Prima mea pâine de casă

Vine o vreme, în viața fiecărei femei, când trebuie să livreze o lucrare. Și pe măsură ce se apropie deadline-ul, femeia își face timp să rezolve toate lucrurile lăsate până atunci de izbeliște în viața ei. Dat cu aspiratorul, spălat pe jos, ordine în șifonier & alte dulapuri de prin casă, inclusiv curățenie prin folderele din computer. Și când toate astea sunt puse la punct și pare că nimic altceva n-o mai poate distrage de la munca de creație care-i plătește facturile și-i pune pâinea pe masă… femeia descoperă pe Facebook chiar cum se face pâinea de casă. Ușor și fără să-ți pui mintea la contribuție, spre deosebire de munca aia de creație de care ziceam.

Și purcede la făcut pâine. În cazul meu – femeia care a învățat să facă mămăligă abia după 30 de ani – făcutul pâinii era undeva între o teză de doctorat în fizică cuantică și aselenizare. Dar, pentru că fiecare trebuie să sădim un pom, să construim o casă (sau să facem un copil), ca să fim siguri că am lăsat o dâră pe pământ, am început și eu antrenamentul cu o pâine.

Lucrurile s-au derulat conform celor citite aici, rezultatul fiind cel din film, așa că mă simt în măsură să vă spun că până la urmă făcutul acestei pâini simple de casă nu e mare brânză. Dar merge mâncată caldă, cu unt sau brânză proaspătă.

Părțile combatante:

500 de gr de făină (cred că oricare, eu am avut de Titan),

340 de ml de apă (nu aveam cană gradată așa că am folosit o sticlă de suc de 330 și am pus o gură mai mult)

1 linguriță de sare (rețeta zice de două dar mi s-a părut cam mult, dat fiind că sarea mea era din aia cristale mari de Himalaia, cum se află în orice casă modernă zilele astea)

 13 gr. de drojdie de bere proaspătă (adică jumătate de pachețel de 25 de gr. de la Mega din frigider, chiar lângă sticlele cu borș)

Pe procedură:

Se dizolvă drojdia în apă, iar sarea se amestecă cu făina. Într-un castron încăpător (au am folosit unul din plastic, adânc, din ăla de mixer) se toarnă apa cu drojdia peste făină și se amestecă de câteva ori cu o lingură, până se omogenizează. Ceea ce se întâmplă după primele trei-patru mișcări din lingură.

Acoperiți castronul și-l băgați la frigider pentru 12 ore. Practic a doua zi la aceeași oră (+/-) se face pâinea. A doua zi, deci, veți observa că coca a cam umplut castronul. Eu nu am poze din această etapă, deoarece nici prin cap nu mi-a trecut că va fi o operațiune de succes și că o să mă laud cu asta pe blog (mă obișnuisem cu gândul că voi arunca la coș juma de kil de făină și încă o tentativă de a părea gospodină).

Răsturnați conținutul castronului pe o planșă de lucru (dacă sunteți gospodine și ați mai rulat vreo cocă la viața voastră aveți așa ceva în casă. Eu nu sunt gospodină, așa că am folosit foarte bine o bucată din blatul de bucătărie, tăiat din dreptul în care a fost montată chiuveta). Puneți făină pe planșa aia, ca să nu se lipească coca de planșă, răsturnați coca pe ea, o tapetați și pe deasupra cu făină, ca să nu vă rămână cocă pe degete, și o întindeți ușor cu mîinile formând un dreptunghi de dimensiunea unei foi A4 (așa mi-a ieșit mie). Îndoiți „foaia” în trei, pe lung, mai întîi o parte, apoi partea opusă peste partea asta, ca să obțineți un soi de pachet lunguieț cu laturile petrecute una peste alta. Apoi îl mai îndoiți o dată, tot așa, dar pe lat, deci îi puneți un capăt peste altul și obțineți în final un cub de cocă pe care-l așezați frumos, cu îndoitura în jos, într-un șervet de bucătărie și într-un alt castron, și lăsați totul să se mai odihnească timp de o oră, dar de data asta la temperatura camerei,

Pentru că m-am întrebat cineva dacă se poate s-o coci și pe lung, răspunsul e că foarte probabil se poate, de ce nu? Se poate orice îți pui în cap, că de aia se cheamă că ești femeie modernă și emancipată 😉

Când se împlinește sorocul de o oră încingeți cuptorul la maxim (250 de grade la al meu, electric) și băgați în el o oală cu capac cu tot. Eu am folosit un tuci de fontă. Am lăsat tuciul cu capac cu tot să se încingă bine, vreo 5 minute în cuptor, apoi am deschis ușa, am ridicat capacul (cu mănușă!) și am aruncat înăuntru coca formată cum am spus mai sus, de preferat să ajungă în oală cu despicătura aia de la petrecut laturile în sus. La mine nu știu exact cum a ajuns în tuci, că am aruncat-o ca tuta prea repede, să nu mă frig, și s-a umplut cuptorul de făină.

În fine, 25 de minute mai târziu (tot la 250 de grade) am deschis iar cuptorul și am luat capacul de pe tuci. Pâinea arăta așa:

Alte 15 minute după asta (250 de grade), rumenită și pe deasupra, am stins cuptorul și gata.

Alte 10 minute de stat și sfârâit pe fundul de lemn, am tăiat pâinea uite așa (dacă dați cu sonor veți auzi și pâinea sfârâind):

Puteți face și voi asta acasă, nu e mare lucru. Cea mai bună parte a fost, atunci caldă, coaja crocantă (în care cred că poți să-ți rupi și dinții dacă ești prea impetuos) și miezul uns cu unt.

A doua zi era OK, am mâncat din ea, dar, obișnuită cu chiflele proaspete sau cu celebra pâine cu usturoi de la Mega (4 lei, dar face) am zis că e foarte probabil să nu mai fac pâine în casă. A fost un soi de one time only, ca să văd dacă pot. Și am putut.

Merge să faci asta dacă ai o masă cu mai mulți și se mănâncă pe loc, caldă. Altfel e un efort care necesită două zile, până la urmă, și vreo 4-5 lei (costuri) ceea ce ar putea fi considerat inutil. Dar, mă rog, dacă e să vină apocalipsa, și ai în casă făină, apă și drojdie, e rconfortant să știi că ești în stare să-ți pregătești singur pâinea. Mi-ar plăcea să existe și la noi în comerțul capitalist cornuri și chifle congelate, pe care să le cumperi, să le ții în congelator și să le coci cu 10 minute înainte de a te așeza la masă, așa cum am văzut eu că face lumea prin zona francofonă a Europei. Adică coci pe loc doar atât cât consumi, nu faci o pâine care să te țină trei zile.

P.S. În caz că erați îngrijorați, după asta am reușit să respect și deadline-ul și mi-am asigurat și pâinile viitoare, ceea ce vă doresc și vouă 😉

Etichete: pâine, pâine de casă, pâine fără frământare, rețetă pâine simplă, slider