Să fi fost anul 2000 și ceva, când mă mutasem de la Curierul național la Cotidianul și văzusem pentru prima dată pe cardul de salariu o sumă mare de bani. Bine vedeam pentru prima dată și cardul de salariu, că până atunci eram plătiți cash, când erau bani, adică atunci când avea și ziarul încasări. Timp se zece ani lucrasem în locul acela special despre care v-am mai povestit, și mi se cam imprimase foamea asta în ADN: faptul că salariul, așa mic cum era, nu se dădea la datele fixe stabilite în contract, și era precedat întotdeauna de baletul ăla jenant-emoțional în care noi ziariștii, altfel niște corifei care scriam la ziar și făceam dreptate în (mica noastră) lume, o sunam pe interior pe doamna de la contabilitate (uite că nu-i mai rețin acum numele, ceva gen Paula, Puica) și o întrebam de fiecare dată cu glas mieros, să n-o supărăm, de parcă ne dădea de la ea, dacă se dau banii. Apoi când ea ne răspundea că nu, uneori mai amabilă, alteori enervată și ea de atâtea telefoane, ne apucam și-l sunam pe directorul economic, un nene cu aparență de pensionar amabil, dar care pesemne ascundea un adevărat păstrător al registrelor mafiei 😉 … ei bine îl sunam pe el ca să-l întrebăm dacă au intrat ceva bani de la publicitari, iar dacă răspunsul era da, o sunam pe secretara patronului, ca să aflăm dacă el este la birou și a semnat cumva statele de plată… care dacă ar fi fost semnate ar fi ajuns la contabilă, care ne-ar fi chemat apoi să ne dea salariile. În fine chestia asta ne ținea preocupați cam un sfert din lună și ne dădea speranță că vom avea cu ce să ne plătim chiriile, facturile, dacă banii ăia veneau la timp. Uneori nu veneau așa că ni se tăiau pe acasă telefoanele sau alte utilități, dar asta e deja altă poveste și nu despre asta voiam să povestesc, dar uite că am divagat, că tot a fost luna asta festival de aduceri aminte de acum 30 de ani și despre cum am trăit tranziția.
Subiectul despre care vreau să povestesc e altul, generat de faptul că zilele astea a trebuit să merg la un eveniment de familie și mi-am scos din fundul cufărului cizmele mele alea bune, cu care ziceam că o să mă și îngroape, vorba mamei. Cizme pe care mi le-am luat din primele salarii alea mari, primite pe card și la timp, de la Cotidianul. Dar chiar și așa mare și la timp, salariul ăla tot nu mi-a ajuns atunci când am văzut cizmele în vitrină, să le cumpăr cu banu jos. Și nici în rate nu se dădeau, așa că am apelat la un prieten, care mi-a împrumutat o parte din bani. Până la următorul salariu dat pe card și la timp…
Era un magazin Stonefly deschis undeva lână Foișorul de foc, îmi amintesc perfect că de când am văzut cizmele acolo și până când le-am cumpărat efectiv au trecut câteva săptămâni, iar în ziua Z m-am întâlnit cu prietenul Mihnea acolo, le-am probat (a câta oară!), le-am cumpărat, cu mâinile tremurând de emoție, apoi ca un copil cu prima păpușă am purtat cutia aia imensă în brațe până acasă. Ne-am oprit, de fapt, alături de magazin, unde era un restaurant chinezesc, și le-am „udat”. Ca să țină, vezi bine.
Le-am purtat ceva, dar nu foarte mult. Pentru că erau niște cizme elegante totuși, și pentru că iernile nu mai sunt ce au fost. Așa că mare parte din ăștia 10-15 ani cât or fi trecut de când le am au stat cuminți în cutia lor în fundul dulapului, învelite cum le vedeți în folia lor protectoare, umplute cu diverse hârtii ca să le mențină forma. Unse cu cremă toamna sau ori de cât ori ieșeau pentru scurtă vreme la purtat. Cred că legat în toți ani ăștia nu au văzut lumina zilei mai mult de o lună, hai două cu indulgență.
Când le-am scos zilele trecute din cutie, le-am tras pe picior – ce senzație de moliciune, ce confort, cât de bine se mulau pe picior – apoi m-am plimbat cu ele încălțată prin casă, până când am fost gata de plecare. Când și când simțeam, totuși, că piciorul drept îmi calcă într-o parte, ceea ce era ciudat. Când m-am uitat mai bine, tocul cizmei drepte era pe jumătate rupt. Mâncat, tocit, se desprindea ca un burete de jur împrejurul acelui element inovativ și extraordinar cu care-mi luaseră ochii și mințile atunci când le-am cumpărat: cartușul cu gel din interiorul tocului, care transforma experiența încălțării în călcătură pe pernă de aer… Ce mai, venise vremea ca toate rahaturile astea de marketing să mă stropească în ochi. Și ce mai stropșeală!
Le-am descălțat repede ca să constat că și talpa era crăpată transversal, și nu numai la dreptul, ci și la stângul, unde chipurile tocul încă e intact. Șoc și groază, mai ales că nu aveam alte încălțări elegante, de sezon, care să se potrivească toaletei. Dar nu numai asta a fost, cât senzația că a murit o legendă. Cizmele mele Stonefly, cumpărate cu greu, cu datorii, ca și când aș fi făcut un CAR (casa de ajutor reciproc, pentru mileniali) ca să-mi iau mobilă, nu numai că nu m-au ținut ca să mă îngroape cu ele, dar m-au lăsat taman în cel mai nepotrivit moment.
Le-am împachetat la loc și le-am așezat în cutia lor, ca într-un sicriu, și încă ezit dacă să le duc la ghenă sau nu. Mi-e milă de fețele lor, ditamai bucățile din piele naturală. Mă gândeam dacă mai există cizmari în orașul ăsta, la care să mă duc să-mi pună alte tălpi. Puțin probabil că ar merita efortul, în lumea în care nu se mai împrumută nimeni ca să-și cumpere cizme de friptură, iar o pereche de încălțăminte, fie și de ocazie, se cumpără facil și se aruncă la fel.
Am ajuns la vârsta la care mă atașez de lucruri pentru că de fapt sunt niște capsule ale timpului, care închid în ele stări și persoane pe care nu le mai am în preajmă. Nu știu dacă e trist au ba, e doar o constatare că am îmbătrânit. Nu-mi trebuie neapărat cizmele alea, voi trăi la fel și fără ele, cum am trăit și până acum, doar că știam că ele există acolo în fundul cufărului și le pot încălța la nevoie.
Da, exista cizmar care sa ti le faca, te costa probabil in jur de 100 de lei sau un pic peste. In Militari este un nene care mestereste tare fain si cu materiale bune. Daca te intereseaza, iti dau detalii.
Eu mi-s mai cu ssustenabilitatea, asa ca le-as duce la reparat.
Dap, te rog, pune aici nume și adresă, poate mai au nevoie și alți bătrânei nostalgici ca mine 🙂
si pe Mantuleasa e un cizmar bun, meserias. old school!
Gasesti cizmar si pe Stirbei Voda, foarte aproape de intersectia cu str. Popa Tatu, cred ca pe la nr 96.
Nea Gigi, pensiinar, locuieşte în Berceni şi mai lucrează la un atelier, cînd are ce, în zona Apărătorii Patriei, pe o stradă de lîngă staţia de metrou!
0733461322! Este meseriaş! Garantez!
Reactia care ti-a distrus talpa cizmelor se numeste hidroliza. Polimerii din talpa se degradeaza de-a lungul timpului in reactie cu apa. Umezeala normala in aer este suficienta daca stau ani de zile la cutie. Daca le stergi si le usuci bine inainte sa le pui la pastrare, mai adaugi cativa ani de viata, dar mai devreme sau mai tarziu ajungi la cizmar.
Si pe Mihai Bravu, langa Sectia 8 Politie, e un cizmar. Intrarea prin gang.
Eu ajung la cizmar si cu incaltatile noi. Cizmarii n-au disparut, chiar as zice ca prospera. De cand cu vanzarile pe internet, o data la doua perechi de pantofi ajung la cizmar, sa-mi largeasca „podoabele” picioarelor. Ori mi se par mie ca-s prea mari in poze si-mi iau numarul ala mai mic, sa nu arat c-as avea labe de inot, ori ma prinde achizitia cu cateva kg in plus, de-mi trebuie largiti. Cizmarul „meu” are de treaba de nu-si vede capul.
Era un serial pe TLC despre aceasta obsesie de a a te atasa si incojura de lucruri. Este specifica varstei a treia, dar nu ii iarta nici pe cei mai tineri. Boala este TOC sau OCD (Obsessive–compulsive disorder) pentru …francofoni!
Popa Soare 20, recomand (il stiu de mult timp, e si un articol despre el in DOR parca)
La multi ani !
La Piața Matache este un cizmar care ti le va face ca noi, schimbând talpa, întinzând pielea și dând pe ea la sfârșit puțin ulei de protecție.