Întâmplarea cu câinele din Satu Mare, mutilat de o petardă aruncată (se presupune) de niște copii, mi-a amintit de unele discuții pe care le-am avut astă vară cu câțiva părinți, pe marginea limbajului folosit în cărțile pentru copii. Tocmai lansasem cartea Sidoniei Drăgușanu, „O javră, un câine și un copil”, care e o poveste în versuri exact despre asta, despre cum iubește un câine, necondiționat, un om care-l nedreptățește, despre o stăpână ipocrită care îl favorizează pe Fonfonel, pentru că e de rasă, deși e un alintat egoist, și-l oropsește pe Azorel, care e „o javră”, un maidanez loial și curajos. Povestea a fost scrisă în anii 40, mult înainte de „nouvorba” corectă politic de azi. Are tâlc, candoare, umor și niște desene vii și drăgălașe făcute special de Oana Ispir. E o carte frumoasă pentru copii preșcolari cu mult mai puțină violență decât toate poveștile copilăriei noastre. De aia ultimul lucru la care m-aș fi gândit înainte de a o lansa ar fi fost că părinții se vor feri să le citească copiilor lor povestea asta din cauza cuvântului „javră” din titlu.
Am primit comentarii mai directe sau mai voalate despre faptul că ar fi trebuit să schimbăm titlul, dacă voiam să vindem cartea, iar unele „mămici” au și argumentat cu aplomb că nu ar putea să le citească așa ceva „puiuților” lor, care n-au auzit cuvinte precum „javră” și dacă ar sta în puterea lor nici nu ar auzi vreodată. Am încercat să explic că povestea ar fi o ocazie ideală de a le explica „puiuților” noțiuni abstracte cum ar fi metaforă, epitet, javră, în așteptarea momentului din viață când vor veni inevitabil în contact cu ele. Dar m-am lăsat păgubașă când am văzut conversația aproape sângeroasă de pe un grup de părinți, pe Facebook, tot pe tema unei cărți cu „violență explicită”, al cărei autor a făcut prostia să le dea replica mamelor tigru. Nu e un război pe care-l poate câștiga cineva, cu atât mai puțin un autor sau editor de carte.
Mă întrebam, citind luările ferme de poziție, cu ce fel de povești crescuseră oare mamele alea, în fond niște femei de 20-30+, de se indignau așa de niște cuvinte. Una dintre ele voia chiar o lege care să stabilească că nicio carte nu poate apărea fără acordul prealabil al unui psiholog. Apoi urma un emoticon cu mâini împreunate a rugăciune și un „doamenajută”.
Am uitat să spun că până și Facebook ne-a interzis reclama pentru carte, tot din cauză că ar conține cuvinte nepotrivite în titlu. În fine, mi-am amintit despre ipocrizia asta socio-parentală zilele astea când poliția îi caută pe copiii ăia drăgălași care au vrut să vadă ce pățește un câine în apropierea căruia explodează o petardă. Probabil că și mamele lor, când erau mici, le-au citit numai „cărticele frumi”, ca să-i ferească de răutățile vieții. Poate și acum îi feresc de urmările propriilor fapte, învățându-i că e mai bine să nu-ți asumi ce ai făcut. În fond ce mare pierdere, era un maidanez, o javră care n-avea ce căuta pe stradă, să muște femei, bătrâni, copii nevinovați… Ironic, cuvântul javră a fost folosit foarte des zilele astea în context, mulți grăbindu-se să-i catalogheze astfel pe făptași. Oare cum le explică mămicile puiuților lor despre ce e vorba?
La câteva mii de kilometri distanță, la granița Germaniei cu Olanda, tot în perioada asta au murit mai multe păsări și animale de la o grădină zoo, din cauza unui incendiu izbucnit, se presupune, tot de la niște artificii de Revelion. Animalele, săracele, nu au avut nicio șansă, au murit arse de vii în cuștile lor. Sigur că aici s-ar putea vorbi și despre (i)moralitatea ținerii unor animale captive în cuști, pentru distracția puiuțlor de oameni în special, însă asta e o altă discuție. Omenirea abia se află la faza interzicerii spectacolelor de circ cu animale, mai avem probabil până la interzicerea grădinilor zoo.
Dar până atunci am remarcat că la ei vinovații pentru incendiu, chiar dacă involuntar, s-au predat poliției de îndată ce au aflat știrea despre moartea animalelor. Ar fi vorba despre o femeie de 60+ și de fiicele ei care au admis că din cauza lor trebuie să fi ars animalele, pentru că au aprins câteva lanterne din alea chinezești, care se înalță în aer propulsate de căldura emanată de flacără, iar una dintre ele probabil a ajuns în grădina zoo și a stârnit incendiul. În zona respectivă din Germania sunt interzise acele lanterne, dar femeile nu știau asta. Poliția nu le-a făcut publică identitatea, spunând că e evident că nu au făcut asta cu intenție, însă ele riscă cel puțin o amendă, dacă nu câțiva ani de închisoare.
Sunt două cazuri tragice care ar trebui să ne învețe câte ceva despre consecințele faptelor noastre. Mi-ar plăcea să văd și la noi cum părinții acelor copii își aduc odraslele la poliție, admițând că au greșit și cerând iertare comunității. Ar fi o bună ocazie să învățăm astfel ce înseamnă asumarea faptelor, comportamentul responsabil față de oameni și animale, un bun exemplu și pentru copiii lor și pentru ai altora. Dar nu cred că vom vedea asta, pentru că noi nu suntem crescuți așa, iar în cărțile cu care-i creștem pe alții, mai departe, evităm confruntările dintre bine și rău, lăsând astfel răul să triumfe. În viața reală, acolo unde contează și doare mai mult.
Nu stiu, la ora asta, dacă este dispus cineva să le ia in seamă presupusele scuze. Pe mine mă indigneaza copiii de bani gata care se poarta in societate precum vechilul pe mosie (acum cativa ani am spus ca ma iau la bataie cu un vlajgan de vreo 15 ani, a carui mama era si este in inspectia judiciara, extrem de bogat, care-mi planta in fata casei mele, la 10 metri de casa lui, pocnitori, imediat dupa revelion) dar este de presupus ca, poate, odata depasite momentele critice, devin totusi niste cetateni relativi normali in societate. Insa cei care ma ingrozesc sunt cei crescuti, din diverse motive, intr-un mediu plin de brutalitate si care nu au deloc empatie, nici pentru oameni si nici pentru animale. Sunt cei care chinuie pentru ca si ei au fost chinuiti sau pentru ca vor sa aiba puterea de a pedepsi, supremul atribut al stapanului. Intr-o societate extrem de divizata, cu un sistem al valorilor extrem de eterogen, greu de crezut ca societatea, in ansamblul ei, va gasi anticorpii necesari eradicarii comportamentelor aberante. Asumarea consecintelor propriilor fapte? dati-mi un exemplu, va rog frumos, de persoana, publica au ba, care si-a asumat consecintele ca fiind urmarile faptelor ei/lui si nu ca razbunari politice, invidii profesionale etc. Cineva care sa spuna simplu am gresit, sunt bolnav sau sunt prost, cert este ca am facut rau. Tare m-as bucura sa-mi povestiti de macar un om al zilelor noastre care sa fi facut asta…
Păi asta ziceam și eu, că noi nu suntem educați să ne asumăm, spre deosebire de exemplul german. Iar educația vine în primul rând de acasă, apoi da, din societate.