Sunt la Leipzig pentru prima dată, la aniversarea a 30 de ani de la revoluția lor pașnică din 1989. Mai multe despre subiect vă povestesc zilele astea. Deocamdată vreau doar să vă spun cum am interacționat cu băștinașii în momente de criză.
Primul a fost la gara a mai mare din Berlin, unde aveam numai 14 minute ca să cobor din trenul de la aeroport, să găsesc automatul de bilete, să cumpăr bilet pentru Leipzig și să prind și trenul. Și au berlinezii ditamai gara, pe vreo trei sau patru etaje.
Am urcat și coborât scările de la un nivel la altul de câteva ori și eram deja cam disperată că pierd timpul. Nu vedeam nici informațiile, nici nu găseam trenul care mă interesa pe tabelele lor de plecări. Peste tot magazine și cârciumi. Mi se părea absurd să nu fiu în stare să găsesc casă de bilete în gară!
În disperare de cauză am întrebat o duduie: spic inghliș?… s-a dovedit că era pentru prima dată în gara aia, cică, dar s-a apucat să-mi povestească cum a venit din nush ce oraș și a pățit nu știu ce, și acum așteaptă să se întâmple nu știu ce ca să facă nu știu ce.
Mă uitam prostită la ea și nu știam cum să-mi aleg engleza mai bine ca să-i spun că… arde cămeșa pe mine, fată!, n-am eu timp de angoasele ei.
Am lăsat-o cu fraza neterminată și mi-am reluat căutarea isterică frenetică a automatelor. În goană, l-am mai întrebat de spic ingliș pe unul care-mi părea mai puțin dispus să-și împărtășească grijile cu mine și ăla mi-a spus că nu are timp, dar mi-a arătat cu degetul în sus, de parcă automatele de bilete ar fi urcat la Dumnezeu.
Și acolo erau, la etajul superior, de fapt parterul cum ar veni, că celelalte etaje sunt subterane. Mi-a luat ceva până am reușit să cumpăr și bilet, peripeții cu cardul, dar nu vă mai plictisesc, așa că în ultimul minut înainte să plece trenul (de la ultinul peron de la subsol) am reușit să mă urc și în el.
Am avut timp o oră jumate, în trenul care mergea cu 200 de km la oră, să slow down, cum zice neamțul 😉 Ca să fac față celeilalte provocări, la Leipzig, când am bâjbâit în căutarea sediului Revolutionale office pe Peterstrasse nr.29 (cum scria în invitație), care de fapt nu era la numărul 29 ci pe la 35.
Dar eu nu știam asta, și după ce am dat roată clădirii care se presupunea a fi 29, la care mă adusese Google maps de la gară, mi-am luat inima în dinți și am întrebat un cârd de fete tinere, care pierdeau vremea printre magazine și pe care le-am bănuit că ar ști engleză.
În vitrinele clădirii ăleia erau poze de la revoluția lor din octombrie 1989, deci eram relativ singură că am ajuns bine unde am ajuns, scria și Revolutionale.de peste tot, dar nu era nicio intrare accesibilă.
Așa că le-am întrebat pe fetele alea dacă știu pe unde se intră în Peterstrasse 29.
Una dintre ele m-a întrebat cu un amestec de mirare și dispreț, de parcă venisem din Teleorman și o deranjasem din treabă:
– Dar nu aveți Google maps?!
I-am zis că am, că așa am ajuns acolo, numa că Google maps îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă (cum se zicea pe vremea mea…), de aia mă gândeam că niște localnice drăguțe știu rostul străzii ăleia și mă pot ajuta…
Tot deșteapta aia s-a apucat să-mi facă apologia signalecticii stradale, să-mi spună că la ei acolo scrie numele străzilor pe colțul clădirilor, și că să mă duc eu să caut să văd ce scrie acolo ca să găsesc Peterstrasse 29.
Dacă am văzut că nu e chip să mă înțeleg cu ele am pornit iar să dau ocol clădirii și în final am trecut pe lângă două cucoane mai spre 60 de ani, pe care le-am auzit vorbind engleză.
M-au ascultat și au înțeles care era problema mea. Doar că nu m-au luat de mână, dar probabil exasperarea de pe fața mea cerea asta. Nici ele nu știau exact unde e, dar au dat roată împreună cu mine clădirii, apoi au avut ideea să încercăm și pe altă parte și am reușit să găsim pârdalnicul de birou revoluționar.
Le-am mulțumit din sufletul meu de româncă rătăcită în țara saxonilor și ne-am văzut fiecare de treabă.
Mai târziu, unul dintre subiectele discutate la masa rotundă a revoluției pașnice din octombrie a fost memoria/rememorarea trecutului și cum faci să păstrezi treaz interesul tinerilor pentru trecut/istorie.
O albaneză a zis ceva de un proiect pe care-l derulează, care se cheamă „întreabă-ți bunicii”. Cică să nu lăsăm istoria numai în seama școlii.
Știu și eu ce sa zic? Poate că e de ajuns wikipedia și pentru asta. Ce atâta interacțiune?!
Apropos de interacțiune. Zice pe wiki că românii sunt al patrulea cel mai numeros grup de străini din Leipzig. Dacă sunteți dintre ei și citiți aceste rânduri, hai să bem o bere. Cum se face pe la noi 😉
Noi suntem în NRW, dacă vii prin zonă ieșim sigur la o bere. Cardurile la nemți sunt în general EC, cu visa sau mastercard ești la mâna norocului. Și nu-i mai întreba dacă vorbesc engleză, că la școală au cam tras chiulul sau au avut profi indulgenți, iar acum le e jenă să spicuiască. Întreabă-i direct ce ai de întrebat și ai mai multe șanse să-i scoți din zona de confort.
Era grăbit tipul, dar tot a găsit 2 secunde pt un gest, cât să te scoată din marasm.