși, ei vor afla pe pielea lor neagră că în leagănele democrației vor fi considerați cetățeni de mâna a treia, atât de către albi cât și de către negrii nativi, pentru că, nu-i așa, negrii din Nigeria n-au mâncat salamul cu soia al sclaviei americane, ci au venit la egalitate și democrație de-a gata în America.

Ifemelu, care e o tânără frumoasă, voluntară și inteligentă, va ști să exploateze aceste neajunsuri într-un blog despre chestiuni rasiale, de mare succes, care-i va asigura și notorietate și bani în a doua parte a existenței ei americane. Va cuceri bărbați bogați, va da cu piciorul unor șanse profesionale, va observa cu detașare și umor modul în care americanii din „tribul superior” vor încerca corect politic, dar stângaci, să se refere la compatrioții lor negri într-un mod artificial, care tot cu gândul la vremurile în care nu-i scoteau din „maimuțe” te va duce.

Obinze, pe de altă parte, cultivat, inteligent și un pic introvertit, va avea un parcurs complet diferit de Ifemelu. Va face munci umilitoare în UK, va fi hăituit pentru că nu are permis de ședere și de muncă, va fi închis și deportat în cele din urmă, se va întoarce în Nigeria aproape bucuros și dezamăgit profund de vestul pe care-l idealiza. Acasă va pupa inelul unui mafiot local și va reuși să facă avere, devenind un speculant imobiliar cu bani și stare, disprețuindu-și deopotrivă parcursul și statutul, dar bucurându-se de ele, pentru că altfel, a fi un profesor sărac în Nigeria nu l-ar fi ajutat la nimic.

Ifemelu decide să lase America, după 15 ani și să se întoarcă acasă, o chestie pe care nimeni nu o înțelege, nici imigranții din America, nici conaționalii ei din Nigeria. Nici ea nu dă semne că ar ști exact de ce face asta, doar că e mânată de senzația acută că nu se potrivește deloc în viața aia bună pe care ajunsese s-o ducă în America, nu se regăsește nici în activismul civic al iubitului ei, nici în așteptările pe care lumea aia le are de la ea. Acasă, în Nigeria, nu fusese niciodată discriminată pe motiv de culoare și deci nu-i sădise nimeni în sânge sămânța luptei de clasă.

E amuzant și trist cât de mult seamănă revenirea diasporezilor acasă în Nigeria cu România. Cum observă ei decăderea și parvenitismul de acasă, cum se trezesc că nici acasă nu se mai potrivesc, după ce au încercat 15 ani să se potrivească dincolo, cum aici lucrurile se fac de mântuială, neserios și lasă-mă să te las, cum competența e înlocuită de pupincurism (de fapt așa fusese dintotdeauna, că doar de aia plecase), cum nu mai există meseriași care să facă treburile bine și temeinic, cum toată lumea vrea bani și avere, dacă se poate fără să miște un deget. Veți recunoaște România în multe din tablourile nigeriene din „Americanah”.

În fine, senzația mea din final e că povestea asta nu se va sfârși aici, pentru că odată reuniți, Ifemelu și Obinze nu se vor mulțumi să trăiască în Nigeria, pentru că ei sunt ceea ce multora ne place să credem că suntem: niște cetățeni ai lumii. Banii ei și ai lui nu vor ține la infinit și vor fi nevoiți să facă din nou compromisuri sau să găsească soluții pentru a merge mai departe. Așa că poate o continuare a Americanei întoarsă acasă ar fi un roman mai bun decât povestea emigrării.

Am citit romanul mult lăudat al lui Adichie în primăvară, varianta engleză, și nu am reținut niciun pasaj memorabil care să merite dat ca exemplu într-o recenzie. L-am parcurs ca pe o poveste bine scrisă și atât. Între timp a fost tradus și în română, la o editură pe care o urmăresc cu drag de ceva vreme, Black Button, și iată îl avem și la clubul de carte. Dacă ați citit „Americanah” vă aștept sâmbătă, 26 octombrie, la Trattoria della Nonna (Piața Amzei), de la ora 18.30, ca să să discutăm această temă tocită de dezbateri: de ce să NU pleci, de ce să te întorci?

P.S. Dacă nu ați citi „Jumătate de soare galben”, musai să o faceți:

Cea mai piratată carte din Nigeria, la clubul nostru de carte

Etichete: Americanah, Chimamanda Ngozi Adichie, club de carte, discriminare, emigrare, Nigeria, recenzie