50 de cărți bune citite în ultimul deceniu

N-am avut timp/energie ca să fac bilanțuri la finalul lui 2019, am rămas în urmă și cu recenziile ultimelor cărți citite anul trecut, dar m-am apucat într-o doară să răsfoiesc paginile blogului în căutarea unor cărți bune pe care le-am citit la clubul de carte. Deși încă nu a împlinit zece ani de când există, clubul ăsta m-a ajutat pe mine cel puțin să fiu mai disciplinată cu cititul, iar acum privind în arhivă constat că am adunat sub umbrela lui o mulțime de cărți care chiar merită citite într-o (bucată de) viață. Așa că am zis să le pun la un loc pentru cine o fi curios sau și-a propus vreo rezoluție nebunească pentru anul ăsta, cum ar fi „să citesc mai mult, să mă uit la TV/fb mai puțin!” 😉

Pentru că sunt destule și mi-e greu să le compar ca să fac un clasament, ar fi și nedrept și complet subiectiv, o să le listez aici în ordinea în care le-am citit, pe ani. Unii ani au mai multe, alții mai puține sau deloc. E rezultatul faptului că la club se propun cărți de tot felul, nu întotdeauna ne potrivim la gusturi, dar nu poți să știi niciodată cum e cartea până nu o citești. Nu judecăm cărțile după copertă, nici măcar după autor sau premiile lui. Mai ales că am avut mai degrabă dezamăgiri cu autorii premiați. Pe lângă cărțile enumerate aici au mai fost cu siguranță și altele care mi-au plăcut dar ori nu am apucat să scriu de ele, deci le-am pierdut din memorie, ori nu le-am găsit pe blog. Dând clik pe titluri găsiți și recenziile cărților, în caz că vă stârnește vreuna curiozitatea.

2010 – a fost anul Saramago pentru mine

Eseu despre orbire, de Jose Saramago

Am descoperit-o datorită ecranizării ei (Alb orbitor s-a numit) și de la ea am pornit în descoperirea lui Saramago. Cartea face parte din trilogia genială care cuprinde Intermitențele morții și Eseu despre luciditate, toate trei scenarii pornite de la ipoteza „ce ar fi dacă”, testând cu umor, amărăciune și imaginație, limitele sociale în cazuri excepționale. În Eseu despre orbire se întâmplă o epidemie de orbire care afectează brusc și inexplicabil omenirea. De aici numai imaginația lui Saramago poate conduce.

Intermitențele morții, de Jose Saramago

Ce se întâmplă când moartea decide să-și ia concediu câteva luni, într-o oarecare țară catolică? Guvernul, casa regală, biserica, toți întră în panică. Însuși capul bisericii a fost nevoit să admită că „fără moarte nu există înviere, fără învinere nu există dumnezeu, iar fără dumnezeu nu există biserică. Mai grav e când moartea decide să se întoarcă din concediu și să trimită scrisori e avertizare.

Dacă orbirea se vindecă, iar moartea se poate îndrăgosti abandonându-și job-ul, de influențele mizere ale politicii nu se poate scăpa, zice Saramago. Când mai mult de 80% din populația cu drept de vot dintr-o capitală europeană decide să voteze în alb, nemultumită de prestațiile clasei politice în general, lumea politicienilor se dă peste cap. Guvernanții se retrag, jigniți, din cetatea care i-a repudiat prin vot, și-i lasă pe nerecunoscătorii cetățeni pradă unui haos predictibil, dar în realitate neconfirmat.

O discuție în trei: Dumnezeu, Isus și Diavolul. Nimic din ce s-ar putea scrie despre „Evanghelia lui Isus Cristos”, a lui Saramago, nu poate egala un fragment genial din cartea care l-a așezat pe Saramago printre eretici (Biserica catolică din Portugalia l-a afurisit cumva, și mulți ani n-a reușit să-și viziteze țara natală. Abia aproape de moarte s-a produs împăcarea și recunoașterea valorii sale uriașe) O carte în care Diavolul e un personaj mai simpatic decât a reușit chiar și Bulgakov să-l facă să fie în „Maestrul și Margareta”.

Cronică de familie, de Petru Dumitriu, trei volume care trebuie citite în loc de orice manual de istorie

E tabloul aristocratiei romanesti altfel decat ati vazut-o pana acum in alte carti, cu drame interioare, cu framantari meschine, cu preocupari de capatuire, cu crime intre frati pentru averi. Dar in acelasi timp sunt ipostaze, personaje, mentalitati actuale, pe care le vedeti azi langa voi, poate in familie, poate in politica, poate le intuiti chiar daca nu va dati seama ca asa sunt. Cartea asta descrie cum se cumparau locurile in politica la 1800, cum se faceau afacerile cu comisioane si tepe pe banii statului, cum se tradau intre ei oamenii politici si aia de afaceri, tocmai pentru ca se cunosteau atat de bine, cum se murea aiurea in razboi sau cum puteai fi executat ca tradator desi nu erai tradator, doar pentru ca un general incompentent avea nevoie de un exemplu pentru trupe, cum erau vazuti romanii in strainatate, acolo unde se duceau sa-si cheltuiasca averile agonisite aici, cum priveau boierii taranimea care le muncea pamantul, cum tradau ziaristii interesul public pentru un pachet de bancnote primite de la afaceristi sau pentru o masa la Capsa, cu icre negre si vin frantuzesc, cum faceau si desfaceau femeile politica si afacerile, din budoarul lor, prin care treceau pe rand toti barbatii vremii, cum patrona Carol bordelurile Capitalei, ajutat de politie, cum primea acelasi Carol spagi de la afaceristi, prin Elena Lupescu care castiga banii chipurile la carti, huh. Si in final, cum s-au topit in comunism toate aceste destine, inutil, ca niste lumanari arse in plin soare. Daca va suna ceva cunoscut din toate astea, merita sa cititi „Cronica de familie”.

Cartea care a facut furori in Europa imediat dupa al doilea razboi mondial. E scrisa de romanul Virgil Gheorghiu, un scriitor celebru in lume, dar aproape un oarecare in Romania. „Ora 25”, a fost debutul lui fulminant in lumea literara europeana si motivul care l-a facut sa continue sa scrie in limba romana, chiar daca toate cartile lui au fost mai intai publicate intr-o limba straina. Romania l-a descoperit abia dupa 1990.
E un roman exceptional, scris cu simplitate de un preot, despre ghinionul unui plugar din Romania postbelica de a fi un perpetuu detinut nevinovat in lagarele lumii. Povestea e semibiografica, scriitorul insusi fiind detinut in diverse lagare de concentrare, incercand sa ajunga din Romania in America.  Soarta personajului Ion, numit de-a lungul celor aproape 300 de pagini ba Ianos, ba Ienkel, ba Johan, este aceea a unui fir de praf din univers, calcat in picioare cu brutalitate si indiferenta de masina razboiului, alaturi de alte destine strivite intre Orient si Occident.

2012

Este probabil cea mai cunoscută carte despre Holocaust care nu vorbește despre crimele de război comise de hitleriști, ci mai degrabă despre supraviețuire, speranță, frumusețe, fericire, dragoste. Paradoxal, să reușești să spui atât de pozitiv o poveste atât de tragică până la urmă.

 

1984 & Minunata lume nouă, de George Orwell și Aldous Huxley

Două distopii cu viitor diferit: o lume controlată de mașini sau una guvernată de comoditate și plăceri. După ce le-am citit pe ambele, mi se pare mai realizabilă lumea lui Huxley și nu a lui Orwell. Pentru că azi, în timp ce omenirea e preocupată să lupte cu „mașina”, cu Big brother, gândindu-se la „1984”, nimeni nu e atent la instaurarea lumii lui Huxley. Înlocuirea adevărului cu fericirea. Oamenii se lasă controlați mai subtil și mai eficient de comoditate, plăceri, vicii.

2013

Pastorala americană, de Philip Roth – Pulitzer în 1998

Un tablou minunat al aparențelor înșelătoare din viețile noastre, ale tuturor. Cum se poate ca jucând după toate regulile morale, sociale, făcând tot ce se așteaptă oamenii de la tine, fiind bun și pozitiv, dăruind familiei tot ce îți cere ba mai mult decât atât, să dai totuși greș atât de rău și să pierzi totul? Cum e posibil ca din Suedezul – bărbatul frumos și perfect – și soția lui – Miss New Jersey – să iasă o fiică defectă, care la 16 ani aruncă în aer un magazin, în semn de protest față de politica americană dusă în Vietnam, și odată cu bomba asta aruncă în aer întregul echilibru al familiei sale?

Cartea lui Roth este un carusel al falselor aparențe, al erorilor și al întrebărilor sâcâitoare pe care Levov și le pune  până la finele vieții lui: unde am greșit? Dar mai este, după părerea mea, și o demonstrație sadică a faptului că toți ne înșelăm. Fundamental și în privința tuturor. Nimeni nu e ce pare a fi în cartea lui Roth.

Cimitirul Bunavestire, de Tudor Arghezi

Cimitirul Buna Vestire este romanul cel mai cunoscut (și bun zic criticii) al lui Arghezi. Pentru mine a fost o premieră, în școală nu citisem decât poezie scrisă de el, și o surpriză plăcută. E publicat prin 1937, în a doua jumătate a vieții autorului, și descrie sarcastic decadeța societății românești a vremii. Nimic nou, dar totul foarte actual. Vorbește prin gura unui doctorand în litere care trăiește de pe urma scrierii de opere pentru alții, în așteptarea marii numiri pe un post de profesor la Universitate, promisă de ministrul care îi e și naș.

Middlesex, de Jeffrey Eugenides – Pulitzer în 2003

E povestea a trei generații de greci emigrați în America între cele două războaie mondiale, și a ultimului lor descendent, un hermafrodit. Cartea e atât de bine scrisă încât aproape până la final am trăit cu senzația că Eugenides este hermafroditul care povestește prin ce a trecut din cauza păcatului bunicilor săi. Bunicul și bunica din partea tatălui fuseseră frați. S-au căsătorit ca să scape din infernul Smirnei incendiată de turci, dar și pentru că se iubeau. 50 de ani mai târziu, prin cromozomii tulburați ai urmașilor lor genetica le-a plătit niște polițe. Bunica spune la finalul cărții ceva de genul „Preoții spun că nici măcar verii primari nu au voie să se căsătorească. Verii de-al doilea e în regulă, dar trebuie să ceri întâi voie de la arhiepiscop. Am crezut că era numai ceva pentru biserică, n-am știut că pot păți ceva copiii. Eram o fată prostănacă de la sat.”

Eleganța ariciului, de Muriel Barbery

O poveste modernă a Cenușăresei (fie ea urâtă și bătrână și cu respirație matinală de mamut:D), în Franța zilelor noastre. Cu umor și relaxare, despre tabu-urile societății moderne. Ecranizarea cărții e tot un succes.

 

Teama de zbor, de Erika Jong sau ce vor fetele după ce se mărită, varianta 1973

Bigamia e să ai un soț în plus. Monogamia  e același lucru. Așa își începe Erica Jong celebra ei carte publicată în 1973. Cartea a marcat debutul ei ca romancieră, eliberarea ei ca femeie și totodată confirmarea, pentru milioane de femei, poate, că nu sunt singure în căsniciile lor nefericite, pentru care au luptat ca niște leoaice ca să le dobândească. Și a mai consacrat și o expresie care a șocat lumea anilor 70 și a consacrat-o pe autoare: Zipless fuck 

Fete, de Nik Kelman

Replica masculină a romanului precedent. E negarea tuturor romanelor de dragoste pe care le-ați citit până la vârsta asta, fetelor, și pe care le veți mai citi de acum încolo. Seamănă mai degrabă a scenariu de film porno decât a roman cu introducere, cuprins și încheiere. În scene și situații diferite, fără legătură între ele, personajele lui Kelman sunt aduse la un numitor comun: bărbați aflați aparent în criza vârstei mijlocii, musai cu bani, cu sau fără familii, cu cariere, chelie și cont cu multe cifre în bănci sunt obsedați de aceeași nălucă, obținerea satisfacției, a senzației că sunt vii, prin posedarea fizică și mentală a adolescentelor.

Lolita fetișizată pentru întregul regn masculin. Pentru că, să nu ne amăgim, ne sugerează Kelman. Chiar și bărbații fără bani visează la Lolite. Doar că nu și le permit. Cu cât sunt mai tinere și mai neinformate cu atât sunt mai bune. Femeile, în viziunea bărbaților lui Kelman se „strică” de îndată ce devin conștiente, informate, iubite oficiale, soții, mame, femei de carieră. Când încep să ceară să fie mințite frumos atunci încetează să mai aibă ceea ce-și doresc bărbații. Încetează să mai fie fete, cu pielea întinsă pe abdomen, fese ferme, sâni abia înmuguriți și păsărici dulci. Este, dacă ați văzut filmul 8 1/2 al lui Fellini, acea scenă în care femeile expirate sunt ținute undeva la un etaj, în timp ce la parter rămân la dispoziția masculului doar cele proaspete.

2014

Lebedele sălbatice/Trei fiice ale Chinei, de Jung Chang

E un tablou viu al Chinei din vremea ocupației japoneze până la moartea lui Mao, povestind viețile a trei generații de femei din aceeași familie. E cea mai bine vândută lucrare de non ficțiune – 10 milioane de exemplare, tradusă în aproape 40 de limbi și e interzisă în China. Un manual de istorie a Chinei pe înțelesul tuturor, suficient de atractiv cât să te țină curios până la final, și teribil de brutală cât să te facă recunoscător că te-ai născut în România, și ai avut parte de un comunism mai soft. Evident, lucrurile s-au schimbat în China de atunci, totuși Partidul comunist încă e la butoane, iar autoarea spune, într-un interviu acordat în 2013, că prin comparație cu generația ei, când nu existau surse de informare, oamenii de azi sunt destul de apatici, dezinteresați de realitățile politice, preocupați mai degrabă de viața cotidiană. Așa se face că Partidul comunist încă rezistă – crede ea. Totuși, protestele de acum din Hong Kong arată că de undeva se poate aprinde fitilul, chiar și într-o economie care duduie ca a Chinei.

Maitreyi și replica ei, Dragostea nu moare, de Mircea Eliade și Maitreyi însăși

O poveste veche, cu două versiuni (a lui și a ei), pe care eu n-am citit-o în adolescență, cum se cuvenea, ci abia după 40 de ani. Eliade a fost îndrăgostit de Maitreyi, fiica profesorului lui din India, iar dragostea lor nu s-a finalizat cu o căsătorie, cum ambii ar fi dorit, din cauză de religie diferită, caste, vremuri, chestii. Se petrecea în 1930, ea avea 16 ani iar el 23. El a scris versiunea lui atunci, la un an-doi după consumare, bazându-se pe fragmente de jurnal și pe amintirile foarte vii, și a susținut că iubirea a fost și fizică, nu numai platonică, așa cum s-ar fi cuvenit, vezi doamne. 42 de ani mai târziu află și ea să el i-a pătat reputația și decide să-i dea o replică. În care spune că nu-i adevărat, nu s-ar fi dus niciodată în camera lui noaptea, dar admite că l-a iubit ca o nebună. A fost sau n-a fost cum zice el, trageți singuri concluziile.

Escape from Camp 14 (Evadare din Lagărul 14), de Blaine Harden

Cartea e povestea reală a singurului nord coreean născut într-un lagăr politic, care a evadat în lumea liberă. Scrisă de un ziarist de la Washington Post – Blaine Harden – povestea lui Shin Dong-hyuk e probabil comună multora dintre cei trăiți în comunism, care au dificultăți de adaptare în capitalism. În cazul lui, traiul în comunism e destul de șocant, ca să spun doar atât.

 

Catch 22, de Joseph Heller

Ce face un om sănătos într-o lume nebună? Catch 22 e o carte de război, dar o alegorie valabilă pentru orice stat guvernat de o birocrație absurdă, care-și strivește cetățenii în malaxorul unui sistem aberant.

 

2015 – anul descoperirii lui Franzen

Corecții, de Jonathan Franzen

Povestea unei familii normal de avariate, în care toată lumea aleargă după niște iluzii și sfârșește fără ele. Povestea se țese în jurul dorinței mamei de a-și aduna familia pentru un ultim Crăciun în casa părintească, după ce ani de zile nucleul tradiției de sărbători fusese mutat în caza realizatului Gary. Momentul e cum nu se poate mai prost, bolile lui Alfred se manifestă tot mai evident, Chip șomer, falit și fără iubită încearcă să-și adune viața de pe jos și nu dă doi bani pe Crăciunul în familie, Denise are (din nou) probleme sentimentale, dar pare singura care simte o culpă filială și e gata să facă un compromis, Gary e șantajat emoțional și sexual de nevasta care-i montează împotriva lui și pe doi din cei trei copii, ca să nu meargă la crăciunul dorit de soacră-sa. Pentru că gătește prea gras și are fixuri absurde. Cartea asta e ca un insectar cu vietăți prinse în ac, dar care se zbat să evadeze. Par moarte pe dinafară, dar trăiesc tumultos pe dinăuntru.

De departe e cel mai bun roman al lui Franzen, pe locul doi în clasamentul meu ar mai fi Libertate, apoi Puritate.

Memorialul mănăstirii, de Jose Saramago

Despre cum au finanțat portughezii de la buget o megabiserică, acum 300 de ani, în timp ce poporul ardea pe rugul Inchiziției pentru diverse erezii. Cartea lui Sarmago îți reconfirmă faptul că indiferent cât de maiestuoase, monumentale, opere de artă ar fi catedralele astea occidentale asaltate de turiști în secolele din urmă, niciuna nu a meritat sacrificiile umane zidite în ele cu de-a sila.

 

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – Cea mai citită carte după Biblie, în America.

E o poveste veche, dar actuală. Un negru acuzat că o violase pe fata unui alb. Un avocat alb îl apără. Era anul 1935, sclavia se abolise, dar negrul tot negru era, vinovatul de serviciu chiar și atunci când era clar că fata presupus violată fusese bătută de tatăl bețiv, singurul asistat social al ținutului, un om de nimic, singura lui calitate în context fiind culoarea corectă a pielii. Societatea segregată americană dinainte de al doilea război mondial seamănă în multe privințe cu societatea românească de acum. Suntem tributari unor prejudecăți care ne împiedică să fim empatici, suntem religioși, dar numai în incintă, de îndată ce ieșim din curtea bisericii ne dăm la giolae creștinește, ne achităm de îndatoriri, dar nu excelăm pentru că e greu să schimbi cu adevărat ceva în societate, de aia pentru lucrurile spinoase e mai bine să-i lași pe alții să-și rupă gâtul în ele. Și în fiecare societate se găsește câte un Atticus Finch dispus să-și rupă gîtul pentru un principiu, urmărit cu interes din spatele obloanelor trase. „Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității este conștiința omului”.

De două mii de ani & Cum am devenit huligan, de Mihail Sebastian 

Romanul-jurnal al lui Sebastian, devenit celebru mai degrabă grație scandalului provocat de prefața scrisă de Nae Ionescu, în care profesorul se dovedește la fel de antisemit ca și restul poporului. Sebastian explică de ce a publicat prefața, unui public care nu dă doi bani pe onoare și pe lipsa de cenzură: „Vedeţi, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefaţă apare, ci că o asemenea prefaţă poate fi scrisă. I-am spus-o cu sinceritate profesorului şi îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefaţa am fi cunoscut-o numai noi doi, el şi cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fost o mai mică durere.
Posibilitatea ei mă înspăimântă, nu publicitatea. Tragic este faptul că a putut să o cugete şi să o scrie Nae Ionescu, nu că o va cunoaşte Petre Pandrea şi I. Ludo.”

Sebastian reușește în Cum am devenit huligan să fie acid și ironic și să descrie perfect și poate chiar mai adecvat decât în roman, starea societății românești de la 1934. Sunt câteva fragmente interesante din perspectiva asemănărilor izbitoare cu societatea românească contemporană – încă o dovadă că nu am evoluat deloc în ultima sută de ani, nici ca oameni, nici ca societate.

Cronica de Cotroceni, de Adriana Săftoiu

În care nu se spune dacă Băsescu și-a tras-o sau nu cu Udrea, dar ce scrie în el, dincolo de bârfa asta, e infinit mai important. „Noi, românii, poate mai greşim când ne alegem modelele. Dar nu acest lucru mi se pare cel mai alarmant şi prioritar a fi corectat, ci modul în care ne îndrăgostim de figurile publice sau de instituţiile publice (în 2015, D.N.A. şi, culmea, S.R.I.) : într-un abandon total. Într-o admiraţie necondiţionată, le punem la dispoziţie toate libertăţile de a acţiona, un cec în alb.

2016

Cu sânge rece, de Truman Capote

Prima mea întâlnire cu genialul Capote. Cartea e socotită o capodoperă a literaturii americane. De fapt este mai mult decât un roman, este rodul unei munci jurnalistice întinse pe vreo cinci ani, a unei documentări exhaustive, așa cum nu-ți permite de fapt presa să faci, despre o crimă absurdă făcută în realitate de doi puști proști, care au omorât un fermier bogat cu tot cu familie, presupunând că vor găsi bani în casa lui. Nimeni nu poate ști de ce Perry (unul dintre făptași) a ajuns criminal, iar Capote, un scriitor faimos, deși amândoi au crescut ca niște scaieți purtați de vânt. Iar citind cartea rămâi și mai acut cu întrebarea asta.

Sfârșit de mileniu, de Radu Tudoran – are 7 volume, nu e pentru oricine

O carte cât un secol de istorie trăită degeaba de un popor condamnat să-și repete greșelile. E un soi de Cronică de familie a lui Dumitriu, dar scris altfel, cu o concluzie, însă, similară.

Unul dintre personaje este un doctor ales prin consens de locuitorii orașului Constanța, ca să le fie primar. Doctorul Anatol Radovici își vedea liniștit de spitalul lui de tuberculoză osoasă, când președintele tribunalului constănțean s-a înființat la ușa lui, în fruntea unei delegații de cetățeni, și i-a propus să le fie primar.

Cetăţenii îl vroiau pe doctor de primar al oraşului; ca să pună frâu risipei, să asaneze moravurile degradate, mita, corupţia, furtul, delapidarea, să împiedice falimentul, să readucă prosperitatea de la începutul secolului, să redeschidă calea spre progres, blocată de o conducere inaptă şi necinstită.”

Că hâr, că mâr, că nu are timp, că nu face politică și nici nu vrea să candideze, doctorul a fost câștigat până la urmă de sprijinul cetățenilor, într-un consens nemaivăzut, care a făcut inutile alegerile. S-a dovedit un bun gospodar pentru orașul care a prosperat sub mâna lui, până la al doilea război mondial. A dirijat taxele percepute până atunci de mafia locală spre bugetul orașului, a redeschis cazinoul îmbunătățind regulamentul jocurilor de noroc, a liberalizat plajele – până atunci separate pudibond pentru femei și bărbați – a înfrumusețat și salubrizat orașul. O minune de primar, întocmai ca și utopicul consens cetățenesc, despre care nu vom afla vreodată în realitate, ci doar într-un roman ca al lui Tudoran, în care binele, dreptatea și bunătatea apar când nu te aștepți, în pofida tuturor vicisitudinilor, doar pentru a le întreține oamenilor niște iluzii.

Radovici avea să sfârșească înainte de al doilea război mondial cu capul tăiat de sabia legionară, victimă a încăpățânării de a se încrede în oameni. Încă un deznodământ brutal pe care Tudoran îl rezervă aproape tuturor minunilor pe care le strecoară în cele șapte volume ale secolului lui XX. Este rețeta lui, pe cât de frumos, deștept, talentat, drept, bun este un personaj, pe atât de tragic și nedrept își găsește sfârșitul. Am ales acest personaj, din zecile care apar în romanul ăsta, pentru că, recunosc, în forul meu de alegător exasperat visez și eu la un primar consensual pentru București.

O dimineață pierdută, de Gabriela Adameșteanu

Aș fi vrut să spun că am citit Dimineața pierdută pe nerăsuflate, dar nu a fost așa. Pentru că în ciuda stilului de o oralitate contagioasă a madamei Delcă, din prima jumătate a romanului, a trebuit să-mi iau mai mult timp ca să rumeg miezul romanului, partea intelectual-burgheză de belicos secol 20, în care am văzut, de asemenea, zorii dimineții pierdute a țării ăsteia, în care ne chinuim și noi, contemporanii doamnei Adameșteanu, să răzbatem. Nu știu dacă l-am descoperit târziu, niciodată nu e prea târziu să ajungi la o carte bună, și oricum chiar dacă e scris în anii 70 și publicat în 1983, romanul Dimineața pierdută este teribil de actual. Romanul este o excelentă construcție de monologuri, trăiri interioare, jurnale și bârfe ale personajelor, preponderent feminine, care te plimbă din Bucureștiul comunist înghețat al anilor 70, înapoi în anii primului război mondial, și iar înapoi în comunism. O înșiruire de fapte, păreri și întâmplări care ilustrează perfect cât de diferit ești judecat de ceilalți, față de cum te vezi tu însuți, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când îți trăiești viața strict „pentru buna impresie a celorlalți”.

Complexul lui Portnoy, de Philip Roth

„Complexul lui Portnoy” este confesiunea tânărului Alex Portnoy, evreu american, pe canapeaua psihologului, despre copilăria dominată de o mamă-tigru și un tată constipat, despre vina de a fi evreu și despre influența acestor factori asupra vieții lui sexuale, dominată de un apetit pronunțat pentru masturbare, pițipoance și sex oral – ca orice bărbat normal, dacă e să fim realiști. Totul în fecunzii ani 60 ai Americii, când numai dacă nu voiai nu te intersectai cu sexul pe orice cale. Se pare că ar fi cea mai cunoscută carte a lui Philip Roth, și nu Pastorala americană.

Conjurația imbecililor, de John Kennedy Toole – Pulitzer în 1981

E un roman despre nimic, așa cum a fost caracterizat de primul editor la care a ajuns, chiar dacă scris cu talent și umor. E considerat o capodoperă a literaturii americane moderne, scris prin anii 60, dar publicat abia prin anii 80, din cauza unei conjuncturi care a contribuit decisiv, cred eu, la faima lui. Căci nu poți să nu menționezi asta, așa cum face toată lumea când scrie despre „Conjurația imbecililor”: că autorul a încercat să publice în anii 60, a fost refuzat de editură și după câțiva ani de beție și dezamăgire s-a sinucis. Un sacrificiu inutil, dar oportun, după cât se pare, întrucât cartea a fost readusă în atenția editurilor ani mai târziu, de bătrâna și neconsolata mamă a autorului.

2017 – anul descoperirii Elenei Ferrante

Tetralogia napoletană, de Elena Ferrante

Totul începe cu Prietena mea genială, continuă cu Povestea noului nume, apoi cu Cei care pleacă și cei care rămân și aparent sfârșește cu Povestea fetiței pierdute. Nimic nu o împiedică pe Ferrante să ne surprindă cu vreun al cincilea volum, dat fiind că finalul, deși aparent închide cercul deschis în primul volum, e lăsat un pic crăpat, cât o umbră de îndoială. Mă rog, poate vârsta s-o împiedice, că doamna are deja 74 de ani, cât s-o mai ducă?

E povestea Elenei și  a Lilei, două fetițe  care trăiesc într-un Napoli sărac, mizer și stăpânit de mafie, însă asta nu-l împiedică să fie plin de viață, vise, culoare și dragoste, cel puțin până la căsătorie. Italia și oamenii ei în anii 50-60 și chiar mai târziu seamănă în multe privințe cu România anilor pe care-i trăim noi. „Oamenii mureau din cauza neglijenței, a corupției, a asupririi și totuși, la toate alegerile, îi aprobau cu entuziasm pe politicienii care le făceau viața insuportabilă”. Părinții fetelor erau unul cizmar și altul portar la primărie, știau mersul lumii și-l urmau supuși, învinși. Știau cine sunt mafioții cartierului și totuși cumpărau de la ei, se împrumutau la ei, votau cum le spuneau ei, preferând să nu se gândească decât să-și facă griji.

The days of abandonment, de Elena Ferrante

Un roman asfixiant de intens despre prăbușirea psihică și fizică a femeii de după o despărțire.

Narcotice în cultura română, de Andrei Oișteanu

În vremea dacilor, vița de vie și adepții ei au fost prigoniți de Deceneu, un preot zamolxian, care ar fi avut mână liberă de la Burebista să le ceară dacilor să-și taie viile. Măsura a fost interpretată de mulți istorici de atunci încoace ca una de asanare morală a bravului popor dac, care o ardea în beții în loc să construiască autostrăzi apeducte, însă Andrei Oișteanu, antropologul ăla cool care a scris și despre sex, zice că la mijloc în chestiunea viței ar fi fost de fapt un război între două religii. Aia zamolxiană, elitistă, care se adresa numai bărbaților de seamă ai țării, și aia dionisiacă, în care bărbați și femei deopotrivă, oameni de toate soiurile și stările, beau vin și se simțeau bine, făcând firește și sex cu ocazia asta. După ce în cartea cu sexul le-a deconspirat fetișurile sau înclinațiile sexuale, Oișteanu mai atentează o dată la bunele moravuri strămoșești și zice în cartea asta și că majoritatea oamenilor de cultură români (ca și colegii lor de alte nații) foloseau diverse stimulente ca să poată scrie. Eminescu, Macedonski, Minulescu, Odobescu, Mateiu Caragiale, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Tristan Tzara, Geo Bogza, Gelu Naum, până la Cioran, Ionesco, Eliade, toți au gustat sau abuzat din diverse prafuri și licori magice. Tot manualul de limbă și literatură română plus lecturile suplimentare emană alcool, opiu, hașiș, eter, mescalină, nicontină sau măcar un ness Amigo frecat bine, a la Cărtărescu.

My life – a spoken autobiography, de Fidel Castro și Ignacio Ramonet

Fidel a fost un lider incontestabil, un om cultivat, inteligent, cu umor și mai ales un bun povestitor. Fără să-l fi detestat înainte sau în timpul vizitei mele în Cuba, mărturisesc că lectura asta mi l-a făcut simpatic și mi-a ițit niscai sentimente antimperialiste pe alocuri. Trebuie să recunosc că și după ce am văzut Autobiografia lui Ceaușescu, de Andrei Ujică, am avut senzații stranii de dedublare, iar Ceaușescu nu era Fidel 😉 După ce am citit cartea asta (e drept, nu e tradusă în română) am tot încercat să-i incit și pe alții s-o citească și am primit refuzuri și priviri piezișe. Mi se pare o greșeală să ignori existența, povestea și mai ales ideile unui astfel de personaj. Mai ales că sunt al naibii de actuale.

Manuscrisul fanariot, de Doina Ruști

Ioanis Milikopu din Cățol, grecul de 17 ani cu ten brun, cârlionți, nas acvilin și „sângele, încă nerafinat de întâmplările vieţii”, iubitor de libertate mai presus de orice, și-a luat lumea în cap cu cele 10 drahme furate de pe fundul cufărului mă-sii, vânzătoare de pește în vechiul Salonic, și a pornit pe jos în viață, visând spre București, orașul care petrece non-stop, vorba cântecului lui Selim. Ca orice adolescent naiv, Ioanis avea să se trezească și fără bani, și fără șalvari pe malul mării, să rămână și fără numele strămoșilor la vama de la Giurgiu, și fără libertate la destinație. Dar asta numai după ce Doina Ruști, autoarea răstălmăcirii poveștii vechi de trei sute de ani, te ține cu sufletul la gură preț de vreo tot atâtea pagini, ca să afli dacă în final băiatul rămâne cu fata ori ba.

Cu titlu provizoriu, de Maia Levantini

E romanul de debut al unei doctorițe psihiatre emigrată în urmă cu 15 ani în America, din Balta Albă. Maia Levantini, pseudonimul sub care e publicat romanul, și Mona Dumitrescu, eroina lui, amândouă formează de fapt unul din numeroșii „escu” emigrați dar încă neîmpăcați cu asta. România sau America, Balta Albă sau Pittsburgh, sistemul medical românesc sau american, scheletul de „nervi și muci” al patriei natale sau de „oțel și bani” al celei adoptive, țepele de acasă sau oportunitățile de acolo, amintirile din copilărie sau avantajul rece dar funcțional al confortului? Un roman modern despre care nu prea se vorbește, și care a fost o revelație pentru mine.

2018

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place – concluzia după două cărți documentate: Iluzia cunoașterii – Mitul gândirii individuale și puterea înțelepciunii colective” – The knowledge illusion (2017) și „Negând până la moarte – de ce ignorăm faptele care ar putea să ne salveze” – Denying to the grave (2016)

Interior zero, de Lavinia Braniște

Lavinia Braniște a fost revelația anului 2018 pentru mine. Scrie bine despre femeia româncă la 30 de ani, „fiica targetului”, care simte enorm, vede monstruos, dar trăiește după posibilități. „Interior zero” este romanul oamenilor „cu haine frumoase și suflete varză” care trăiesc într-o metropolă rece și indiferentă, fac o muncă pe care o detestă, cu niște șefi și colegi care îi consumă psihic, pe niște bani care abia le ajung de la o lună la alta pentru chirie, Mega, vreun club sau un festival, primesc în continuare ajutor de la mama – „câtă mâncare, atâta iubire” – și visează să se înhame la un credit pe viață pentru un apartament mizer, dar al lor. În timpul ăsta viața trece pe lângă ei, pentru că ei sunt prea timorați ca să-și decidă soarta, iar lumea pare a fi a descurcăreților, nu a celor cu milă și prințipuri. Am reușit să ajung și la lansarea celui de-al doilea roman, Sonia ridică mâna, dar n-am mai apucat să-l cumpăr, că aduseseră prea puține exemplare la lansare. O să ajung eu și la el la un moment dat 🙂

Personal history, de Kay Graham

Una dintre cele mai bune autobiografii citită vreodată, viața lui Kay Graham, povestită de ea însăși, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

 

Sapiens, scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari

Cartea e mai degrabă un soi de manual de istorie pentru to(n)ți, scris simplist, într-ul ritm alert și cu un pic de umor. De fapt nici nu-ți trebuie mai mult ca să știi de unde vii și cum ai ajuns aici, dacă ești un om obișnuit, fără ambiții de cercetare istorică în profunzime. Și majoritatea suntem așa. Eu una am găsit cartea lui Harari mult mai clară și plăcută decât orice manual de istorie din școală din care abia dacă-mi aduc aminte câte ceva.

 

Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Alexievich – Nobel în 2015

Una dintre puținele cărți premiate cu Nobel în ultimii ani și care merită citită. O carte despre războiul trăit muierește, așa cum nu veți citi niciodată istoria. Reprezintă debutul Svetlanei Alexievich, o jurnalisto-scriitoare bielorusă, prima din nația ei distinsă cu premiul Nobel pentru literatură. Premiul i-a fost acordat în 2015 pentru întreaga carieră, nu numai pentru cartea asta, ci pentru toate celelalte scrise la fel, cronici ale diverselor nenorociri traversate de poporul rus, de la al doilea război în coace: războiul din Afganistan, căderea comunismului și destrămarea URSS, Cernobil etc. Spre deosebire de celelalte, apărute deja în libertate, prima carte, documentată timp de peste 10 de ani și apărută la finele anilor 80, a avut un start greoi, din cauza subiectului și a reținerilor editurilor de stat de a publica așa afirmații rușinoase despre brava Armată roșie. Cartea este de fapt un interviu colectiv maraton, nu o ficțiune. Alexievich a ales să rescrie istoria lăsându-și interlocutoarele să vorbească. Eu nici nu știam că au fost atât de multe femei care au luptat în război. Și nu numai ca infirmiere, bucătărese sau spălătorese, ci cu arma în mână (una a fost cel mai bun lunetist din tot războiul), cu bisturiul, la manșa avionului sau în tancuri.

Revolutionary Road, de Richard Yates

Cum murea, în anii 60, visul american înainte de a se naște. Încercarea unul cuplu de a ieși din mediocritatea sentimentală a visului american eșuează pentru că întotdeauna e imposibil să fugi de tine însuți. Pe de altă parte viața în sine, dacă e să fim realiști, cam în asta constă: o cursă continuă de a face bani ca să poți impresiona niște oameni pe care-i disprețuiești. Iar pentru femei în mod special scutece și vome exact atunci când își permit să viseze mai îndrăzneț. Romanul de debut și de succes al lui Richard Yates, pune toate punctele pe i-urile astea care mai devreme sau mai târziu ne macină pe toți. Unii, mai norocoși, știu din vreme ce vor să facă în viață și cu puțin noroc și multă muncă reușesc. Alții o trăim așa cum vine, încercând să ne acomodăm. Inadaptații, din varii motive, o iau razna.

Jumătate de soare galben, de Chimamanda Ngozi Adichie

O poveste bine spusă despre etnia aia africană celebră pentru escrocheriile online cu moșteniri de la prințul nigerian. E romanul ăla pe care nu-l lași din mână, iar când îl termini continui să te gândești la personajele lui câteva zile. „Jumătate de soare galben” a apărut în 2006 și a fost un succes instantaneu, mai ales că venea după primul roman al scriitoarei , „Purple hibiscus”, o carte multipremiată și tradusă în vreo 28 de limbi. După un volum de proză scurtă, al treilea roman „Americana” și alte două volumașe care vorbesc despre feminism, Chimamanda a devenit o celebritate mondială – până și  Beyonce a făcut o piesă featuring Chimamanda… – și autoarea celor mai piratate cărți din Nigeria, alături de Biblie, după cum zice NewYorker. Dacă vreți să începeți cu ceva recomand cu căldură Jumătate de soare galben. Americana vine pe locul doi în preferințele mele.

Jurnalul unui cobai, de Miron Radu Paraschivescu

E de fapt jurnalul unui comunist dezvrăjit de realitate. Credea în comunism într-un mod naiv, ce ținea mai degrabă de progresismul lui utopic, iar credința asta zdruncinată de realități avea să-l coste sănătatea mintală. Ca bărbat, Miron Radu Paraschivescu a fost un fel de fante de Obor, ca Rică cel din versurile lui, dar la o scară mai intelectuală. Îi plăceau femeile, visa la dragostea cea mare, pe care se pare c-a avut-o dar nu și-a dat seama decât când a pierdut-o, și în general părea un sentimental naiv. Asta l-a făcut mai degrabă nefericit. A murit la 59 de ani, după câteva mariaje și mai multe internări la psihiatrie – fără legătură între ele – și pare că nu a reușit să lase posterității acel roman măreț pe care-l visa. A ținut, însă un jurnal destul de interesant, timp de mai mulți ani, din interbelic până prin anii 60, a reușit să ducă o bună parte din el la Paris, clandestin, și să i-o dea lui Virgil Ierunca, cu mențiunea „fă ce vrei cu el”. Ierunca l-a tradus și l-a publicat în Franța. Journal d’un heretique a apărut în 1976, la cinci ani după ce Miron murise la București. Abia în 1994 a fost publicat și în România, cu titlul Jurnalul unui cobai. Eu l-am descoperit datorită Sidoniei Drăgușanu, scriitoare pe care dacă n-ați descoperit-o încă, vă recomand s-o căutați.

2019

Porecla, de Jumpha Lahiri

Aparent o carte despre „crăcănarea” spirituală a unor copii de imigranți în America. În fond, o carte despre noi toți, ăștia care ne trezim prea diferiți de părinții și moștenirea noastră genetică, și nu ne găsim ușor locul în viață. Povestea e de o simplitate captivantă. Dacă ai trăit vreodată aroganța de te crede diferit de părinții și moștenirea ta genetică, o să te regăsești în „Porecla”, cartea scrisă de Jhumpa Lahiri. Poate tocmai asta înseamnă să scrii bine, să reușești să transformi o mică sagă indiano-americană într-o poveste despre devenire și regrete, în care se recunoaște multă lume.

O viață măruntă, de Hanya Yanagihara

Un roman greu, șocant, care pune la încercare până și codul penal, enervant, dar care nu poate fi trecut cu vederea. Romanul e foarte lăudat pe piața anglo-saxonă de carte, dar și pe la noi, Yanagihara e prezentată deja ca o voce nouă și puternică a ficțiunii americane. După ce l-am citit am fost destul de enervată d el, dar privind retrospectiv trebuie să admit că măcar mi-a rămas în cap, deci pesemne că merită recomandat.

 

Factfulness, de Hans Rosling

Cartea asta te învață să nu mai iei lucrurile așa în tragic, că lumea nu se duce dracului așa cum ți se pare. Și are câteva argumente bune. Autorul ei moare, însă, înainte s-o termine 😉

 

Învățare, de Tara Westover

E cartea minune a celor două americi de azi. Povestea e bine spusă, poate prea bine, de aia unii o acuză pe Tara că prea știe să apese fix pe butoanele potrivite ca să-și pună familia la colțul oprobriului public. Este o carte scrisă de fiica educată  (în cele din urmă) și instalată confortabil în rând cu elitele liberale americane, despre copilăria ei într-o familie needucată formal, fanatică, pe alocuri abuzivă, din ruralul conservator american. Este cartea taberei urbane, hipsterești, despre tabăra rurală, îndoctrinată și înapoiată. Este cartea celor două lumi în care se împarte mai nou orice societate, deci a celor două Americi care capătă prin ea încă un soi de combustibil pentru ura reciprocă (de parcă mai era nevoie). Iar culmea actualității ei este că milioanele de cititori, care  au ținut-o în mână și s-au lăsat pătrunși de povestea fantastică a acestei fete, îi pot verifica personajele și le pot trage la răspundere pe Facebook, unde majoritatea dintre ele se află și de unde putem vedea că sunt oameni obișnuiți, care-și continuă viețile la fel, chiar dacă au fost tăvăliți de fiica și sora lor prin cele mai mari audiențe. Dacă aveți bani o puteți asculta pe viu pe Tara la Brand minds anul ăsta. Vine ca bestselling autor.

Memoria ca zestre, jurnalul Ninei Cassian

Am citit cele trei volume ale jurnalului Ninei Cassian după ce am văzut filmul biografic făcut de Mona Nicoară, în care am descoperit-o pe femeia inteligentă Nina, pe care o ignorasem complet în școală din cauza inapetenței mele pentru poezii. Jurnalul e scris într-o manieră similară cu filmul, adică revizitați anii de început (50-60) după 20 de ani, comentați și adnotați, din perspectiva femeii mature și mai libere, după căderea comunismului. Mi s-a părut interesant apetitul ei pentru amor și viziunea despre asta în condițiile unei iubiri colosale pentru cel de-al doilea ei soț. Mi-a mai ridicat un pic vălul ignoranței sau inconștienței de pe tulburii ani 90, când Nina s-a întors de câtva ori în țară crezând că se poate întoarce definitiv.

Calpuzanii, de Silviu Angelescu

Povestea mandatului valah al lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790), care n-a mai fost reales de turci, și a boierilor care i s-au opus lui Mavroghene. Nemulțumiți de noul domn, care-și băga nasul prea mult și prost în viața națiunii, câțiva oameni de bine din Țara Românească au pus la cale falsificarea unor monede pe care Vodă le-a trimis tribut turcilor. Clapuzanii de la asta vine, de la monedă calpă, adică falsă, deci titlul înseamnă falsificatorii de bani.  Romanul lui Angelescu are și oarecari implicații politice subversive în epoca în care a fost scris, criticii fiind uimiți de modul cum a reușit autorul să-și vadă publicată cartea în 1987, în condițiile în care poți recunoaște în ea destul de bine unele trimiteri despre apucături corupte, dictatoriale ale conducătorului „iubit” Nicolae… Mavrogheni. Pesemne de vină a fost limbajul arhaic folosit, o metodă mult prea subtilă pentru cenzura vremii. Cartea conține și destule pilde sau îndemnuri pentru cine are urechi să audă și ochi să vadă.

Un al mesaj al cărții ăsteia, citită în cheia vremurilor de acum, ar fi că nu am fost întotdeauna lipsiți de vârfuri curajoase și dispuse la sacrificiu pentru cauze mai mari decât simpla lor viață. Și că deși plini de defecte și slăbiciuni omenești, de altfel, vârfurile alea și-au riscat  bunăstarea pentru un popor pe care-l știau bine cum e. Mandatul de patru ani al lui Mavrogheni s-a terminat rău și pentru el, turcii l-au spânzurat și după el a venit altul care a reușit să adune suficienți bani ca să-și plătească locul. Azi nu te mai spânzură nimeni dacă dai chix la cârma țării, nici măcar UE nu-ți poate face mare lucru, iar oameni dispuși să-și sacrifice binele propriu pentru binele colectiv sunt adesea judecați prea aspru de opinia publică înainte de a fi schingiuiți de vreun Vodă. Deși petrecut în secolul 18, scris în secolul 20 și citit în secolul 21, romanul lui Angelescu are totuși minunata calitate de a ne arăta cum suntem, cum am fost și foarte probabil cum vom mai fi, ca popor și ca indivizi, într-un dulce, amuzant, ironic grai pe care numai un lingvist și folclorist îl putea născoci.

Aferim, domnule Angelescu, mare treabă ai făcut!

Tags: 1984, Aldous Huxley, Andrei Oișteanu, Calpuzanii, carti, Catch 22, Chimamanda Ngozi Adichie, China, club de carte, Corecții, Cronică de Cotroceni, Doina Ruști, Eleganța ariciului, Elena Ferrante, Fidel castro, Gabriela Adameșteanu, George Orwell, Harper Lee, Jonathan Franzen, Jose Saramago, Jurnalul Annei Frank, Lavinia Braniște, Lebedele sălbatice, Maitreyi, Middlesex, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Nina Cassian, Ora 25, Pastorala americană, Petru Dumitriu, Philip Roth, Radu Tudoran, Sapiens, Silviu Angelescu, Truman Capote, Tudor Arghezi, Virgil Gheorghiu