„Scopul meu e să aplic legea, nu să le fac educație proștilor. Nu mă obligați pe mine, care am cheltuit bani și timp ca să mă pregătesc, să mă cobor la nivelul unui analfabet funcțional, ca să înțeleagă el legea” – un polițist român față cu propunerea de simplificare a limbajului juridic în procedurile penale.
Judecătorul îl întreabă pe inculpat care e poziția lui cu privire la apelul declarat de avocat, în interesul lui. Inculpatul nu înțelege ce vrea judecătorul să audă de la el și tace. Judecătorul repetă întrebarea și, vrând să-i dea niște indicii zice:
– Avocatul dumneavoastră vrea achitare. Dumneavoastră ce doriți?
– Iar achitare? Parcă m-am achitat o dată cu dânsul!, a izbucnit supărat inculpatul.
Din păcate nu e banc, e caz real petrecut la o Curte de Apel, și arată cât de jos e nivelul de înțelegere la unele persoane. V-am mai povestit anul trecut pe vremea asta despre un proiect prin care organizația cu care lucrez se străduia să simplifice limbajul folosit în procedurile penale. Nu e o idee originală ci face parte dintr-un curent internațional care a produs până acum o duzină de acte oficiale prin care diverse state și-au propus să facă administrația mai prietenoasă cu plătitorul de taxe.
În România nu există o astfel de preocupare a autorității și nu se vorbește despre simplificarea limbajului nici măcar la nivel declarativ, deși există o Directivă europeană care ne obligă să facem legi clare și să le explicăm oamenilor ce drepturi și îndatoriri au, într-un limbaj accesibil. De fapt directiva aia e transpusă deja, culmea, în diverse legi, dar obligația de simplificare a rămas prinsă undeva în câte un articol de lege, fără să fie și pusă în practică. Din diverse motive. Uneori pare că inclusiv oamenii care fac legi la noi au deficiențe grave de logică și limbaj. O lege bună este clară, predictibilă, ușor de înțeles și respectat. Apoi, nivelul de înțelegere al oamenilor este insuficient/deloc testat – cel puțin în România – în pofida știrilor despre procentul ridicat de analfabeți funcțional. Autoritățile nu știu/nu le interesează ce și cât înțeleg oamenii din formularistica prin care interacționează cu instituțiile. Documentele oficiale nu sunt făcute cu gândul la destinatar, ci sunt concepute de mintea unora care consideră că dacă ei înțeleg ce au scris, va înțelege toată lumea. Și vestea proastă e că așa e firea umană, ce ni se pare nouă de la sine înțeles e musai să li se pară și altora.
Dar de aia sunt ONG-uri pe lume, ca să tragă de mânecă autoritățile, să le enerveze amintindu-le de datorii. Așa am făcut și noi în proiectul ăsta. Mai întâi ne-am spart capetele între noi, cu diverși specialiști în comunicare și justiție, să traducem din legaleză formularul de drepturi care i se înmânează unui reținut/arestat la poliție. Ba, împreună cu un artist grafic am făcut și niște pictograme, unele mai reușite altele nu, după cât de dificil de exprimat în cuvinte a fost câte un concept din formularul ăla. În final am pus cele două variante – formularul oficial și formularul simplificat – în fața unor oameni aduși la un experiement sociologic, în care i-am rugat să le citească și să ne spună ce au înțeles din ele.
Formularul oficial Formularul simplificatExperimentul n-a ieșit chiar cum ne așteptam, pentru că majoritatea participanților aveau studii superioare sau oricum au dat dovadă de o capacitate de înțelegere peste medie. Aparent suntem o națiune deșteaptă, ne-a fost greu să găsim câțiva „proști” în cercul nostru de cunoștințe la care am apelat ca să aducem participanți la experiment. Răspunsurile oamenilor testați au fost că:
- formularul oficial e prea stufos, dar îți dă o senzație de securitate tocmai de aia, că zice multe în el, deci trebuie că ești și apărat de toate drepturile alea, chiar dacă sunt scrise cu multe cuvinte grele.
- formularul simplificat e prea simplificat, prea scurt și pare incomplet, adică, doar atâta trebuie să știu dacă sunt luat la poliție?
Le-am dat exemplu formularul Miranda, din care polițiștii americani le citesc drepturile arestaților, ca în filme: ai dreptul să nu vorbești, orice spui poate fi folosit împotriva ta, ai dreptul la un avocat, dacă nu-ți permiți, primești unul din oficiu, ai înțeles? Și oamenii au răspuns că da, formularul Miranda e oficial, că e de atâta timp în America, dar noi trăim în România și știm cum merge treaba aici, avem nevoie să fie totul parafat, ștampilat, complect și corect definit gen. Concluzia experimentului a fost că dacă la poliție ar exista ambele variante, ar fi ideal, pentru că din cel simplificat oamenii ar afla pe scurt și mai clar ce scrie în varianta lungă și complexă, în timp ce varianta oficială le ține de cald, psihologic vorbind.
Formularele au fost testate și online, într-un chestionar completat de peste 250 de oameni, din care, iarăși, 80% au fost licențiați. Chiar și așa, însă, atunci când au fost întrebați de claritatea formularului oficial, procentele de „ușor și foarte ușor de înțeles” se situau între 20 și 70%, în schimb la formularul simplificat, 90% dintre cei chestionați au răspuns că e ușor și foarte ușor de înțeles.
Cel mai frumos răspuns primit de la cineva care a completat chestionarul online a fost ăsta:
Am completat. Primul mi s-a părut greu de înțeles pentru un om care nu știe cât de cât un minim limbaj juridic. Am crezut că dacă am citit cu atenție am înțeles foarte bine totul, dar citind al doilea formular am realizat că îmi scăpaseră câteva chestii. Sunt pro-simplificare all the way!
Înarmați cu rezultatele astea și cu multă speranță, i-am adunat la aceeași masă pe câțiva reprezentanți ai sistemului penal. Nu pe ăia de la vârf, ci am luat-o mai de jos, cu mai mulți polițiști, o procuroare și o funcționară din Ministerul Justiției. Adică oameni care lucrează cu reținuți și arestați, funcționari care scriu legi la MJ.
Reacțiile au fost aproape virulente de la polițiști și surprinzător de încurajatoare de la Parchet și MJ. În general toți au fost de acord din prima că formularul nostru simplificat nu va înlocui NICIODATĂ formularul oficial. Nici noi nu îndrăznisem atât de mult, oricum.
De ce, totuși? Răspunsurile au fost diverse, de la unele care își au originea în birocrația care-i obligă pe funcționari să se acopere cu hârtii, până la cele din categoria dă-i dracu de hoți că nu merită atâta efort. Am ales aici câteva dintre răspunsurile date la masa aia.
Cele care motivează de ce nu se poate în general:
- Nu veți reuși niciodată să scoateți polițistul sau procurorul din servituțile și formalismul Codului de procedură pentru că așa se simt ei la adăpost. Toată lumea știe de frica Camerei preliminare (etapă de judecată înainte de judecata propriu zisă – n.m.) care îți înlătură proba dacă nu faci cum scrie în Cod…;
- Să alocăm resurse în educație și nu în înlesnirea proștilor să înțeleagă. Scopul meu e să aplic legea, nu să le fac educație proștilor. Nu mă obligați pe mine, care am cheltuit bani și timp ca să mă pregătesc, să mă cobor la nivelul unui analfabet funcțional, ca să înțeleagă el legea. Cine mă despăgubeste pentru timpul pierdut că să mă pregătesc?
- Suntem ținuți de procedură, trebuie să fim imparțiali, nu le putem explica noi cum să-și ceară drepturile, adică să ținem cu ei?
- Pe mine nu mă interesează, când a semnat procesul verbal de aducere la cunoștință a drepturilor înseamnă că a înțeles. Ce, la bancă nu face la fel? Când te duci la stomatolog sau la bancă nu ai avocat lângă tine, așa cum ai la poliție, deci nu e totuna. Avocatul trebuie să-i spună ce nu înțelege, nu noi;
- Să știți că noi avem de-a face cu patroni, evazioniști, ăștia înțeleg tot, nu e o problemă. În plus, omul când vine la noi trebuie să știe că e la o instituție importantă, care îi pune sechestru pe avere, nu putem să-l luăm cu formule din astea triviale;
- Limbajul simplificat trebuie să existe, dar nu la noi, la noi totul e clar. Poate să fie nevoie pentru persoanele vulnerabile, dar acolo oricum totul e acoperit de lege care spune că trebuie să-i chem interpret;
- Dacă le dăm prea mult nas hoților ei nu ne răspund înapoi cu respect;
Cele care găsesc nod în papură limbajului simplificat:
- Audierea este o etapă solemnă, care pentru audiat e foarte importantă. Să nu transformăm o situație solemnă prin trivializarea formulelor de adresare. Nu putem să-i spunem „tu” hoțului, trebuie să ne adresăm cu „dumneavoastră”, aceste formulare emană totuși de la o autoritate a statului…;
- Dreptul la tăcere, cum l-ați simplificat dumneavoastră, nu e tot una cu „dreptul de a nu da nicio declarație”, că dacă îi spunem așa, atunci nu mai declară nimic…;
- Nu poți să spui în loc de „dreptul de a recuza judecătorul” – dreptul de a cere schimbarea judecătorului/polițistului/procurorului dacă crezi că nu e corect. Păi normal că orice hoț crede că nu e corect ce i se întâmplă, dar nu poți să spui că un judecător sau un polițist nu e corect. Păi dacă-mi zice mie unul că nu sunt corect îl dau afară pe ușă, ce e asta?!
-
– Ați scris aici că are dreptul la un telefon ca să anunțe familia sau pe cineva… nu e adevărat, nu are dreptul să dea telefon, pot eu, ca polițist, să anunț…
– Totuși, Codul de procedură penală spune clar că are dreptul să anunțe în mod nemijlocit familia, cum se face asta nemijlocit, îi dați drumul acasă să anunțe? Trebuie să sune, nu?
– Dar eu nu am văzut în practică așa ceva niciodată, să-l las pe el să sune la telefon…
– Păi e un început în toate.
– De acord, dar nu ni-l cereți nouă!
Către finalul discuției, un polițist hârșâit, de la poliția economică, a pus bomboana pe colivă punctând într-un limbaj cât se poate de clar și direct că:
Noi înțelegem că și dumneavoastră ați accesat niște fonduri și trebuie să faceți un studiu ca să arătați nu știu ce, dar nici să cădem în partea ailalată, să nu exagerăm să facem stegulețe și linii pe rechizitoriu, că nu se poate așa ceva!
Trebuie să admit că atât procuroarea prezentă la discuție, cât și reprezentanta MJ au avut poziții pro simplificare a limbajului. Procuroarea spunea că vorbește și din perspectiva de mamă de adolescent, care vede nivelul scăzut de pregătire cu care intră în viață tânăra generație. Reprezentanta MJ a spus că și la momentul elaborării respectivului formular oficial s-au străduti să-l facă cât mai clar cu putință, gândindu-se cui i se adresează. „Și ne-am întrebat până unde trebuie să meargă legea cu simplificarea asta? La ce nivel trebuie adus textul?” Răspunsul i-a venit de la un polițist mai tânăr, una din puținele voci echilibrate de la masă: până acolo încât să nu mai lași loc de îndoială!
Printre polițiști au fost și câțiva rezonabili care au dezaprobat pozițiile ferme împotrivă ale colegilor lor care considerau că nu e treaba polițistului să „se pună la mintea proștilor”, dar din păcate la masa noastră rezonabilii au fost minoritari. Destul de dezarmant a mai fost faptul că nu numai polițiștii bătrâni aveau pozițiile astea inflexibile, ci și tinerii. O polițistă a spus că merge prin școli ca să facă educație elevilor și a constatat că unii de clasa a 6-a știu deja diferențele dintre arestul la domiciliu și cel de la poliție, pentru că au în familie arestați. Prin urmare, concluzia ei era că nu trebuie să ne facem atâtea probleme că infractorii nu-și cunosc/înțeleg drepturile.
Pentru că parte dintre polițiștii de la masă au fost și în vizita la Bristol, unde au putut vedea formularul folosit de poliția britanică – scris într-o engleză accesibilă și tradus în mai multe limbi – s-a vorbit și de exemplul englez. Am observat că ei au ales să rețină din vizita aia mai degrabă acele elemente la limita abuzului, cum ar fi faptul că în UK poliția te poate reține 24 de ore fără să-ți spună motivul sau să-ți asigure drepturile. Și o spuneau cu o tentă de invidie, gen: Să ziceți mersi că la noi nu se poate așa, dar ar cam trebui… Prin urmare, la argumentul nostru despre cum se face informarea în UK, răspunsul polițiștilor noștri a fost: Când o să ajungem și noi la autoritatea statului englez – care eu am fost în Anglia, știu cum e – da, dar până atunci suntem în România și nu vrem să le dăm mai mult nas hoților!
Clarificări necesare: de ce simplificăm pentru hoți și nu pentru oamenii cinstiți?
Pentru că de fiecare dată când am adus vorba despre acest proiect am fost întrebată de ce ne concentrăm/pierdem timpul ca să simplificăm lucrurile pentru niște infractori, care nu merită atâta efort, când sunt atâtea alte acte oficiale care ar merita clarificate, simt nevoia să explic și aici.
- Orice documente care intermediază o relație juridică sau economică ar trebui simplificate pentru a fi mai ușor de înțeles și aplicat. Asta înseamnă timp și bani câștigați de ambele părți: și pentru funcționarii cărora li se va ușura munca, și pentru cetățenii care vor înțelege ce trebuie să facă/să plătească/sau ce drepturi au;
- Acest proiect se referă la drepturile suspecților/inculpaților pentru că, așa cum remarca și polițistul nostru de la economic, pentru asta a fost oferită finanțarea europeană, nu am avut noi dreptul să ne alegem tema, proiectul a fost scris de un ONG din Ungaria, care ne-a cooptat și pe noi și pe alții din alte țări în acest demers;
- De multe ori pare că drepturile „oamenilor certați cu legea” sunt mai respectate decât ale „oamenilor cinstiți” și pentru asta există explicații. Până la condamnare, oricine este presupus nevinovat. Ca să fim cât mai siguri că un nevinovat nu ajunge să fie condamnat pe nedrept trebuie să facem eforturi mai mari pentru a-i proteja drepturile atunci când se află în custodia justiției, fără a avea libertatea de alegere și mișcare pe care un cetățean liber le are în mod normal. Lăsându-i la o parte pe recidiviștii care își cunosc drepturile mai bine, pentru că au mai trecut prin procedurile astea, formularele astea li se adresează și celor aflați la prima abatere și care atunci când se văd pentru prima dată reținuți de poliție se pot pierde cu firea. Iar asta e dovedit că îți scade capacitatea de înțelegere a unui text pe care în mod normal, în confortul de acasă, din fața computerului îl poți pricepe mai ușor.
- Da, e nevoie de simplificarea contractelor de la bancă sau de furnizare de utilități, e nevoie de clarificarea formularului ANAF, de exemplu, unde în decizia de impunere anuală există o frază în care ți se spune cât ai de plătit sau de primit înapoi de la stat, însă e scrisă atât de abscons încât nu știi clar dacă ai de primit sau ai de dat. Nu mai zic de restul rubricilor pe care trebuie să le completezi cu diverse informații fiscale pe care uneori nu le înțeleg nici contabilii. Noi ne gândim serios la proiecte pentru simplificarea acestor documente, însă pentru asta e nevoie de specialiști care să știe cum să le simplifice și de bani. Deocamdată nu am ajuns nici la unii, nici la alții.
- Dacă simplificarea unui formular ar demonstra niște beneficii, asta ar stimula și pe alții să încerce simplificarea altor formulare. Un exemplu fericit de care am aflat la întâlnirile internaționale avute în proiectul ăsta a fost că în Portugalia, simplificarea formularelor pentru colectarea taxelor și a amenzilor rutiere a crescut semnificativ rata de colectare a taxelor/amenzilor după ce scrisorile trimise acasă cetățenilor au fost mai clare pentru aceștia.
Și nu în ultimul rând, trebuie remarcat că cineva de la poliție a înțeles nevoia explicării acestor drepturi pentru vulg, într-o manieră informală. În campania de popularizare a modificărilor aduse statutului polițistului au fost făcute câteva videoclipuri – cum e și ăsta cu Motănelul și soția lui informată. Am văzut în bula mea lume revoltată de sexismul emanat de clipul ăsta. Poate pentru progresiști așa pare și cu siguranță se putea mai bine. Însă pentru categoria de public care are nevoie mai mult de simplificare, un clip cu potențial de viralizare, chiar și sexist, are mai multe șanse să fie văzut, înțeles și reținut decât toate încercările noastre corecte politic de a face educație.
Ce am mai scris pe aceeași temă:
Discuții complicate despre simplificarea limbajului la poliție
Romania e sufocata de birocratie asa ca nu trebuie sa ne mire retinerea unora. O imbunatatire poate ar trebui sa plece de la cineva din conducrea politiei cu putere de decizie in acest sens si care are si experienta prin alte sisteme. Oricum o schimbare nu se poate face de pe o zi pe alta.
Fiecare sistem are partile lui bune si mai putin bune. Partea proasta e cand incercam sa luam numai partile proaste de la un sistem sau eventual de la mai multe. Mi-a ramas in minte Petre Roman de la inceputul anilor 90 cand incerca sa impletenteze cate ceva dubios cu explicatia ca si in nu stiu ce tara e tot asa, alta minune era tot asa si in nu stiu ce alta tara dar nu stiam daca era tot asa si in tarile la care se referise anterior.
Eu de exemplu am ramas uimit de faptul ca in Canada nu e obligatoriu sa ai un avocat prezent atunci cand esti anchetat chiar daca tu ceri asa ceva. La prima vedere e ceva stupefiant. Cu toate astea nu esti si obligat sa raspunzi la intrebari si in acest fel sistemul, zic eu, e echilibrat.
PS: Poate acele formulare simplificate ar trebui inmanate impreuna cu formularul oficial mai lung. Mai trebuie tinut cont si ca nestinta cuiva poate fi in folosul anchetatorilor. Oricum in situatii de acest fel imi aduc aminte de expresia ca din 100 de ori de 99 de ori regreti ca ai vorbit prea mult si o data ca nu ai vorbit mai mult decat trebuia
aș fi curios dacă polițistul care a făcut arestarea, procurorul care instrumenteaza cazul și judecătorul care a dat sentința ar fi puși să plătească daunele propuse de CEDO, Și nu statul, pentru că……abuz,neînțelegerea drepturilor prin citirea legilor Stufoase ar mai fi așa de obtuzi?
Teoretic legea zice că trebuie să plătească cine a greșit, în cazul condamnării la CEDO statul plătește inițial, apoi se îndreaptă împotriva vinovatului ca să-și recupereze paguba. În realitate lucrurile stau așa: https://www.apador.org/blog/de-ce-nu-functioneaza-raspunderea-magistratilor/
Aici vorbim despre politisti de Bucuresti, ca daca iesim din oras, intre politisti si infractori nu e asa mare diferenta, nici de comportament, nici de IQ.
Ti-am spus ca mai bine mergeti in scoli si licee. Impartiti fluturasii acolo cu varianta simplificata . Daca UNUIA singur ii va fi de folos si tot ati facut ceva!
Oricât ai merge prin școli nu poți să ai o acoperire atât de mare cum ar avea secțiile de poliție din toată țara 🙂
Ia uite ce zice Leguitorul, in intelepciunea sa, despre cum trebuie sa arate textele legale (vezi mai ales pct. 4!).
Legea privind tehnica legislativa, Art. 33:
(1) Actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.
Modificări
(2) Este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română. În cazurile în care se impune folosirea unor termeni și expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul lor în limba română.
(3) Termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sunt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea.
(4) Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înțelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înțelegerii cu ușurință a textului de către destinatarii acestuia.
Dar … vorba filmului: „Ce aparare, bha?! Prrrrrtz ….”
Aici: https://youtu.be/Jhfq1P7cOWI?t=913
Eu cred ca abordati gresit problema.
Mutati efortul aditional la politisti, procurori sau judecatori. De ce? Ei vorbesc limba romana si limbajul juridic necesita deseori termeni de specialitate, altfel avocatul apararii poate usor sa desfiinteze orice caz.
Dificultatea este nivelul vocabularului omului de rand. Deci ar fi cateva solutii evidente (probabil mai sunt si altele):
1. constientizare – o campanie de popularizare a formularelor simplificate, pe care va garantez ca cei „interesati” le vor citi
2. acces rapid la varianta simplificata, pe un site bine indexat de Google.
3. educatie – putin probabil sa functioneze, dar o data ce ai facut campania de popularizare poti sa insisti cu evenimente saptamanale pe subiect.
În teorie sunt bune și soluțiile tale. Dar numai pentru oamenii suficient de prevăzători care se documentează înainte de a li se întâmpla ceva, despre cum ar trebui să reacționeze când li se întâmplă și ce drepturi au în cazurile alea. Din practică, în ăștia vreo șapte ani de când lucrez eu în branșa asta, am văzut că oamenii se apucă să caute pe net sau aiurea informații despre chestii abia după ce li se întâmplă. Inclusiv eu am citit mai bine regulamentul de parcare în București abia după ce am primit amendă de la poliție că am parcat pe locul altuia. Și în teorie știam câte ceva, dar nu suficient…
Iar probabilitatea de a fi săltat de poliție nu se află pe locuri fruntașe pe lista de priorități a oamenilor. Uite, de exemplu nici măcar probabilitatea de a acorda primul ajutor cuiva nu se află printre priorități, așa încât să facă cursul de prim ajutor.
Dacă dai căutare acum pe google „ce faci când te saltă politia” o să vezi că primele două rezultate duc la pagina apador-ch care are fix informațiile astea. Oamenii caută și ajung acolo după ce au fost de regulă abuzați de poliție. Dar când sunt efectiv în secție, reținuți, nu au acces la google.
Nu în ultimul rând, legea însăși pune în sarcina polițiștului/procurorului treaba asta cu informarea reținutului. Nu avocatul, nu altcineva. Deci noi nu aducem ceva în plus, ci doar ajutăm la ușurarea înțelegerii de către oameni a acestei etape din anchetă care oricum se face. Sau ar trebui să se facă…
Hmm… – eu zic ca chestionarul trebuia testat doar pe un grup de populatie care nu are studii superioare sau poatenici macar medii. Ca acolo este marele avantaj, zic eu.
Daca ai studii juridice o sa fii foarte subiectiv (poate depinde si cat ai lucrat in sistem) la un astfel de test.
Altfel, pina la urma cum ramine cu formularul? doar un test intr-un proiect sau il ia cineva sa il puna in practica?
Sociologic vorbind era nevoie de un grup eterogen. Dar da, nu am reușit să găsim atâția fără studii câți ne-am dorit.
Deocamdată ne gândim la niște soluții de a merge mai departe cu formularul, în așa fel încât el să fie acceptat la vârf. După aia ar putea fi implementat prin ordin.