Purici și paraziți

Trei filme și seriale bune pe care le-am văzut vara asta și le recomand

Vara asta a fost ca niciuna pentru mine. Timp împărțit cam haotic între București și moșie, destul de mult de lucru, câte un club de carte din când în când și câteva cărți citite suplimentar, și cam atât din punct de vedere cultural. N-am mai fost la un teatru de nu mai țin minte, la un concert nici atât, iar la film… ei bine, noroc că filmele se mai dau și pe net. Așa că pot să vă raportez niște titluri nu doar așa, formal, ci să le recomand cu convingere.

Costul minciunii

Am văzut și eu, ca tot omul curios, Cernobîl, varianta HBO, și m-a impresionat. Mai mult decât m-au impresionat la vremea lor temerile, zvonurile și avertismentele primite după explozie, când ni s-au dat pastile de iod și, ca niște copii teribiliști și tâmpiți, le luam în glumă, doar pentru că, „uite, mâncăm prunele din pom și n-avem nici pe dracu!”. Pare că tot așa au reacționat inițial și oficialii ruși, aflați într-o stare de impardonabilă prostie fudulă, cu accente naționaliste. Despre cetățeni, ce să mai zicem.

Desigur, filmul este varianta americanizată și romanțată a întâmplării, dar, ne asigură realizatorii, nu foarte departe de faptele istorice. Înțeleg că pregătesc și rușii replica lor, în care vor da vina pe americani probabil. Însă, ce va rămâne neschimbat (și va fi greu de argumentat altfel, indiferent de ideologia realizatorului) este de fapt ceea ce șochează cel mai mult în această poveste: atitudinea oamenilor. Fie că e vorba despre eroismul tragic la celor care s-au sacrificat ca să nu fie mai rău, fie că e vorba despre inconștiența celor mulți, fie că e vorba despre inconștiența criminală a celor câțiva care au luat decizii proaste și au continuat să le acopere chiar și atunci când era prea târziu. Totul din dorința de a parveni, de a fi pe placul superiorilor de partid și de stat, de a-și masca incompetența sau de a ascunde sub preș lipsurile sistemului comunist.

Pe mine asta m-a impresionat în acel film, natura umană și modul în care oamenii s-au raportat la minciuna de partid și de stat. „Care este costul minciunii?” se întreba Legasov – personajul inventat în film, care însumează toți specialiștii ruși care au avut un rol în salvarea situației de la Cernobîl. „Adevărului nu-i pasă de nevoile sau dorințele noastre, nu-i pasă de guvernele, ideologiile sau religiile noastre, Va rămâne acolo și va aștepta tot timpul”. Legasov se sinucide ca să transmită adevărul în cazul acela, considerând că altfel nu poate să atragă atenția asupra lui.

Mă tem, însă, că în ciuda sacrificiilor de la Cernobîl sau de aiurea, lumea e neschimbată și oamenii vor reacționa fix la fel în cazuri similare, indiferent de ideologie sau sistem. Nu mai departe de vara asta, în timpul incendiului de la Notre Dame din Paris, am avut o situație similară. Catedrala avea un sistem de securitate la incendii complex și costisitor. Totuși, atunci când a fost să semnaleze incendiul, a transmis un mesaj codificat pe care oamenii de serviciu n-au știut să-l descifreze corect. Responsabilul cu securitatea în catedrală la acel moment era angajat doar de trei zile – la fel ca la Cernobîl. El a transmis mai departe alarma, unui gardian, care s-a dus să verifice într-o altă aripă a clădirii decât cea în care ardea. Apoi a avut rețineri să-și deranjeze superiorii în timpul lor liber. Așa se face că prima oră din incendiul de la Notre Dame a fost ocupată cu identificarea greșită a locului, iar a doua oră de senzația de neajutorare. Faptul că azi încă mai e în picioare catedrala aia se datorează eforturilor curajoase ale pompierilor. Bomboana de pe colivă e dată de concentrația de plumb emanată în atmosferă după incendiu și ținută la secret de autorități, ca să nu panicheze populația. Totul într-unul dintre cele mai puternice și dezvoltate state capitaliste din UE, în 2019. Situația e descrisă foarte bine într-o anchetă NY Times care ne arată că indiferent cât am investi în sisteme de protecție sofisticate, veriga slabă – elementul uman și reacțiile lui proaste sau doar timorate – va sta întotdeauna la baza unei tragedii.

Vă recomand, deci, dacă n-ați văzut mini seria HBO, să o vedeți, Măcar să fiți pregătiți sufletește și dacă treceți în drum spre mare pe lângă Cernavodă să vă întrebați, ca și mine: când?


O feministă cu țâțe mici

Părăsind tonul sumbru, vă recomand și o comedie. Descrierea de pe IMDB nu-i face dreptate, dar faptul că a luat vreo trei sau patru premii Emmy anul ăsta, da. „A comedy series adapted from the award-winning play about a young woman trying to cope with life in London whilst coming to terms with a recent tragedy.”

Fleabag (sac de purici în traducere liberă) a fost inițial un one woman show, apoi s-a transformat în serial ajuns deja la două sezoane. Episoadele sunt scurte, ca niște pastile dulci-amare, în care eroina fără nume (pe IMDB e botezată chiar așa, Fleabag) trece prin viață, ședințe de terapie, conferințe despre feminism, întâlniri de familie, controale la sâni și acte sexuale ratate/orgasme multiple cu diverși încercând să depășească niște traume despre care afli treptat, că de aia e serial. Râzi, plângi sau înghiți cu greu în cele 12 episoade turnate până acum, nu poți să n-o iubești pe Phoebe Waller-Bridge, autoarea scenariului și … sacul de purici principal al poveștii.

Singurul reproș pe care i l-aș face e că vorbește prea repede – și dacă nu ai subtitrare chiar și în engleză, e dificil să ții pasul cu ea. În rest, aștept cu interes celelalte sezoane. Un soi  de Seinfeld combinat cu Curb your enthusiasm, dar făcut englezește. Unii zic că e chiar mai bun pentru că e mai realist decât variantele americane amintite. Eu zic că e bun și merită văzut.

 


Cum miroase sărăcia

Și la final un film sud coreean, care a luat Palme d’Or anul ăsta la Cannes. Paraziți e povestea unei familii șomere din Coreea capitalistă, care se infiltrează într-o familie bogată, „parazitând-o” cu false pretexte.

Familia Ki-taek e formată din tatăl fost șofer, mama… nu se știe ce meserie și doi copii ieșiți din adolescență, inteligenți dar fără perspective. Trăiesc toți într-un mezanin insalubru dintr-un soi de favela coreeană, unde pliază cutii de pizza ca să-și câștige masa și berea zilnică. Fură wi-fi de la vecini (cam asta fac cei doi în poza asta, prind semnalul wi-fi undeva în budă, deasupra WC-ului), se războiesc cu bețivii care vin să se pișe pe geamul lor și suportă cu stoicism tratamentele anti-gândaci făcute de primărie, că nu au bani ca să-și omoare singuri paraziții din casă.

Familia Parks e la capătul celălalt al sistemului: tatăl face bani din IT, mulți bani, soția tânără și inocentă stă acasă cu cei doi copii, fiica adolescentă și fiul de câțiva ani. Locuiesc în zona de lux a orașului, au menajeră și șofer, și o imensă durere în cot de restul lumii.

Cele două familii ajung să se cunoască și să se întrepătrundă când fiul din familia Ki începe să o mediteze la engleză pe fiica Parks, apoi își aduce și sora pe post de profesoară de artă pentru micul Parks, apoi tatăl pe post de șofer și mama ca menajeră. Parks nu bănuiesc că în scurt timp sunt „parazitați” de o întreagă familie, nu știu legăturile dintre „profesorii” copiilor lor și personalul de serviciu. Aparent lucrurile merg bine pentru Ki până când încep să o ia razna dintr-un motiv pe care, evident, nimeni nu-l anticipează.

E o frescă actuală care ar putea fi plasată oriunde în lumea modernă, în prăpastia căscată între bogați și săraci. Filmul lui Joon-ho Bong nu face decât să pună realitatea într-un scenariu tragi-comic care te ține cu sufletul la gură până la final. Familia Parks e frumoasă, își zic cei din familia Ki. Păi da, e frumoasă pentru că are bani, e bogată, trăiește într-o casă de lux extravagantă, construită de un arhitect celebru. Și noi, dacă am trăi aici, am fi frumoși, își zic alde Ki.

Pe de altă parte, nici familia Ki nu e urâtă. Intrigile pe care le țes ca să se infiltreze în familia Parks nu ți-i fac antipatici, dimpotrivă. Empatizezi cu ei pentru că nevoia lor de supraviețuire este rezonabilă și ușor de înțeles. Nu fac cu răutate tot ce fac, chiar dacă în final situația le scapă de sub control și se termină rău pentru ambele familii. Filmul reușește să te facă să nu-i urăști nici pe bogați, să nu-i condamni nici pe săraci, și să te întrebi în final la cine se referă titlul? Cine sunt paraziții: bogații sau săracii?

Joon-ho Bong este regizorul minune al coreenilor, am mai văzut și mi-a plăcut făcut de el Okja, povestea fantastică a lăcomiei umane, spusă din perspectiva superporcului crescut cu dragoste de o fetiță la o fermă izolată din munți.

Etichete: , , , , ,

4 comentarii la “Purici și paraziți” Subscribe

  1. MariusCC 03/10/2019 at 16:17 #

    Mie definitorie pentru comunism mi s-a parut fraza lui „comrade Diatlov” (inginer-sef adjunct al reactorului, sef de tura la momentul exploziei si unul din principalii vinovati) – desi reatorul bubuise la 100m de ei, el le spune operatorilor subordonati ceva de genul:
    „partidul a zis ca tipul asta de reactor nu explodeaza, asa ca nu a explodat”.

  2. Bogdan 04/10/2019 at 13:12 #

    Hey Dolo,

    Imi pare rau sa te dezamagesc, dar Fleabag s-a terminat de tot. A anuntat Phoebe ca nu mai are de gand sa faca mai mult de 2 sezoane. Lucreaza la alte proiecte (chiar Killing Eve e unul bun) dar povestea Fleabag e incheiata.

  3. eva 05/10/2019 at 21:37 #

    Nu am vazut Cernobil, dar am citit despre accidentul de la centrala nucleara din Nionoksa, din august 2019, cand ranitii au fost dusi dezbracati, infasurati in pungi de plastic la un spital civil si medicilor de acolo NU li s-a spus ce s-a intamplat de fapt. Deci medicii nu au stiut sa isi ia masurile de protectie necesare si au fost contaminati la randul lor. Apoi actele medicale ale ranitilor (decedatilor intre timp) au fost confiscate de un echipaj de politie si asta fost, nu scuze, nu explicatii, nimic nu s-a intamplat.

    NIMIC nu s-a schimbat.

    • mihai 08/10/2019 at 10:06 #

      La Nionoksa nu e nicio centrală nucleară, nu știu ce ai citit. Acolo e un poligon militar de testare a rachetelor.

      Sunt însă de acord că nu s-a schimbat nimic, de asta ți-am dat like.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉