Una dintre dezbaterile organizate de Fundația revoluției pașnice la Leipzig a atins și subiectul vechi, dar actual, al supravegherii populației. Eram acolo maturi și tineri, crescuți în dictaturi sau născuți în democrații, toți cu telefoane deștepte în mâini, fiecare având propriile convingeri despre asta, de la „nu am nimic de ascuns” până la „noile companii private te supraveghează mai rău decât securitatea comunistă pe vremuri”.
Dezbaterea a fost deschisă de un invitat din Belarus, Vasil Sankovic, care a povestit cum puterea din fosta țară sovietică ține populația în frâu, prin supraveghere generalizată, electronică. În statele în care Internetul are o penetrare mare, și autoritățile au acces nelimitat la datele cetățenilor.
De parcă n-ar fi venit tot din fostul bloc comunist, o poloneză l-a întrebat pe Sankovic dacă a fost cineva arestat pentru ce a scris pe Internet. Sankovic a zis că nu asta e ideea, că nici măcar în Belarus un om nu poate fi băgat în pușcărie doar pentru asta. Dar, ca și în trecut, supravegherea are implicații multiple și de cele mai multe ori invizibile: de la autocenzura pe care omul o adoptă tocmai pentru că se știe supravegheat, până la crearea de profiluri, dosare pentru persoane care ajung într-un fel sau altul publice și pot fi astfel controlate sau șantajate.
La nivel european am avut Directiva retenției datelor, invalidată prin 2014 de Curtea de Justiție a UE, după ce un număr de ani a bulversat legile naționale. În diverse țări, însă, Curțile constituționale au tranșat parțial chestiunea, până la decizia Curții europene. România a fost una dintre ele.
Johannes Beleites, un avocat german din est, implicat de la Revoluție încoace în diverse acțiuni ce au vizat STASI, spune că supravegherea practicată de fosta securitate germană înainte de 89 nu e nici pe departe ce va urma în viitor și ce trăim de fapt în prezent. El e de părere, însă, că:
fiecare dintre noi poate decide dacă se implică în sistemul de supraveghere generalizată sau nu. Toți avem smartphone acum, care au microfoane și camere video performante, și nu știm niciodată cine mai e cu noi când stăm de vorbă cu prietenii, ca acum, la o masă. Iar pentru „colaborarea” noastră primim ceva în schimb, ca și informatorii pe vremuri.”, explică Beleites, făcând aluzie la pactul cu rețelele sociale prin care le cedăm gratis acestora viețile noastre, în schimbul iluziei conectivității.
Nicio clipă nu ne-am îndoit că statul are dreptul să știe datele alea și le-am fi oferit de bună voie
Beleites povestește că imediat după unificare, în anii 90 în Germania a avut loc un recensământ al populației. Vesticii au atacat (și au și câștigat) la Curtea Constituțională anumite întrebări din cadrul recensământului, considerând că nu e treaba statului să știe răspunsurile la ele. „Noi esticii nu înțelegeam de ce? Nicio clipă nu ne-am îndoit că statul trebuie, are dreptul să știe datele alea și le-am fi oferit de bună voie”.
Markus Meckel, pastor și politician din fosta Germanie de Est, inițiator al Partidului Social Democrat în fosta RDG, punctează că noile tehnologii sunt mai insidioase decât era STASI pe vremuri, pe fondul naivității oamenilor, dar admite că există și plusuri la mijloc:
„Pe vremuri, noi esticii știam că statul ne supraveghează și protestam. Dar acum aceiași oameni își dau de la sine datele la Facebook și spun că nu au nimic de ascuns. Pe de altă parte, trebuie să admitem că noile revoluții împotriva regimurilor totalitare, autoritare, sunt ajutate de noile tehnologii…”.
Maximilian Protzner, tânărul de 21 de ani care-mi povestea despre mama lui urmărită de STASI, spunea că în vremurile moderne nu prea are cum să fie altfel în contact cu prietenii, când pe străzi nu mai găsești cutii poștale. Cum să comunici altfel cu cineva în maniera old fashion? E drept, însă, că nu trebuie să fim toți pe Facebook și Whatsapp, există și alternative mai sigure cum ar fi Telegram, zice tânărul. „Alternative există și la google. Trebuie să privim critic noile tehnologii, fără teamă. Altfel, noi legitimăm marile companii private prin folosirea serviciilor lor.”
Elias Miehe, un tânăr de 24 de ani din Germania, care face un master în „etica afacerilor”, spune că atitudinea „nu am nimic de ascuns” implică fie asumarea faptului că sunt o persoană foarte plictisitoare fie că sunt perfect și nu fac greșeli. „Faptul că te știi supravegheat induce frică și disciplinează spiritul”, crede Miehe.
Probabil ca să mai detensioneze dezbaterea, Jonila Godole, albaneza care predă jurnalism la Tirana și e în conducerea Institutului pentru studierea crimelor comunismului în Albania, punctează, în glumă (sper), cu o observație care ne amuză pe toți: Majoritatea de aici am crescut în dictaturi și uite că am ajuns bine. Un fel de: las că nicio dictatură nu e veșnică, deci n-are rost să ne dăm de ceasul morții.
Am ajuns bine, iar Big Brother veghează să fim bine și în continuare. În dictatură sau democrație, scuza perfectă pentru sporirea supravegherii este terorismul. Drepturile fundamentale sunt ciuntite puțin câte puțin sub pretextul asigurării securității. Inconștient, alegem siguranța în detrimentul libertății. Concluzia dezbaterii noastre despre trecutul, prezentul și perspectivele supravegherii a fost scrisă în documentul de poziție citit la final în fața președintelui landului: statul nu trebuie să aibă voie să colecteze masiv datele populației, politicienii să nu se mai joace de-a siguranța versus drepturile civile, iar o instituție independentă ar trebui să vegheze atât statele, cât și corporațiile, ca să respecte dreptul la viață privată al oamenilor.
Arhivele STASI: noroc chior sau treabă nemțească?
Regina Schild s-a aflat, în octombrie 1989, în primele rânduri ale protestatarilor care au ocupat sediul STASI din Leipzig. Ulterior a devenit directoarea Comisiei pentru studierea arhivelor STASI, și în această calitatea ne-a făcut un tur al clădirii care adăpostește azi și muzeul și arhivele STASI, confiscate de revoluționari suficient de rapid încât să nu le dea șansa securiștilor să le distrugă.
Spre deosebire de România, unde nici azi, după 30 de ani, Securitatea nu a predat toate arhivele, iar informații despre foștii turnători/colaboratori apar în momente cheie ale campaniilor electorale, în Germania lucrurile s-au tranșat rapid și transparent. Protestatarii au intrat peste securiști în sedii, i-au oprit din distrus dosare (la Leipzig au găsit 2300 de saci cu documente rupte, pe care niște cercetători se chinuie și azi să le adune, lipească și scaneze) și au dat acces publicului la ele.
Am întrebat, invidioasă vezi bine, cine i-a învățat pe ei să ocupe sediile STASI, atunci, în vâltoarea evenimentelor care trebuie să fi fost la fel de „spontane” ca și la noi. Tânărul Maximilian îmi spune că nu i-a învățat nimeni, a fost doar noroc pur și simplu, o alegere inspirată. Regina spune că mișcarea a fost naturală, câtă vreme foarte mulți oameni fuseseră victime ale supravegherii, iar protestatarii știau asta… Cu alte cuvinte, ei până și revoluția au făcut-o organizat, nemțește, gândind și câțiva pași în avans. Cum de nu ne-a dat și nouă același lucru prin minte? Poate i-a ajutat și faptul că asupra lor nu trăgea nimeni încrucișat în Piața Revoluției. Poate ei și-au dorit mai mult victoria. Poate.
Privind acum în urmă, și comparativ cu aparenta dezorganizare de la noi, i-aș da dreptate tipului care a spus că niciun regim nu cade în fața protestelor populației, dacă serviciile de securitate nu trădează puterea. Uitați-vă la Venezuela azi. Se pare că la noi nici măcar serviciile de securitate n-au fost capabile de consens: o parte au trădat puterea și cealaltă au ținut cu ea. Ce a ieșit, se vede.
Regina Schild spune că are în custodie peste 300.000 de dosare, 2,4 milioane de documente privitoare la diverse persoane, cam 4000 de documente/persoană, și 8,6 km de dosare în total. Sunt niște cifre seci care arată dimensiunea absurdului acelei lumi. O lume în care, totuși, cei mai mulți se complăceau, dacă nu cumva colaborau.
Într-un grafic expus la muzeul traiului în comunism, din Leipzig, se vede evoluția numărului de angajați și colaboratori ai STASI, din 1953 până în 1989, de la 13.000 la peste 90.000. Colaboratorii erau de două ori mai mulți.
De regulă o persoană avea trei dosare: unul de verificare, al doilea cu rapoartele pe care le dădea și al treilea cu recompensele/plățile primite pentru asta. Instituția pe care o conduce Regina are 13 departamente. Unii se ocupă de digitalizarea arhivei (realizată în mare parte), alții de recuperarea documentelor din saci etc.
Cel mai mic „urmărit” de STASI avea doi ani, era copilul unora care tot încercau să plece din țară. Regina ne arată mai multe dovezi ale regimului de supraveghere și teroare absurdă: o foaie pe care sunt desenate opt tipuri de cetățeni care contraveneau moralei comuniste, și diverse documente care demonstrează că în Germania de est nu era democrație și libertate – o amendă pentru participarea la o manifestație – o grămadă de casete audio înregistrate cu convorbiri telefonice, o valiză cu faxuri și telegrame care erau trimise în vremea aia în dublu exemplar, unul la destinatarul firesc și unul la STASI.
Arhivele STASI din Leipzig împart același spațiu cu muzeul și se află în clădirea care apare pe multe din fotografiile de la Revoluție, cu protestatari ocupând balconul și treptele. Azi oricine are acces în muzeu sau la arhive (am văzut câteva grupuri de elevi aduși cu clasa în vizită), iar mulți dintre foștii colaboratori ai securității au fost deconspirați de-a lungul anilor în cadrul unor articole de presă.
Prețul libertății presei: în bani și în vieți
Și așa ajungem la dezbaterea despre libertatea presei, această minune cu care umblă toată lumea în gură, până când subiectul de presă se întâmplă să vizeze tabăra cu care ținem. Cum previi manipularea din partea media fără să ajungi la cenzură? Invitat de onoare a fost Rubina Möhring, reprezentanta Reporteri fără frontiere Austria. Ea s-a născut la Berlin, dar trăiește în Austria, așa că a vorbit în principal despre tabloul media de acolo.
Rubina a rostit expresiile consacrate, cum că democrația nu s-a născut în 1990, oricât de tentați suntem noi cei din blocul comunist s-o spunem, și că e un proces continuu care trebuie vegheat. Că uite Ungaria ce exemplu perfect despre cât de rapid se poate duce democrația de râpă și prin urmare să nu ne mai raportăm la istorie ca la ceva trecut, pentru că ea are prostul obicei să se repete când nu ești atent.
Azi autocrații sunt aleși în mod democratic, zice Rubina. Da, pentru că oamenii sunt manipulați cu propaganda de partid și de stat revărsată prin media acaparată de grupul din jurul liderului autoritar, replică un tânăr din Ungaria, fost ONG-ist, acum politician. El a povestit că în zonele rurale din Ungaria, oamenii nu cunosc decât butonul de on și off la TV, nu schimbă programul, nu aud decât ce spune statul, votează cu singurul lider pe care-l văd la TV bun și drept. ONG-istul politician spune că are prieteni ziariști care au intrat în politică tocmai pentru că nu-și mai puteau face meseria, și (speră ei) să îndrepte lucrurile în țărișoară ca să se poată întoarce la meseria lor de ziariști. Cam ăsta e îndemnul tânărului pentru toți din sală: să nu ne ferim de politică, pentru că ea ne ajută să schimbăm lucrurile.
Lucrurile s-ar schimba și altfel. Dacă în zonele alea rurale ar exista alternative media locale, independente. Doar că oamenii ar trebui să conștientizeze că trebuie să plătească pentru asta. Altfel, ne lamentăm că presa e acaparată de moguli și ăia fac jocuri politice. De mare ajutor ar fi și niște educație media pentru ca oamenii să învețe să verifice singuri informațiile pe care li le livrează mediul online.
Venind din țara în care extrema dreaptă e la guvernare, Rubina a povestit episodul în care presa a publicat o înregistrare în care un oficial din guvern negocia vânzarea unui ziar austriac către niscai moguli ruși. Guvernul a căzut după acel episod, s-au organizat din nou alegeri și … ce s-a schimbat după asta? e întrebată Rubina.
Ea zice că presa a prins mai mult curaj după acel episod, în care publicul a putut să vadă culisele unor negocieri care atentează la libertatea și independența presei. Dar că realist vorbind n-ar trebui să ne așteptăm la eroisme din partea ziariștilor în general. În Austria, dar și în alte state, piața media e mică, ziariștii sunt și ei oameni, au familii, credite, nu-și pot risca job-urile chiar dacă din afară principiile par ușor de susținut.
Ce ar putea și trebui publicul să facă pentru a susține presa? Să plătească informația. Ce ar trebui să facă statul? Să nu permită monopoluri de presă, proprietarii media să aibă dreptul să dețină doar anumite procente din piața media.
Mâine vă invit să citiți un interviu cu Markus Meckel, pastorul protestant care a înființat înainte de Revoluție Partidul Social Democrat în RDG și a vizitat România de câteva ori, inclusiv în iulie 1989, când s-a întâlnit cu László Tőkés la Timișoara.
Citiți și episoadele trecute:
Și alte articole pe aceeași temă:
Legat de Stasi & co, se întâmplă că am văzut de curând un film foarte fain, “Das leben der anderen”. Dacă aveți cum să-l vedeți, îl recomand.
Văzut demult, scris de el și de altul la fel de bun, dar cu un pic de umor: https://www.dollo.ro/2012/03/vietile-noastre-in-filmele-lor/
” că supravegherea practicată de fosta securitate germană înainte de 89 nu e nici pe departe ce va urma în viitor și ce trăim de fapt în prezent. ”
ASA ESTE!
Evolutia mijloacelor tehnice a fost formidabila in ultimii 30 de ani!
1. Cand Orwell a scris „1984”, tele-ecranele bidirectionale erau o imposibilitate, si la fel de imposibile erau in anii ’80. Dar acum, EXISAT posibilitatea tehnica!
2. Inainte de 1989, securitatea te putea asculta daca vorbeai la telefon, dar numarul de linii fixe era redus – de nevoie, multe conversatii subversie se desfasurau „in perosana”. Acum toata lumea re telefoane MOBILE, si le foloseste tot timpul!
3. In anii ’90 a aparut la TV un general de Securiatte care se plingea de dotarea slaba dinainte de 1989: in judet la ei existau doar 20 de MAGNETOFOANE, paote ca asculau zeci de mii de oameni, dar nu puteau inregistra decat 20 in acelasi timp!
4. Un fost disident mi-a povestit supriza avuta cand si-a cerut dsarul de Securitate: Erau anexate toate cele 14 scrisori pe care le timesese in strainanate. Dar numai 2-3 erau trase la xerox, majoritatea erau scrise cu pixul, securistul de servici LE COPIASE DE MANA!