Deși a fost per total o experiență frumoasă, mai bine de jumătate din vacanța petrecută la Paris cu mama a fost complicată de greva din transporturi. Spre deosebire de turiștii care și-au contramandat planurile de a vizita Parisul la începutul lui decembrie, din cauza asta, eu am aflat că sindicatele franceze pregătesc greva abia cu două zile înainte de a pleca acolo și era deja prea târziu. Nu mai puteam cere banii înapoi nici pe debaraua închiriată în Cartierul Latin, pe biletele de avion nici atât, și nici pe cele de intrare la Luvru și Turnul Eiffel, pe care le luasem online, ca să evit cozile de la intrare. Drept e că nu credeam că va fi așa de grav încât să nu ne putem strecura și noi pe lângă greva lor. Mi-am imaginat că ține ca la noi, o zi-două și apoi pupat toți Piața Concordiei, că doar de aia au desființat ghilotina de acolo.
E, nu a fost așa, ba ca să ajungem la aeroport la plecarea spre casă numai pielea noastră știe prin ce emoții am trecut, într-o Gară de Nord pariziană luată cu asalt de mii de cetățeni care ținteau toți cele câteva trenuri puse în mișcare timp de două ore dimineața. A rămas mama cu niște amintiri de neșters din Paris, că acum când le povestește prietenelor cum a fost zice mai întâi de înghesuiala de la gară în loc să spună ce mult i-a plăcut Eiffel-ul, luminile Champs Elysee-ului sau fondue-ul și vinul franțuzesc. Dar să le luăm pe rând, căci aveam ce povesti din vizita măriei sale Regina Angliei în republica franceză și dacă nu s-ar fi gâlcevit nesupușii lui Macron cu acesta, din cauza pensiilor lor speciale.
Împărțind o debara cu boschetarii Parisului
Ca de obicei la plecările cu mama îmi fac de acasă planul pe zile, calibrat în așa fel încât să nu o obosesc prea mult, dar să și vedem cât mai multe obiective turistice. De data asta n-am reușit să respectăm decât programul primelor două zile, apoi totul a fost… hai să zicem spontan 😉 Când am ajuns la Paris era suficient de devreme cât să explorăm Cartierul Latin până la Catedrala Notre Dame (nevizitabilă din cauza incendiului de astă vară) și înapoi. Am văzut și Pendulul lui Foucault din Panteon și am cumpărat de-ale gurii pentru diminețile în care nu ne oferea nimeni croisante calde la pat, ca în filme, căci eram pe cont propriu. Zona în care am stat e foarte liniștită, deși e un cartier universitar (Sorbona deh, ăștia sunt studioși, nu cheflii), cu multe străduțe pline cu cârciumi și băcănii pe care mai mare dragul să te plimbi și să cheltui banii.
Gazda noastră, tânărul Francois, care pare că trăiește din închirieri pe airbnb, ne-a pus la dispoziție o cameră de 11 mp amenajată într-o nișă la parterul unui bloc. Intrarea e direct din stradă, pe o ușă din sticlă cu cifru, și mai are alte două geamuri blocate și vopsite, așa încât din interior nu vezi deloc ce e afară dacă nu deschizi ușa ca să-ți vadă toată strada patul. Camera era fix o debara rece (încălzită cu un calorifer electric pe care nu-l puteai lăsa în priză cât erai plecat), cu un raft-bucătărie (o chiuvetă și un cuptor cu microunde) și alt raft-baie, în care abia aveai loc să intri în cabina de duș sau să stai pe budă. Dacă voiai să te speli pe mâini după, trebuia să ieși la bucătărie, iar dacă întindeai patul nu mai aveai loc de nimic altceva. Locul este o ilustrare perfectă a goanei după bani de la turistul disperat să vadă orașul luminilor cu orice preț. Iar prețul închirierii nu a fost deloc mic, probabil cea mai scumpă cazare din toate călătoriile mele. Dar era la Paris, aproape de centru și urma să nu stăm aici decât noaptea până la urmă.
În prima noapte un boschetar și-a pregătit destul de zgomotos boarfele lângă una din așa-zisele noastre ferestre și a dormit acolo, spate în spate cu noi. Îl auzeam cum respiră și vorbește la telefon. Am adormit și noi cu greu, despărțite de el de un geam și de 560 de euro (pe care noi îi plătisem lui Francois pentru această favoare). Dimineața Francois mi-a trimis un mesaj ca să mă întrebe dacă totul e OK, i-am zis că da, ba chiar am avut companie… A zis că știe de el, și să stau liniștită că e inofensiv. Am stat, chiar am vorbit în șoaptă cu mama ca să nu-l deranjăm. A mai venit câteva nopți la rând să doarmă lângă noi, apoi au început ploile și probabil și-o fi găsit și el ceva mai bun. Nu știu cum arăta, nu l-am văzut niciodată, dimineața devreme se trezea și pleca înaintea noastră, iar seara venea după noi. La un moment dat mă gândisem să-i aduc ceva de mâncare din oraș, dar nu știam cum va reacționa așa că n-am făcut-o. În ultima zi Francois m-a anunțat că a montat un ghiveci la geam, ca să nu mai poată omul ăla să vină să doarmă acolo. Probabil astfel și-a mai sporit valoarea debaralei. La plecare mi-a cerut să-i dau 5 stele pe site, că altfel îi scade cota și-l delistează ăia. Eram decisă să-i scriu un review cinstit, dar cerșeala asta de stele m-a deranjat mai mult decât meschinăria camerei așa că nu i-am mai scris nicio caracterizare până la urmă.
Primii melci fake la francezul abțiguit
Prima dată ne-am cocoțat pe Eiffel, pentru că asta era ce-și dorea mama cel mai mult, și se pare că nu e singura de vreme ce prețul biletului la turn e mai scump decât la Luvru – 25 de euro față de 17, de persoană. Ba, când am cumpărat biletele online a trebuit chiar și acolo să „stau la coadă” pentru că în același timp cu mine, în luna noiembrie, mai erau suficient de mulți cumpărători de bilete încât să blocheze site-urile celor două obiective celebre ale Parisului.
După ce am coborât de pe turn, un pic dezamăgite că n-a ieșit și soarele deloc ca să vedem orașul de sus mai bine, ne-am abătut pe la Domul Invalizilor ca să-i vedem mormântul lui Napoleon și niscai exponate militare din diverse epoci istorice – n-am vizitat tot că deja picioarele majestății sale dădeau semne de oboseală.
De la Dom am trecut podul peste Sena ca să vedem dacă nu cumva Grand Palace – acel palat minunat cu acoperiș din sticlă – este deschis și îi putem vedea superba arhitectură din interior. N-am avut noroc că tocmai găzduia o defilare de modă privată, așa că ne-am îndreptat spre metrou și spre casă.
Cel mai greu ne-a fost să alegem un loc unde să mâncăm, deși aveam de unde, dar la ora la care ne apuca pe noi foamea – 5-6 seara – majoritatea erau pustii. Chefii abia atunci veneau la muncă și își pregăteau pentru ei de-ale gurii, în așteptarea clientelei ce avea să sosească abia către ora 8. Așa că în seara aia am ales la întâmplare un restaurant aproape de casă unde am văzut și noi la bar o mână de oameni. S-a dovedit că erau bețivanii casei, cărora le sticleau ochii la fel ca și patronului care bea cot la cot cu ei. Înăuntru era un iz de bere acră și un jeg istoric, la budă mirosea a pipi și nu curgea apa, dar mesele aveau fețe curate. Într-un colț de sală mânca un chef cu păr alb, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că mâncarea o fi bună.
Patronul s-a străduit să ne servească într-o engleză greoaie, a fost amabil sărind chiar un pic limitele, grație probabil berii ce-i transpira prin pori, și așa am comandat primii 6 melci din viața mea, plus o supă de ceapă, iar mama un copan de rață. Ne-a fost foame. Melcii mi s-au părut buni, supă de ceapă mai mâncasem și acasă, așa că n-am apreciat pâinea scufundată și umflată de tot în zeamă, în loc să stea prăjită deasupra, iar copanul de rață a fost mai degrabă fiert ca la spital. Cu mâinile tremurânde, patronul ne-a adus și două păhărele cu vin de-al casei, pe care le-a vărsat un pic pe fața de masă, iar la final m-a chemat la bar ca să îmi facă nota, întrebându-mă ce am consumat (deși fusesem singurele cliente) și bătând direct pe casă niște prețuri din burtă pe care le tot ajusta din mers. N-am văzut bon, doar o cifră totală de plată: 49 de euro. N-am lăsat bacșiș.
Prea mica Monalisă pentru prea multele selfie-uri
A doua zi ne-am așezat dis de dimineață (pe la 9.30) la coada de vreo sută de persoane care aveau bilet de intrare la Luvru luat online, ca și noi, la aceeași oră. Văzând atâta lume mama m-a întrebat dacă toți or fi cunoscători de artă. I-am zis că cel mai probabil toți sunt ca noi, habar n-au, dar au auzit că e musai să vizitezi Luvrul. Coada se formase de fapt la intrarea în piramidă, unde se făcea bineînțeles un control de securitate. Că nu mai scapă nimeni necontrolat zilele astea pe nicăieri, deși dacă voia să dea vreunul o bombă în ultima noastră zi, pe peronul Gării de Nord unde ne-am înghesuit să luăm RER-ul spre aeroport, făcea mai multe victime decât vizitatori au avut Luvru și Eiffel-ul la un loc în ziua aia. Dar controlul nu cred că era pentru protecția noastră, ci a valorilor din muzeu, deh.
Vizita la Luvru a fost lungă și cam haotică. Am văzut pe repede înainte apartamentul lui Napoleon al III-lea, niște cabinete și bijuterii de-ale unor muieri din istoria Franței, despre care mama își amintea că le citise prin cărțile lui Dumas pe care le comenta cu tata pe vremea când el era băiat bun și eu nu mă născusem încă. Am văzut câteva hectare de picturi de toate națiile, am trecut destul de repede pe la egipteni, greci, romani, am bifat poza cu statuia ciungă a Afroditei, am ratat tabloul cu revoluția franceză dezgolită (deși l-am căutat) și am încheiat apoteotic la coadă la Monalisa, unde a trebuit să stăm iar într-un cordon din ăla în zig-zag preț de vreo 20 de minute ca să ne vină rândul să o vedem de la 5-6 metri distanță, de după un geam. Mama a fost dezamăgită că e așa mică, i-am zis că probabil de atât i-o fi plătit comerciantul ăla de bărbat-su lui Leonardo ca să-i picteze nevasta. De altfel părea că dimensiunea tabloului-rege al muzeului îi incomoda pe mulți acolo, că nu le ieșea prea bine în selfie-uri.
Marius, timișoreanul care ne-a dat prima masă cinstită, franțuzească
După muzeu a început iar marea căutare a unei cârciumi și așa l-am cunoscut pe Marius, șef peste restaurantul pescăresc Vin et Maree de lângă Luvru. Plecat de 19 ani din Timișoara, inginer constructor la bază, Marius a venit prima dată în Franța cu o bursă de studii și a ales să rămână la Paris și să lucreze ca ospătar, în loc să construiască (democrația) în țara natală. Zice că la vremea aia salariile în construcții la noi erau de râs, iar la francezi nu cu mult mai mari decât în ospătărie. A avut și noroc cu patronul – un egiptean îndrăgostit de o rusoaică, căreia Marius îi scria scrisorile de dragoste în franceză, iar o ghidă care aducea turiștii de la Luvru la cârciumă le traducea în rusă. Se pare că lanțul de iubire egipteano-franco-rus a funcționat, egipteanul s-a însurat cu rusoaica, iar românul nostru a ajuns responsabil peste ambele restaurante ale familiei. Spunea că azi câștigă chiar de trei ori mai mult decât dacă ar fi făcut o carieră în construcții, fie și în Franța, și că îi place ce face, iar asta se vedea cu ochiul liber. E volubil, serviabil, amabil, zâmbitor, vorbește franceză, engleză, le oferă stimulente ghizilor care vin cu grupurile de turiști de la Luvru direct la el la masă, iar când îți prezintă meniul te convinge să mănânci și dacă nu ți-e foame.
Mi-a propus să îmi facă niște St. Jacques, iar mamei un pește, plus o supă de pește înainte. Nu știam cum sunt „san-jacii” așa că Marius m-a lămurit imediat:
– Știți emblema benzinăriilor Shell?
– Scoica aia ca un evantai portocaliu?
– Aia e!
Și doamne ce bune au fost! Nemulțumită oarecum de supa cremă de pește a francezilor, Regina Angliei s-a oferit să-i învețe pe bucătarii de la Vin et Maree cum să facă un borș pescăresc adevărat, dar Marius a zis că sunt OK oamenii cu rețeta lor, că aia e apreciată de turiști. Am plecat încântate de la Marius – care ne-a mai recomandat alte două restaurante pe care era musai să nu le ratăm la Paris: Le Bouillon Chartier (tipic franțuzesc) și Pedra Alta (portughez) – și un pic speriate că a doua zi urma să fie greva, iar Marius ne-a spus că nu se știe niciodată când și cum se termină o grevă la francezi.
… și alți români de bine
Înainte de a ajunge acasă, pentru că tot eram în zonă, ne-am abătut prin grădinile Tuileries unde era un târg de Crăciun și o roată imensă în care am zis că ne putem completa vederea asupra Parisului, mai ales că tocmai se însera și se aprindeau luminile orașului. 12 euro de căciulă mai târziu ne suiam într-una din cabinele rotitoare, ajutate de un român care ne-a luat de mână ca pe Coana Chirița, zicându-ne „silvuple madame”, așa încât ne-am dumirit rapid că abia venise de trei săptămâni la Paris, din Moldova, ca să lucreze în târgul de Crăciun, pe 1400 de euro pe lună. Târgul era de altfel bine garnisit cu români care lucrau fie la roată, fi la diverse alte comedii de prin parc, că pe unul l-am depistat după înjurătură când am trecut pe lângă el. Altul ne-a depistat el pe noi, că era afumat bine cu o sticlă în mână și a strigat după noi cât era strada de lungă: uăi, sunteți rumânce, uăi!
Văzut din roată, orașul a dat-o pe spate pe mama mai ceva ca experiența Eiffel și a decretat că dacă a doua zi, când avea să fie ziua ei, n-o să mai fie așa frumos ce vizităm, tot o să fie mulțumită că a mâncat bine și a văzut orașul de sus cu o zi înainte. Seara s-a încheiat apoteotic pe Champs Elysee, străbătut la pas până la Arcul de Triumf de unde am luat metroul până acasă.
Ziua majestății sale: cimitir, proteste, gaze lacrimogene
Și miercuri, 5 decembrie, majestatea sa a împlinit 78 de ani, iar sindicatele franceze au blocat metrourile, trenurile, parțial avioanele și au închis școlile în cinstea ei. De la ora 14.00 urma să fie o demonstrație la care se aștepta și prezența celebrelor veste galbene și geci negre, adică ăia care făceau scandal. Orașul era paralizat și plin de poliție, scutieri, baraje. M-am uitat pe site-ul Centrului Pompidou ca să văd dacă măcar Atelierul lui Brâncuși, care se vizitează gratuit, o să fie deschis, și nu scria că n-ar fi. Când am ajuns acolo, pe jos, ce să vezi, din cauza grevei nu se putea vizita nimic. Explicația asta aveam s-o aflăm în zilele următoare pe site-urile tuturor muzeelor și locurilor pe unde voiam să mai mergem. Francezii făceau grevă ca să-i susțină pe greviștii din transporturi sau pentru că nu aveau cum să ajungă la muncă.
Ne-am dus în Cimitirul Père Lachaise, că era sigur că morții nu fac grevă. Partea proastă era că făcusem deja vreo 4 km de acasă până la Centrul Pompidou pe jos, încă vreo 3 km am făcut și până la cimitir, cât ne-am mai învârtit și pe aleile alea ca să căutăm diverse morminte celebre, vremea era umedă și rece, așa că picioarele mamei au început să cedeze. Ca să ne întoarcem în centru, unde urma să mâncăm, am ales drumul drept recomandat de Google, care ne-a băgat astfel direct în miezul protestului. Am nimerit între cordoane de polițiști, protestatari, fumigene și gaze lacrimogene. Atmosfera nu era diferită de cum se petreceau la noi protestele prin Piața Victoriei – mulți gură cască și atmosferă de promenadă, dar când am auzit niște bubuituri mai serioase prin Piața Națiunii am zis că e timpul să schimbăm ruta și ne-am îndreptat pe niște străduțe laterale spre celebrul restaurant Le Bouillon Chartier, recomandat de Marius și de o mulțime de lume pe Internet.
Am zis că măcar cina festivă de ziua ei să fie ceva mai de soi, dacă tot am petrecut-o pe drumuri și în cimitir. Umblasem deci cel puțin zece km pe jos în ziua aia, era obosită, înfrigurată și înfometată. De la intrare ne-a luat în primire un chelner grăbit care ne-a așezat la o masă și a și venit după câteva secunde să ne întrebe ce vrem din meniu. A mai venit de vreo două ori până când ne-am decis, că ne-a luat mult. Eu am ales din nou un aperitiv cu melci, mama un foie gras, iar ca fel principal a zis că de data asta să încerce o friptură de vită. Luată cumva prea repede de chelnerul cel grăbit am comandat și eu ceva ce se recomanda a fi cârnat la grătar. Ce putea să fie rău în asta? Chelnerul și-a notat tot ce am comandat pe hârtia de pe masă și a plecat.
Adevărații melci franțuzești, crescuți probabil în România
Melcii au fost cu totul altfel decât ai francezului din prima seară. Aveau toată carnea înăuntru, nu doar un grăunte ca ceilalți. Aflasem între timp de la Marius că unele restaurante practică o șmecherie: umplu cochiliile goale cu altceva și le vând drept melci și că deși se vând ca melci franțuzești e foarte posibil să fie crescuți prin România și importați. Se pare că melcii comandați de mine în prima seară așa fuseseră, niște cochilii refolosite. Adevărații escargoți mâncați la Chartier au fost buni, dar din 6 numai 5 erau plini 🙂 În fine, nu asta a fost tragedia, ci felul principal. Friptura de vită a mamei încă palpita sângerândă în farfurie, iar cârnatul meu, ei bine era un fel de caltaboș plin cu mațe urât mirositoare. Nu-mi amintesc să fi primit ceva mai grețos în farfurie vreodată. Mă rog, feluri tradiționale franțuzești, nu te pui cu gusturile oamenilor, dar era împuțit.
Am mâncat amândouă doar cartofii prăjiți din cele două farfurii și am băut vinul roze și apa casei. Ca să nu plece totuși cu burta goală, mama a luat și un desert – înghețată cu ciocolată caldă, scria în meniu, „Profiterol” i-a zis chelnerul când l-a adus. Era de fapt o chiflă de dimensiuni mari umplută cu înghețată, peste care se turnase ciocolată. Noroc cu chifla că și-a mai ameliorat foamea. Când am cerut nota am văzut că niște chinezi de la masa alăturată dădeau înapoi cârnatul împuțit, ceea ce am fi putut să facem și noi, dacă ne-ar fi dat prin cap. Am ajuns acasă pe jos aproape certate, pentru că după 16 km parcurși pe jos prin frig și o cină de rahat, orice om (vorba aia) are niște limite, iar mama și le cam depășise pe ale ei.
Cum se comunică pe timp de grevă cu publicul captiv
Așa s-a sărbătorit ziua majestății sale la Paris. Din ziua următoare m-am împrietenit cu site-ul societății de transport pariziene și am învățat să calculez rute alternative de ajuns în diverse locuri ale orașului, folosind câte puțin cele două linii de metrou care circulau la anumite ore și brăzdau orașul de la nord la sud și de la est la vest. De exemplu în zilele lucrătoare circulau două ore dimineața și două seara, câte un tren din 4, iar în week-end au circulat câteva ore doar în mijlocul zilei. Trebuie să admit că la comunicarea cu publicul s-au descurcat foarte bine, în fond transportatorii nu aveau niciun interes să-și antagonizeze inutil publicul. Așa că zilnic pe site-ul societății de transport se afișa o hartă cu traseele care circulau a doua zi, iar în fiecare stație de metrou pe liniile funcționale erau angajați care distribuiau hărțile traseelor și ofereau informații. Tot de pe Internet am înțeles că se ofereau diverse compensații bănești pentru cei care foloseau servicii alternative de transport, unele firme au pus la dispoziție oamenilor autobuze gratuit și chiar la metrou se intra gratuit pe alocuri. De altfel și la întoarcerea la aeroport când am plecat n-am mai plătit cei 10 euro de persoană biletul de tren.
Coada de la Lafayette, mai lungă decât la Monalisa
Am fost într-una din zile până la Sacre Coeur, dar n-am urcat și până sus pentru că n-o țineau picioarele, iar mijloacele de transport alternativ care duceau sus la biserică erau în grevă. În altă zi am vizitat Galeriile Lafayette, unde se refugiaseră turiștii respinși de muzeele închise și făcuseră o coadă mai mare decât aia de la Monalisa doar ca să se pozeze pe o pasarelă din sticlă, amenajată sub cupola imensă a magazinului, amenajat somptuos pentru sărbători. Pe terasa de a etajul 6 al magazinului se amenajase un patinoar artificial și se făcea promenadă.
Tot în magazinul universal Lafayette, unde găseai cam aceleași produse din magazinele existente în restul orașului, dar la prețuri duble sau triple, am văzut și cozile de turiști asiatici la … raioanele cu genți de firmă. De altfel în afară de gură cască ca noi părea că asiaticii erau clienții serioși pe care se baza biznisul ăla.
Lux și sărăcie
Am mers destul de mult pe jos în continuare, dar am avut grijă s-o mai păcălesc și cu câte o stație de metrou ici-colo, cu câte o clătită sau o înghețată 🙂 Parisul oferea destule de văzut și chiar pe vreme mohorâtă și ploioasă era plin de turiști. M-au descurajat mulți când am zis că mama vrea să vadă Parisul, spunând că orașul „nu mai e ce a fost”, că s-a degradat, că e plin de imigranți, că e nesigur etc. Nu m-a șocat nimic, nu m-am simțit în nesiguranță pe străzi și în ciuda grevei și a haosului orașul mi-a plăcut. Am străbătut Rue du Faubourg Saint-Honoré până la Palatul Elisee (ca să vedem dacă e Macron acasă). Pe strada aia cu magazine de lux probabil se cheltuie sume nerușinate pe haine, parfumuri, bijuterii, ca și când s-ar fi eradicat toată sărăcia lumii și oamenii nu mai au ce să facă cu banii. Am mers pe străzile care duc de la Gara de Nord la Sacre Coeur, printre magazine cu marfă ieftină pentru clasa muncitoare și preponderent imigrantă și printre dealeri de droguri sau țigări. Și acolo sus, și aici jos, elementul comun și foarte prezent erau oamenii chirciți în saci de dormit prin diverse colțuri, ba peste drum de Luvru, ba pe gurile calde de aerisire de pe lângă gară, pe lângă clădiri frumoase și bine întreținute, pe străzi în general curate, cu mobilier elegant și de bun gust. Între luxul de pe Rue du Faubourg Saint-Honoré și oamenii care dorm pe străzi încape restul societății franceze, și greviștii, și clasa muncitoare care ține Franța în picioare câtă vreme sindicaliștii se războiesc cu politicienii.
Micul întreprinzător se teme de vestele galbene și de penuria de turiști
Angelica patronează un restaurant franțuzesc din Cartierul Latin. E din Cipru, dar venită în Franța să studieze psihologia a eșuat și ea în turism ca și românul nostru Marius. Zice că din cauză că nu i-a plăcut statistica n-a reușit să ia examenul final ca să devină psiholoagă. S-a măritat cu un grec și au făcut doi băieți francezi, care nu mai vor acum să meargă în țările de baștină ale părinților lor decât cel mult în vacanțe. Angelica se amuză zicându-și „Marchiza îngerilor”, după filmul celebru din anii 60, și ne învață cum se mănâncă fondue-ul franțuzesc. Ne-a invitat la ea în restaurant într-o seară, văzându-ne că ne uitam ca mâțele în calendar în meniul ei expus afară. I-am zis cinstit că vrem să testăm un fondue și ne-a explicat diferența dintre ăla cu brânză și ăla cu carne.
Așa de mult ne-a plăcut la La Fontaine de la Mouffe că am venit și a doua seară tot la Angelica, așa că am avut timp să ne povestim viețile și îngrijorările. Mai ales ale ei cu privire la scăderea numărului de turiști din cauza mișcărilor sociale. Povestește cum a stat o oră în coafor într-o zi cu manifestații ale vestelor galbene, pentru că i-a fost frică să iasă ca să traverseze strada spre casă. Angelica e îngrijorată și cam la fel păreau și patronii celorlalte restaurante din cartier, care la ora cinei se cam uitau a pagubă în lungul străzilor, după clienți.
A doua seară am zis să încercăm și fondue cu carne. Asta era 19 euro de persoană și primeai pe o farfurioară bucățele de carne crudă – la alegere, vită sau rață – pe care ți le prăjești singur într-o oală cu ulei încins pe care ți-o pun ei pe masă. Practic îți gătești singur friptura și plătești pentru asta. În preț mai primești niște sosuri în care să întingi carnea prăjită, cartofi prăjiți, salată și pâine. În general pe o masă pentru două persoane la care mâncam câte un aperitiv, un fel principal, beam o jumătate de sticlă cu vin și eventual luam un singur desert am plătit între 50 și 100 de euro în această vacanță (cel mai mult a fost la final la portughezi)
De bucurie că ne-am dus și a doua oară Angelica ne-a oferit și un digestiv din partea casei, ca la greci. S-a dovedit a fi o țuică neaoșă de prune, pe care i-am spus că noi o bem la început de masă, nu la final. La plecare m-a rugat să-i scriu un review bun pe Trip Advisor, i-am spus că o să-i scriu chiar pe blogul meu, că e mai tare ca Tripadvisor-ul 😉 Acum dacă aveți drum prin Paris cel puțin știți unde să mâncați.
Nu e gata până când nu cântă grăsana 😉
În ultima seară am zis să testăm și cealaltă recomandare a lui Marius, restaurantul portughez Pedra Alta. La cât iubesc eu Portugalia nu avea cum să fie rău. Și n-a fost, dimpotrivă. Se pare că are mai multe sedii prin Paris, noi am fost la cel din Piața Bastilia. Am comandat fără să știm că e cam mult – nici chelnerul nu ne-a spus – tot ce vedeți în poză: un platou cu fructe de mare, care a venit cu cartofi prăjiți și o oală cu orez cu midii, și un pește care cred că a avut mai bine de 1 kg și pe care jumătate l-am luat acasă, că mama n-a vrut să lăsăm nimic în urmă. L-a mâncat a doua zi la 6 dimineața, înainte să plecăm spre aeroport, de teamă să nu cumva să ni-l oprească acolo. A fost atât de satisfăcută de ultima masă încât a zis că până la urmă și în seara aia a simțit că a fost ziua ei, ca și în seara de la Marius și în cele două seri de la Angelica, și pe Turnul Eiffel, și pe roată, și când a mâncat cea mai bună înghețată la Galeriile Lafayette, și că în sfârșit, simte că ziua ei a ținut mai multe zile și nopți, ca în povești.
Ceea ce ne-a făcut plăcere până la urmă amândurora, în ciuda neajunsurilor intercalate și a prețului destul de piperat al Parisului, dar, așa cum zicea un scriitor la un moment dat, firele sufletului și ale portofelului sunt încâlcite. Ce minuni se petrec când se întâlnesc!
better than balzac!
el s-a oprit la femeia la 30 de ani 😉
Sunt curioasă dacă încălțămintea mamei a fost comodă, și dacă da, de unde a luat-o. Întreb pentru că oricât de comozi sunt adidașii pe care îi cumpăr, după 2-3 ore de mers pe jos mă dor tălpile îngrozitor.
Pentru mers pe jos pe distante mai mari recomand sa cumparati adidasi de alergat buni. Nu chiar toti adidasii de alergat sunt perfecti pentru mers, dar destui sunt. Gasiti multe sfaturi pe internet despre cum sa ii alegeti (majoritatea informatiilor sunt in engleza). Cand m-am documentat mai mult pe subiectul asta, am ajuns la concluzia ca pantofii de alergat sunt cei mai buni. Mai buni decat si asa-numitii „walking shoes” daca mergi mult. La un magazin de (pantofi si/sau haine) sport, daca nimeriti un vanzator care stie cate ceva despre ce vinde, ar trebui sa primiti sfaturi ca sa alegeti ce vi se potriveste. O pereche de, de exemplu, Nike sau Adidas de calitate, nu exagerat de scumpi, sigur s-ar gasi. La inceput, cand ii probati, pantofii de alergat ar putea sa fie mai incomozi decat altii, cu scop „general” sau „walking shoes”, pe care ii veti proba in magazin. Dar, pentru mai mult de 3-4 ore de mers, pantofii de alergat sunt mult mai potriviti din cate am citit eu si experimentat pe propriile picioare.
Da, i-am cumpărat înainte să plecăm niște skechers, pantofi și ghete. noroc că i-am luat pe ambii la noi că s-a dovedit că ghetele nu erau de cursă lungă și a mers cu pantofii tot timpul. Mare realizare pantofii ăia. Pentru ea contează să fie ușori, că orice încălțăminte obișnuită i se pare că îi atârnă greu în picioare.
@ nicu Am aflat și eu pe pielea mea că nu toți sunt buni pentru mers mult pe jos, problema e că m-am săturat de metoda trial and error. Dacă ai un link, fă-ți pomană ca să merg la sigur.
@dollo Spune-mi, te rog, numele modelului de skechers sau măcar magazinul, ca să nu mai tot probez.
Nu mai știu modelul exact, nu cred că a mai păstrat cutia, dar i-am luat din mall-ul Park Lake din București. Văzusem pe net alte modele pe care în magazin nu le-am găsit. Oricum în București sunt mai multe magazine de încălțăminte care au și skechers pe rafturi, tot probatul rămâne baza, totuși. Pantofii mamei sunt din ceva sintetic, o să mă uit pe talpa lor când mai ajung pe la ea și-ți zic.
Eu pe astia ii am:
https://www.nike.com/ro/t/air-zoom-pegasus-35-flyease-4e-running-shoe-d1fvSc/AV2315-010
Dupa 10 – 12 ore de mers, simt oboseala desigur in picioare, in gambe, dar nu ma dor talpile.
Succes la gasitul pantofilor potriviti!
Daca nu ai timp sa testezi, mergi pe un brand care se pricepe la asta – Scholl. Cei mai buni pantofi (nu intotdeauna cei mai aratosi) de munca i-am luat intotdeauna de la ei.
Daca esti dispusa sa porti ceva sport, ia ceva din seria Asiscs Gel. Au multe modele pentru incepatori care sunt bune si la mers. Daca poti sa alergi un maraton cu ei, sigur poti sa mergi 10-20km pe zi. runrepeat.com iti explica fiecare model in parte la ce e bun si la ce nu.
Mulțumesc foarte mult! Nici nu știți cât de mult apreciez că m-ați ajutat cu lista scurtă. Deja mi-era groază că trebuie să devin cunoscătoare într-ale pantofilor, la fel cum a trebuit să-nvăț cum se zugrăvește sau cum se pune gresia în lipsă de meșteri. Altfel mă simt când ziua începe atât de bine. Mulțumesc încă o dată.
„Air cooler memory foam” scrie pe talpa Skechers-ilor mamei.
Super, o să caut și eu. Mulțam!
Interesant cum se adapteaza romanul la greutatile Parisului.
https://www.stuff.co.nz/travel/experiences/food-and-wine-holidays/93481824/andouillette-one-of-the-things-you-must-never-try-eating-in-france