Laur, diferența dintre om și omenire

Încă o carte lăudată de Internet se citește la clubul nostru de carte: Laur, de Evgheni Vodolazkin. O poveste de la 1400 scrisă cu mintea omului de acum, 600 de ani mai târziu.

Prima carte din seria 2020 a clubului de carte – Laur, de Evgheni Vodolazkin – nu m-a dat pe spate. Pesemne că nu m-a nimerit în coarda aia spirituală în care am văzut că i-a lovit pe alții care o recomandă cu căldură.

Laur e povestea unui om special, un ascet în cele din urmă, plasat de autor în Rusia secolului XV dar în fond un atemporal om universal. Născut în familia unui vindecător la 1420, Arseni e crescut de bunicul Hristofor într-o izbă (am învățat cuvântul ăsta de la Zuleiha) lipită de gardul cimitirului. Părinții lui nu reușesc să supraviețuiască uneia din multiplele epidemii de ciumă care măturau omenirea în vremurile alea. Copilăria lui e ocupată cu germenii vieții de mai târziu, în care Arseni aplică și propovăduiește tot ce a învățat de la bunicul vindecător: igienă, leacuri din plante, stil de viață, filosofie autodidactă, credință în Dumnezeu cât cuprinde.

Când moare bunicul, Arseni se află abia trecut de pubertate și se întâmplă să cunoască rapid prima și ultima dragoste, în persoana Ustinei. Trăiește cu ea „în păcat” până când fata moare încercând să aducă pe lume copilul lor, așa că restul vieții lui Arseni se destramă, indecis între sinucidere și supraviețuire în folosul celorlalți. Se alege în cele din urmă varianta a doua, așa că Arseni ajunge să colinde lumea fără țintă, dar cu un scop precis: mântuirea celor doi morți de care se învinuiește – Ustina și copilul lor născut mort.

În perindarea asta a lui prin lume – ajunge până la Ierusalim și înapoi, via Veneția – Arseni răspândește înțelepciune, vindecare, bunătate, fără ca asta să schimbe, însă, prea mult natura umană. Oamenii îl caută, îl venerează, dar nu-l urmează în fapt, pentru că dintotdeauna a fost mai ușor să te resemnezi că ești păcătos și neputincios, admirându-i în același timp pe ăia care se pot ridica deasupra slăbiciunilor omenești.

Povestea nu e extraordinară, mie cel puțin nu mi s-a părut așa, poate și datorită faptului că, judecând după copertă, așteptam o altfel de scriitură. Ceva mai apropiat de vremurile pe care le descrie, să zicem cam cum a fost „Calpuzanii”, deși îmi dau seama că e nedrept să-i ceri cuiva să fie atât de genial-măiastru într-ale limbii 🙂 Apoi e vorba de o traducere din rusă, nu putem ști cum o fi originalul, dar nu cred să fie prea arhaic.

Ce nu m-a atras în carte au fost inserțiile aparent premonitorii ale personajelor, un du-te-vino prezent-viitor fără legătură cu povestea în sine și care cred că serveau doar scopului autorului de a vorbi despre conceptul de timp elastic. Sau, mă rog, or fi avut alte înțelesuri dar eu nu le-am prins. Sunt de exemplu niște „scăpări” în carte cum ar fi plasarea unor deșeuri din plastic într-o pădure de la 1400 sau o lumină electrică într-o casă, dar și scene care se petrec la 1900 doar în viziunea unui personaj de la 1400, fără să ți se explice ulterior care a fost rolul acelei scene în economia romanului.

Apoi alte scene, care de exemplu pe mine m-ar fi interesat să le aprofundeze, cum ar fi experiența de la Ierusalim a lui Arseni, sunt tăiate complet când nu te aștepți.

Ce mi-a plăcut totuși la cartea asta este autoironia pe care Vodolazkin o folosește deseori în poveste, ca să sublinieze unele trăsături slave actuale, ceea ce pe la începutul cărții e aproape neobservat sau poate chiar derutant. Până la urmă te obișnuiești cu stilul modern al scriiturii și ajungi să guști, pe alocuri, ironiile fine și trimiterile actuale la metehne din trecut. Probabil că povestea lui Arseni a fost pentu autor o bună ocazie pentru a descrie arhetipuri și valențe atemporale ale nației ruse sau ale omeniri în general.

Mesajul cărții pare a fi ăsta: că omul poate fi bun sau rău, prost sau înțelept, liber sau sclav, însă impulsul, alegerea pentru o cale sau alta stau numai în el, nu în colectivitate, care per ansamblu este doar o aglomerare de „purici într-un vas”, mișcându-se haotic, fără direcție. Mântuirea, vezi bine, este individuală, așa cum și viața/soarta e pe persoană fizică. Ce păcat, însă, că istoria e până la urmă făcută colectiv, pentru că soarta oamenilor e să ajungă sub o piatră anonimă de mormânt. Sau nici acolo.

Am subliniat câteva pasaje din carte care mi s-au părut interesante din punctul ăsta de vedere sau în general.

Din învățăturile bunicului, un soi de maxime și cugetări scrijelite pe scoarță de copac

El nu uita vorbele lui Arsenie cel Mare: de multe ori mi-a părut rău de vorbele pe care le-a rostit gura mea, dar de tăcere nu mi-a părut rău niciodată.

Păzeşte-te de tăcerea soţului rău tot aşa cum te fereşti de câinele care muşcă.

Nu avea prietinie cu soaţa ta şi nu o să te arzi cu focul.

Despre vremelnicia omului văzută din cimitir

De ce pe morminte nu sunt nume, a întrebat odată Arseni. Fiindcă Domnului îi sunt cunoscute şi aşa, a răspuns Hristofor. Iar urmaşilor numele nu le sunt de folos. După o sută de ani nimeni nu-şi va aminti cui au aparţinut. Se întâmplă să fie şi după cincizeci. Dacă nu chiar şi după treizeci.

Despre relația rușilor cu străinii și cu subiectele grandioase

În Rusia, Ambrogio Flecchia a apărut în anul 1477 sau 1478. La Pskov, spre care l-a îndreptat negustorul Ferapont, italianul a fost întâmpinat cu reţinere, dar fără ostilitate. L-au primit ca pe un om ale cărui scopuri nu sunt întru totul limpezi. Dar când s-au convins că sfârşitul lumii este singurul său interes, au început să se poarte cu el cu mai multă căldură. A lămuri data sfârşitului lumii li s-a părut multora o preocupare demnă de cinste, căci în Rusia erau iubite ţelurile de mare anvergură.

Despre om și slăbiciunile lui

Liberi nu sunt oamenii, ci omul. Dar încrucişarea voinţelor omeneşti o asemăn cu puricii într-un vas: mişcarea lor e evidentă, dar are ea aceeaşi direcţie? De aceea, istoria nu are ţel, cum nu are nici omenirea. Ţel are numai omul. Şi nici asta întotdeauna.

Vouă, ruşilor, întotdeauna vă place să vorbiţi despre moarte. Şi asta vă sustrage de la punerea în ordine a vieţii.

Timpul e principalul dușman al fermității

Pomul cunoașterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruiește omenirii nemurirea

Tentația de a vedea căderea altuia cu propriii ochi e mai puternică decât foamea

Despre vămuirea mărfurilor în Evul Mediu

În fiecare car puneau cât putea să ţină, uneori chiar mai mult. În asemenea cazuri, carele se rupeau, şi marfa din ele, potrivit legii, devenea proprietatea voievodului Kievului. Lucrurile căzute (ce din car cădea, dispărea) erau luate şi ele fără milă. La porţi drumul era plin de gropi. Dacă gropile dispăreau cu timpul, erau readuse cu grijă la starea iniţială. În Evul Mediu, ca şi în vremurile mai târzii, vama ştia să lucreze cu călătorii.

Despre categoriile defavorizate ale vremii

Ştiu cu toţii că la înmormântarea cuviosului pot să apară minuni. Vin schilozi, orbi, şchiopi, leproşi, surzi, muţi şi rârâiţi. Din diferite locuri, inclusiv îndepărtate, sunt căraţi neputincioşii. Sunt aduşi posedaţii, legaţi cu funii ori puşi în lanţuri. Vin bărbaţi fără vlagă, femei sterpe, femei fără bărbat, văduve şi orfani.

Nu pot să zic că a fost o pierdere de vreme, dar nici n-aș recomanda cartea, cu insistență, altora. Am citit și mai proaste, dar am citit și mai bune, cu siguranță. Ne vedem vineri, 6 martie, de la ora 19.00 la Switch.eat, un restaurant de pe strada Horei nr.34, ca să aflăm cum li s-a părut și altora.

Etichete: , , , , ,

2 comentarii la “Laur, diferența dintre om și omenire” Subscribe

  1. Stelian 21/02/2020 at 01:12 #

    Despre carti si atmosfera lor.
    Am citit mult si am observat ca trebuie sa faci o munca teribila de documentare ca sa incerci sa redai atmosfera unor ani ce nu i-ai trait, sau a unor epoci de mult apuse.
    Carti scrise de Hugo, Balzac sau Dickens despre epoca lor sunt pline de culoare si nu sunt artificiale deloc. Sunt absolut naturale, fiindca descriu ceea ce au trait, folosesc termenii de atunci si unitatile de masura de atunci. Ceea ce nu e valabil pentru autorii de azi ce incearca sa redea atmosfera de nu stiu cind. O redau fals, folosesc unitatile de masura de azi, termeni moderni, au probleme fiindca nu au trait si nu traiesc ceea ce vor sa descrie sau sa povesteasca. Iar unii dintre ei nici macar nu au masura: scriu tomuri de sute de pagini fara nici o opreliste, cu asa de multe personaje ca greu le poti urmari.
    Cartea ce o prezentati era pe lista de citit intr-un viitor. Acum, gratie celor spuse, a trecut la poate, intr-un viitor.
    Partea de inceput a descrierii m-a dus cu gindul ca e un un fel de alta varianta a romanului Doctorul de Noah Gordon, prima din Trilogia Dr. Cole.
    Oricum, cronicile de aici de carte sau film sunt mult mai citibile si le intelegi si, mai ales, poti trage o cuncluzie, daca sa o citesti sau nu, sa vezi filmul sau nu.

    • Dollo 21/02/2020 at 19:30 #

      Nu sunt critic de specialitate și de aia, sunt mai ancorată în meandrele concretului 😉

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Dacă-ți iubești copilul

adam si eva

Dacă s-ar face un referendum pentru introducerea în Constituție a dreptului de a fi tras de curent, probabil mi-ar fi greu s-o conving pe mama să nu meargă să voteze. Dar pentru ăsta din 6-7 octombrie nu a trebuit să-i explic că dragostea are forme atât de diverse, încât nu e treaba omului s-o înghesuie într-un tipar alb-negru

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?