Am fost invitată la începutul lunii octombrie, la Leipzig, la manifestările ocazionate de împlinirea a 30 de ani de la Revoluția lor pașnică. Eram curioasă să văd cum organizează nemții ceva ce ar trebui să facem și noi peste câteva luni. A fost o experiență plăcută și complet diferită de ceea ce facem noi de obicei în astfel de situații: depuneri de coroane, discursuri sforăitoare, adunări solemne, momente de reculegere și niscai îmbrânceli și înjurături între revoluționari și politicieni.
La TV, indiferent de canal, am văzut mici știri sau reportaje despre evenimentele din octombrie 1989, despre oamenii care au fost atunci în stradă, filmări de arhivă colate pe imagini actuale cu protagoniștii, părerile lor despre ce a fost și ce e acum. Nimic strident, ostentativ. Mai mult loc ocupau știrile despre cel mai recent incident armat din orașul Halle, soldat cu doi morți.
În Leipzig, în diverse locuri publice sunt puse totemuri cu câte o fotografie de la revoluție, o explicație în germană și engleză, și o cifră sus în colț: 89. Nu par foarte noi, deci pesemne că sunt de mai mult timp acolo, nu doar pentru ocazia festivă.
Orașul are un muzeu al traiului în comunism, similar cu cel din Berlin, și un muzeu al STASI, găzduit chiar în fostul sediu al securității. E ceva mai modest decât muzeul STASI din Berlin. Intrarea e liberă la ambele.
În cadrul unui tur al Revoluției, prin zonele fierbinți ale orașului, pe care ni l-au oferit organizatorii, ghidul ne-a povestit că în primii ani de după Revoluție, un corp al clădirii STASI a fost transformat în sediu al forțelor de muncă. „În anii 90, pentru o vreme, cei care luptaseră cu comunismul, iar în capitalism și-au pierdut joburile, erau nevoiți să vină din nou la STASI, de data asta ca să capete un job. O întorsătură ironică a sorții”, punctează ghidul.
A fost, însă, o situație trecătoare. Se pare că nemții sunt atenți la nuanțele astea. În România, măi dragă, n-am intrat noi în sediile securității, că ne-au ieșit ei în întâmpinare 
securiștii au intrat în politică și în afaceri și de 30 de ani tot la mâna lor ajungi.
Nu am vizitat mai mult decât zona centrală, pentru că în cele trei zile am stat mai mult prin dezbateri, dar atât cât am văzut din Leipzig mi-a plăcut. Clădiri istorice recondiționate, o gară uriașă (zice wiki că ar fi cea mai mare din Europa ca suprafață desfășurată) aer nemțesc și nelipsiții curry wurst, acum și vegetarieni 😉
Universitatea cu aspect de catedrală
Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost Universitatea Augusteum, o clădire din oțel și sticlă ce pare la prima vedere o catedrală neobișnuită. Chiar are o catedrală în interior, pentru că universitatea se află pe locul ocupat până în 1968 și de Catedrala Sf Paul, care era lipită de clădirea vechii universități, construită pe la 1800. Comuniștii au făcut aroganța să demoleze tot complexul, sub pretextul că vechea universitate, avariată la bombardamentele din război, nu mai putea fi reparată. Biserica nu avea nicio problemă, dar a căzut și ea pentru că ideea lor de universitate nouă, socialistă, pe care urmau s-o reconstruiască, nu cadra cu catedrala de lângă. Fosta piață centrală a orașului, Augustusplatz, a fost astfel reconfigurată și botezată Karl Marx.
După reunificare, Universitatea Augusteum a fost reconstruită după lungi dezbateri. Finalizată în 2017, universitatea-catedrală arată impresionant. În interior există o galerie cu câteva bucăți păstrate din fosta catedrală, iar stilul modern se îmbină armonios cu mici detalii istorice. E o clădire frumoasă care, de asemenea, se poate vizita gratuit.
Eu am mers zilnic acolo și de drag, dar și pentru că organizatorii ne-au dat niște tichete de masă ca să mâncăm la cantina studențească. Ocazie potrivită să iau pulsul generației de azi, despre ce a fost acum 30 de ani. Mai ales după experiența de la sosire, cu pițipoancele de pe Peterstrase, mă gândeam că tinerii lor sunt ca ai noștri din Timișoara, care habar n-au ce a fost acum 30 de ani.
În prima zi m-am așezat la masă cu o tânără mulatră, Rachel, venită din Hanovra ca să studieze sociologia la Leipzig. A fost o întâlnire norocoasă pentru mine pentru că Rachel era vorbăreață și curioasă la rândul ei. Fata își amintea că au învățat despre Revoluție încă de la grădiniță. Apoi nu a fost an de școală în care să nu viziteze vreun muzeu, să nu joace în vreo piesă de teatru cu tematică sau să nu învețe despre evenimentele pașnice care au schimbat regimul în 1989.
Istoria se învață mai cu seamă la școală
La dezbaterile la care am participat (au fost mai multe concomitent și a trebuit să aleg între teme) am mai întâlnit câțiva tineri de 20+ care nu numai că știau despre evenimente, dar li se părea suspect să te miri că știu. Maximilian, un tip de 21 de ani, ales în Parlamentul tinerilor din Leipzig, mi-a povestit că mama lui a fost urmărită de STASI pentru că a fugit din fostul RDG. Se întâmplase cu câteva luni înainte de Revoluție. Maximilian a folosit o expresie așa de potrivită că m-a făcut să-l bănuiesc de politicianism, dar cine știe, poate că de fapt chiar așa gândește:
Mă interesează lucrurile astea, chiar dacă nu mi s-au întâmplat mie, ci părinților mei. Dar fac parte și din trecutul meu”.
Nu extrapolez cele câteva cazuri cu care am vorbit eu la toată tinerimea germană, dar ceva mă face să cred că spre deosebire de noi ei stau mai bine la capitolul „rememorare” decât noi. Faptul că au pus între temele de dezbatere și „cultura rememorării” și importanța asumării trecutului în fața generațiilor mai tinere arată totuși că asta îi preocupă în continuare și pe ei, nu e doar o problemă a estului. E adevărat că ei au avut și multe de asumat.
Toată lumea a fost de acord că această cultură a rememorării trebuie să aibă la bază o cercetare istorică riguroasă înainte de a ajunge să fie predată la școală. Dar mai mult decât orice, memoria colectivă are legătură cu educația din școli, pentru că aia de acasă poate fi cu două tăișuri. Amintirile unora dintre bunici sau părinți pot fi nostalgice, naționaliste sau comuniste.
La noi, tocmai am aflat recent de la o studentă, „studierea” Revoluției la istorie, în liceu, ocupă o jumătate de pagină de manual.
Revenind la felul în care au organizat ei evenimentul ăsta. Dezbaterile au fost găzduite de acest ONG (Fundația Revoluția pașnică), care a avut invitați din 25 de țări. Evenimentul lor s-a înscris, însă, în sărbătoarea orașului, la care au venit și președintele Germaniei, și cel al landului Saxonia (baronul local cum ar veni). Două prezențe destul de subtile în economia evenimentului. Exceptând șirul de limuzine parcate chiar pe lângă clădirea Universității, și care contrastau cu marea de biciclete din zona centrală a orașului, cei doi președinți nu au făcut mai multe valuri decât rostind câteva cuvinte fiecare la adunarea populară din seara de 9 octombrie, când câteva mii de oameni au ieșit cu lumânări aprinse în piața mare, la Festivalul luminii. Nu au fost zone interzise publicului, restricții de vreun fel sau alte măsuri impuse de spp-iști gomoși. Nici publicul nu era teribil de emoționat de prezența celor doi. Mă întreb dacă la fel se petrec lucrurile și când apare Merkel în public.
Doi președinți într-o piață
Mi s-a părut de bun simț prezența președintelui landului la conferința de final de dezbatere, organizată de Fundație. A venit pe jos de la Universitate, unde erau parcate limuzinele (vreo doi km), a refuzat să ia loc la un prezidiu improvizat, preferând să stea pe primul rând de scaune, în public, a ascultat concluziile dezbaterilor, a dat din cap pe alocuri, s-a întreținut cu câțiva dintre oamenii din organizație, a mulțumit și a plecat. Eram chiar curioasă să aud ce cuvinte sforăitoare va simți nevoia să înșire, cu ocazia prilejului…
La fel de normali au fost ambii președinți, cu nevestele din dotare, așezați cuminți la slujba organizată în Biserica Sf. Nicolae, cea de la care a pornit Revoluția pe 7 octombrie 1989. Aici a cuvântat pastorul, dar și câteva femei care au povestit ceva în germană – nu știu ce, că aici n-a fost traducere – s-au cântat imnuri bisericești acompaniate de orga la care ar fi cântat însuși Bach la vremea lui, iar în final a fost un scurt concert simfonic. În cele din urmă la ieșirea din biserică ni s-au oferit lumânări tuturor (puse în pahare și în pungi de hârtie inscripționate cu 89) și am mers către piață, unde se aduna norodul.
Acolo se distribuiau gratuit pahare cu lumânări, câte un chibrit și mici agende pentru 2020. Atât. Nu curry wurst, nu bere, nimic de mâncare, nici măcar niscai vin fiert, că se lăsa cam frig seara și ploua mărunt, cât să te ude încet și să-ți stingă constant lumânarea din pahar.
Piața era închisă cu garduri și intrarea se făcea doar prin niște porți improvizate de acces pe unde trebuia să te supui unui control al bagajelor. Chiar în ziua aia, un dement împușcase doi oameni în Halle, orașul vecin. Cât am stat la coadă ca să fim controlați am întrebat o doamnă mai în vârstă, lângă care eram, dacă asta e normal pentru ei. „Normal? Nu e normal, nimic nu mai e normal azi”, mi-a zis doamna cu un zâmbet șters.
Revoluția ieșită din biserică
Cu 30 de ani în urmă, în seara de 9 octombrie, oamenii ieșiți din biserica Sf Nicolae, de la rugăciunea de luni – un soi de adunare subversivă care se petrecea în fiecare luni și aduna oameni care se opuneau regimului comunist – erau așteptați în jurul bisericii de o mulțime cu lumânări în mâini, care le-a asigurat protecția în fața forțelor represive. Explicația lumânărilor: mâna care ține o lumânare nu poate să țină și o armă sau să ia o piatră de jos și să arunce cu ea.
În lunile dinainte mai fuseseră manifestații de stradă și în alte orașe, dar și aici. La Berlin fuseseră câteva sute de arestări și oameni bătuți. Faptul că la Leipzig au ieșit în seara aia 70.000 de oameni pe străzi a făcut autoritățile să bată în retragere și de aici a fost un efect de domino în toată țara: oamenii au prins curaj, iar autoritățile, teamă.
A căzut zidul Berlinului, oamenii din Germania de Est s-au scurs în Vest iar puterile germane și străine n-au mai avut încotro decât să accepte reunirea celor două țări, un an mai târziu.
Înainte de unire, însă, în Germania de Est s-au organizat alegeri libere în primăvara lui 1990. Asta ceruseră protestatarii: alegeri libere, libertate de circulație, drepturi civile, democrație. Mai ceruseră același lucru și în 1953 când armata sovietică le-a scos democrația din cap cu arma. De data asta semnalul liberalizării venise chiar de la Moscova.
Mihail Gorbaciov, președintele URSS, vorbise despre transparență și liberalizare (glasnost și perestroica), iar popoarele din blocul comunist s-au grăbit să-l asculte. Ungaria și-a deschis granița cu Austria (prin care au reușit să fugă câteva sute de nemți) și a dezincriminat trecerea granițelor fără viză, Polonia făcea și ea la fel.
Germania în timpul ăsta, prin conducerea comunistă, susținea reprimarea sângeroasă a protestelor chinezilor din Piața Tiananmen. Iar asta nu putea fi încurajator pentru propriii cetățeni. Totuși, au riscat și au reușit. Ce s-a întâmplat în următorii 30 de ani suntem chemați acum să dezbatem. O fi fost bine, o fi fost destul, se putea mai bine?
Din Leipzig, după Revoluție și mai cu seamă după unire, în primii zece ani au plecat peste 100.000 de oameni, ne spune ghidul nostru. Orașul a pierdut mare parte din industrie, șomajul ajunsese la 25%. Lucrurile s-au mai redresat ulterior, așa încât ghidul ne asigură acum că a doua jumătate a celor 30 de ani scurși de atunci „seamănă cu o poveste de succes”.
Cum deosebești un neamț crescut în est de un conațional din vest
Totuși multe lucruri continuă să fie diferite azi în Germania de Est față de Vest. Zidul a căzut, dar el există în capetele multora, chiar dacă nu-l conștientizează. Îl văd mai cu seamă tot tinerii. Într-o discuție în pauză, cu Maximilian și cu Bohmeyer (tipul cu venitul necondiționat), amândoi mi-au spus că ei își pot da seama imediat cine vine din vest și cine din est:
Cei din est sunt mai modești, încep întotdeauna prin a spune ce nu știu să facă, spre deosebire de vestici care sunt mai dezinvolți, se vede și din postura corpului câteodată. Părinții i-au crescut mai strict pe cei din est, și sunt mai cu seamă atei”, îmi enumeră Bohmeyer.
„Părinții mei întotdeauna mi-au impus să ajung la o anumită oră acasă, au vrut să știe cu cine mă întâlnesc. Chiar și acum, după 30 de ani de democrație, ei nu înțeleg voluntariatul și munca pentru societate.”, se plânge Maximilian, care e mândru de cele opt organizații neguvernamentale în care activează.
„Da, munca e fetișizată mai mult în est decât în vest. Vedem asta în discuțiile cu oamenii despre venitul minim. Și tatăl meu a fost sceptic multă vreme în privința ocupației mele în cadrul organizației, până când am început să câștig bani”, admite și Bohmeyer.
În episodul de mâine vă povestesc despre Muzeul STASI din Leipzig, de ce arhivele lor sunt studiate la liber de oricine și care mai e azi relația nemților cu conceptul de surveillance.
Citește și prima parte:
sau articole mai vechi, pe aceeași temă:
Alt articol religios care ne explica ca rau era in comunism cand ne distram la mare cu femeile nudiste care erau toate obeze shi aveau sanii mici. ( vezi desenul. Cum or fi fost obeze cand mancare nu se gasea ? ) Ni se explica ce bine e azi cand statul islamic le omoara pe nudiste cu pietre shi statele conduse de inchizitzia creshtina le ard pe rug shi le mutileaza cu acid. Pe buna dreptate femeile Argentiniene cu sanii goi au atacat shi incendiat bisericile shi preotzii. De acolo vine raul de azi shi un creshtin l-a assasinat pe John Lennon pentru ca era ateu shi ishi „Imagina” o societate comunista fara religie shi inegalitate.