Despre regretele unei vieți râvnite

„Luna și focurile”, prima carte de la clubul de carte de anul ăsta - despre întoarcerea în sat, ca să arăți că te-ai realizat. Se putea și mai bine. După ce a scris-o, Cesare Pavese s-a sinucis. Nici lui nu i-o fi fost ușor.

Cartea este povestea întoarcerii „Țiparului” – din America, unde făcuse oarece bani – în satul italian în care fusese aruncat, ca bastrad, de o mamă rămasă necunoscută. Crescut în sărăcie, luat de suflet pentru alocație, folosit ca forță de muncă de mic copil, apoi mai târziu, ca adolescent, argat la o familie de țărani mai înstăriți, Țiparul avusese curajul la un moment dat să ia vaporul și să treacă oceanul. În America a făcut, ca toată lumea, munci diverse, strângând ceva bani și tânjind după mămăliga de acasă. La un moment dat revine într-un soi de concediu în sat, sperând să-i dea pe spate pe toți. Se imagina umblând ca idealul ambulant pe ulițele prăfuite.

Dar locurile erau și nu mai erau la fel. Oamenii pe care-i cunoscuse sfârșiseră prost, în război, mai degrabă violent decât natural, indiferent cât de bogați sau săraci fuseseră. Cei rămași făceau față la fel de greu sărăciei. E drept că unii păreau să-l invidieze. Îi ofereau pământuri, moșii de vânzare. Dar nu mai era nimeni din cei care contau, ca să vadă transformarea țăranului care fusese, în bărbatul întors din America.

Nu aveam cui să spun „Uitați-mă, m-am întors“, apărând în fața figurilor năucite ale tuturor – ale servitorilor, ale femeilor, a câinelui și a bătrânului. Mă întorsesem, ieșisem la șosea, făcusem avere – dormeam la Angelo și stăteam de vorbă cu Cavalerul –, dar figurile, glasurile, mâinile care trebuiau să mă cerceteze și să mă recunoască nu mai erau. De o bucată de vreme nu mai erau. Ceea ce rămăsese era ca o piață a doua zi după bâlci, o vie după cules, o întoarcere de unul singur, la restaurant, când cineva te-a părăsit. Nuto, singurul care mai rămânea, se schimbase, era un bărbat ca mine. Adevărul e că un bărbat eram și eu acum, eram adică un altul – și chiar dacă aș fi regăsit Mora cum o aflasem în prima iarnă, și apoi vara, și apoi din nou vară și iarnă, zi și noapte, în toți anii aceia, nici eu n-aș mai fi știut ce să fac. Veneam prea de departe – nu mai eram de-al casei, nu mai eram precum Cinto, lumea mă schimbase.

Povestea mi s-a părut destul de dezlânată, deși subiectul poate n-ar fi fost rău. În fond toți avem la un moment dat în viață dorința asta de a ne întoarce într-un punct, din varii motive. Poate avem ceva de rezolvat cu trecutul, cu noi înșine, poate de atunci încoace n-am reușit să ne mai regăsim… Pavese pare să fi avut intenția asta. Personajul lui s-a întors între dealurile copilăriei, a văzut că viața oamenilor de acolo continua să fie aspră, crudă, brutală, dar parcă tot frumoasă i se părea. Acum avea viața pe care o râvnise, dar tânjea în mod straniu după trecut. După o copilărie amărâtă, dar idealizată, undeva în rurala, primitiva Italie de la începutul secolului trecut. Probabil și-a dat seama că alergase în mod inconștient după bani, ca să fie ca bogații pe care-i slujise, dar când a ajuns acolo și-a dat seama că nu era ce-și imaginase.

În fond, ce remarcă personajul lui Pavese este că viața, indiferent dacă ai bani sau nu, nu prea are sens. Pe alocuri, cartea mai emană convingerile personale ale autorului – ceva amestec de comunism, ateism, antifascism – puse în gura lui Nuto, prietenul bărbat regăsit în sat, un țăran înțelept, autodidact cu talente multiple. După o înșiruire de descrieri obsesiv-nostalgice, câteva amintiri și niscai întâmplări care au vrut să puncteze niște date istorice, cartea se încheie la fel de fără sens ca viața personajului.

Cesare Pavese, scriitor italian de prin satele alea piemonteze în care se petrece acțiunea, a pus toate astea pe hârtie, într-un stil literar cam prea elegiac pentru gustul meu, și s-a sinucis. 70 de ani mai tîrziu, undeva într-o țară destul de similară cu Italia interbelică a lui Pavese, îi citim și noi cartea asta ultimă, scrisă cu un an înainte de moarte și considerată cea mai bună.

Vineri ne vedem de la 19.00, la The Harbour în Piața Amzei, ca să discutăm despre cartea asta cu care începem clubul de carte 2020. După mine e un început mediocru, dar noroc cu bucătăria mediteraneeană 😉

Citind cartea asta mi s-a făcut poftă să explorez ruralul italian, ăla cu câmpuri și vii, cu mâncare simplă și vin bun. Cam asta ar fi singura parte bună a cărții ăsteia.

Etichete: , , , ,

One Response la “Despre regretele unei vieți râvnite” Subscribe

  1. sebastian 16/01/2020 at 12:21 #

    „Pe alocuri, cartea mai emană convingerile personale ale autorului – ceva amestec de comunism, ateism, antifascism – puse în gura lui Nuto, prietenul bărbat regăsit în sat, un țăran înțelept, autodidact cu talente multiple”.
    Dupa caracterizare, tzaranul Nuto nu pare intzelept, ci chiar dobitoc.
    De aia e bun macar un drum la Assisi…

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

Când Manhattanu era un soi de Ferentari…

Martha-Cooper-Kids

… iar Martha Cooper, prima femeie fotograf de la New York Post. Azi e septuagenară, dar se aleargă cu poliția și grafferii prin Brazilia ca la tinerețe. Și vine la București în 13-15 octombrie la Make a Point