La plecarea unui om care a făcut totul așa cum trebuie

Am fost de curând la o înmormântare care m-a pus pe gânduri mai mult decât altele până acum.

O lună i-a mai lipsit domnului V. din coroana de 96 de ani a vieții. N-a supraviețuit voinței copilului lui de a-i organiza ce-i mai rămăsese de trăit și a decis că e cazul să se retragă. Sau poate că de fapt atât i-a fost dat lui să trăiască, așa că indiferent de ce s-ar fi întâmplat el tot ar fi dat colțul. Am fost la înmormântarea lui și am venit de acolo cu câteva gânduri. Am zis să nu le las să se piardă. Primul ar fi observația că, cu cât înaintezi în vârstă, cu atât devii mai impresionabil în fața morții altora, pentru că te gândești de fapt la a ta.

A fost o înmormântare lipsită de tragism – în fond își trăise traiul – și cu o participare mică. Fiica și ginerele, câteva neamuri răzlețe, o mână de vecini. În total vreo 20 de oameni înconjurând, cu lumânări aprinse, sicriul în care trupul împuținat nu era decât un schelet cu costum și pălărie. În capela mortuară își mai așteptau rândul alte două femei, fiecare în sicriul ei, cu coroanele aferente și crucile inscripționate la căpătâi. La morți nu e ca la mirese, să se ascundă una de alta pe după coloanele bisericii, au voie să „se vadă” și chiar să se suprapună în capelă, că în cazul lor nimic nu le mai poate aduce ghinion.

Aruncându-și privirea spre una dintre moarte, mama a constatat cu tristețe: ce tânără a murit femeia aia! Pe cruce scria că fusese născută în 34, dar e drept că arăta mai bine decât mortul nostru. Înaintea domnului V. fusese altul dus la groapă, de un alai mai numeros. Până și coroanele îi fuseseră mai frumoase, admirate cu invidie de fiică și niscai vecine. Ale noastre au fost tot ce s-a găsit de complezență la Piața Coșbuc, unde iar am avut un moment de „sincere regrete” cu un scriitor de „pamblici” de coroane.

A lipsit și plânsul, ba chiar s-a mai și zâmbit. Înainte să-i vină rândul domnului V. la slujba finală, a fost scos din capelă mortul precedent – ăla cu coroanele frumoase – iar mie mi s-a părut că aducea din profil cu domnul V. Am făcut-o atentă pe fii-sa să nu care cumva să ne scoată groparii mortul și să-l îngroape în locul altuia. Lucrurile s-au precipitat, fiica s-a dus repede să-și verifice tatăl defunct și s-a produs o mică rumoare hazlie.

În timpul slujbei m-am gândit la tot ce știam eu despre om, nereușind să fiu atentă deloc la formulele magice rostite de preot. De altfel nici el nu părea mai pătruns, în timp ce cânta mai pigulea câte o lumânare așezată strâmb sau alte elemente decorative de pe lângă mort. La momentul culminant, în care au cântat împreună cei doi preoți și a vibrat aerul prăfuit din capelă, m-am gândit că în urmă cu nici 60 de ani domnul V era în putere, poate se căsătorea tot într-o cântare din asta bisericească, o rază de soare pătrundea prin vitraliu și cobora pe chipul lui zâmbitor de om activ care avea un job bun, făcea sex cu nevasta, se pregătea să devină tată și avea toată viața înainte. Ipostază în care foarte probabil nimeni din asistență nu-l cunoscuse. Nu știu de ce am avut gândurile astea în cap, nu erau normale pentru o înmormântare, totuși.

Cred că de asta și sunt înmormântările oamenilor bătrâni lipsite de emoție și tristețe. Pentru că participanții nu se raportează la mort ca la un om care a fost cândva ca ei și cred că li se pare normal că el e mort și ei sunt vii. Face parte din felul inconștient în care ne imaginăm că nouă niciodată nu ni se poate întâmpla ceva rău. Îngropăm mortul și mergem mai departe. Până când ne vine și nouă rândul și alții care vor sta în jurul nostru cu lumânările aprinse se vor gândi la ei înșiși, indiferenți la faptul că o viață de om tocmai se încheie în fața lor, pentru că în fond tu ți-ai trăit traiul, dar ei mai au.

Toți ne dorim să trăim mult și bine, dar mi se pare că a trăi mult e de două ori trist. O dată pentru că apuci să-ți vezi morți aproape toți prietenii sau cunoscuții de un leat și rămâi singur. Singurul dintre cei ca tine, cu care aveai aceleași glume, aceleași preocupări, același fel de a vedea lumea. Și în al doilea rând e înmormântarea asta de complezență care ți se servește (sigur, tu n-o mai simți, dar ea se produce). Cu cine a mai rămas în viață și e suficient de amabil să participe la procesiune. Nu sunt mulți dispuși. Eu una m-am ferit cât am putut de ocaziile astea. Dar am ajuns să-mi dau seama cât de importantă e totuși prezența altora pentru cei mai apropiați dintre ai mortului.

Apoi se mai produce o chestie  pe care eu abia acum am început s-o conștientizez. Când eram mică, înmormântările la țară la mamaie erau aproape niște petreceri cu tot satul. Eram și noi, neamurile, mulți, dar erau mulți ceilalți, cunoscuții, vecinii, prietenii și chiar dușmanii mortului. Venea toată lumea, nu aveai loc în casă (nu ne obligase UE să ținem morții la capelă) sau în curte. Se făcea priveghi noaptea, mortul nu rămânea o clipă singur, fiecare babă își bocea morții proprii la căpătâiul ăstuia și le transmitea una alta prin noul trimis pe lumea cealaltă, se mânca, se bea și se spuneau întâmplări hazlii sau frumoase despre mort. Era o înmormântare vie. Era un eveniment. La țară încă se mai petrece așa.

La domnul V. nu a fost nimic de felul ăsta. Mă gândesc că pe măsură ce ne împuținăm ca familii și cu cât mortul e mai bătrân cu atât se reduce dimensiunea înmormântării. Până când se ajunge ca în urma groparului care duce într-o mână crucea și într-o mână lopata nu va mai merge decât preotul cu sicriul pe năsălie. Sau poate nici el, pentru că dacă nu e cineva care să plătească distracția, cu greu se mai găsește și un DJ. Mă rog, acum plătește statul suficienți bani cât să vrea să te îngroape orice firmă de pompe funebre.

Domnul V. a fost economist. A lucrat în comerțul exterior și cred că a avut o viață frumoasă, pentru vremurile alea. A vizitat câteva țări capitaliste, când oamenii nu prea aveau voie să iasă din spațiul carpato-dunărean. A cumpărat apartamentul cu 3 camere în rate, ca și mama și alți oameni ai muncii în anii 60, și a trăit în el cu nevasta și copilul până după 89, când s-a mutat într-unul mai mic, ca să-i lase loc fetei să-și întemeieze o familie.

Pe vremea când eram vecini, soția lui mă monitoriza adesea când veneam de la școală. Era pensionată pe caz de boală. Uneori mă ajutau amândoi să-mi fac temele, mai ales la matematica pe care n-o pricepeam deloc. Fata lor era cu 12 ani mai mare decât mine și trecuse deja de faza asta, era la facultate. Se simțeau datori față de mama pentru că, la rândul ei, mamaie avusese grijă de ultimele zile ale bătrânei lor. Sau poate că așa era înțeleasă vecinătatea atunci. Când doamna V. a murit, la mijlocul anilor 2000, mama a avut grijă și i-a făcut pomenile, pentru că doamna și domnul V. rămăseseră în continuare vecinii ei, chiar dacă se mutaseră câteva stații mai departe. Oricum veneau zilnic la fiica lor ca să facă mâncare, curat sau să aibă grijă de nepoată.

Apoi a rămas domnul V. singur. Venea în continuare la fată și își suplinea și nevasta. Făcea piața, rezolva probleme administrative pe care fiica și ginerele nu aveau timp să le observe. Prietenia mamei cu domnul V. s-a consolidat așa cum se întâmplă cu bătrânii rămași de capul lor, după plecarea copiilor de acasă. Într-un an știu că am petrecut împreună Paștele pentru că fiica și ginerele plecaseră în vacanță și el era singur.

Era mereu la costum și cravată, avea un fel discret de a interacționa cu oamenii, un zâmbet cald și o privire aproape timidă. Întotdeauna egal cu el însuși, mai degrabă mi-o amintesc pe nevastă-sa țipând la el și jignindu-l, când eram eu mică și ei încă tineri. Pe el nu l-am auzit niciodată spunând ceva urât, strident sau măcar cu un ton mai ridicat. Probabil tocmai prin felul ăsta de a fi era în stare să scoată din minți o femeie mai vulcanică 😉

În ultimii ani ieșea mai rar, dar invariabil își păstrase aceleași tabieturi: îi plăcea să mănânce bine, deși nu era un gurmand și silueta filiformă nu-i trăda apetitul, să bea un păhărel cu vin la masă, să doarmă după amiaza, să se plimbe prin IOR și să meargă la biserica din parc duminica. Când îl vizita mama cu pomană sau îi trimitea ceva prin mine, suna și lăuda bucatele timp îndelungat, așa cum știa pesemne că-i place oricărei gospodine.

Sănătatea i s-a înrăutățit brusc, după ce a aflat că se plănuiește mutarea lui în vechiul apartament, împreună cu fiica și ginerele, pentru ca apartamentul lui să fie valorificat mai bine în folosul familiei. Nepoata emigrată ar fi avut nevoie de bani. Cu siguranță el nu i-ar fi refuzat nimic fiicei sau nepoatei, ce părinte ar face asta? Dar perspectiva unei schimbări atât de radicale în privința independenței sale a fost mai puternică decât orice spirit de sacrificiu. Mama crede că asta l-a dărâmat efectiv și așa i s-a grăbit moartea. Mintea a început să-i patineze iar corpul să nu-l mai asculte. L-au internat provizoriu într-un azil până când aveau să-i pregătească camera de acasă, însă n-a mai ieșit din azil decât cu picioarele înainte.

„Oamenii bătrâni nu trebuie mutați din casele lor, că le grăbești sfârșitul”, au admis la unison bătrânii cu care am stat eu la masă, la pomana de după. A fost în sala imensă și pustie a unui restaurant de pe vremuri, în care noi abia am ocupat trei mese mici. S-a mâncat tot, a fost complimentat bucătarul care a reușit să facă bucatele de post atât de gustoase că n-ai fi zis că nu au carne și s-a rostit cea mai bună dintre caracterizările pe care cei vii i-o pot face unuia care a plecat dintre ei: Domnul V. a fost un om care a făcut totul așa cum trebuie!

Pare ceva forțat, spus din complezență, dar în fond, ce s-ar putea spune mai mult despre un om bun care și-a trăit viața respectând toate canoanele sociale ale vremii lui? Măcar de s-ar spune asta despre fiecare.

Etichete: , , , ,

7 comentarii la “La plecarea unui om care a făcut totul așa cum trebuie” Subscribe

  1. Alice 07/03/2020 at 13:16 #

    „Ce tânără era…născută în 34” :))))) tatal meu era născut în 33, a murit la 81 de ani si toti vecinii ( deh orășel mic, toată lumea cunoaște pe toată lumea): vai ce tânăr era si eu: oameni buni sunteți normali? Depășise 80 ani..in tara in care speranța de viață este 70 ani la bărbați…. clar era bătrân .

  2. Marius 07/03/2020 at 13:57 #

    Acum două săptămâni am fost undeva in nordul țării la înmormântarea unchiului meu. Născut în 1944, a fost un om pe care cei din familie il considerau neadaptat, dar eu am crezut mereu și cred și acum că era independent in gândire și egal cu sine însuși. Cred că, intr-o vreme a robiei, el era un om liber.

    Intr-o perioadă atât de oribilă cum erau anii 80 într-un oraș sărac de provincie, omul acela nu avea nimic comunist în el, ca mod sau ca reflex de gândire. Fusese chiar băgat la psihiatrie o vreme pentru că încercase să fugă în Occident in anii 60, nu a avut niciodată casă, familie sau copii, ori o slujbă stabilă. Omul acela a petrecut cu mine multe ore din copilăria mea și ii datorez enorm – datorită lui nu am putut accepta conformismul și minciuna omniprezente in jur, el mi-a deschis ochii spre marea literatură (citea in mai multe limbi străine), lui ii datorez romanul meu preferat – the love machine a lui Jacqueline Susann. Și datorită lui am urât comunismul cu avatarurile lui ante- sau postrevoluționare.

    La înmormântarea lui umilă făcută intr-o capelă au participat probabil 15 rude. Cred că puțini l-au înțeles. Cred că am avut noroc că mi-a fost alături în copilărie. Și cred, Dollo, că ceea ce spui în articolul tău i se poate aplica, un pic, și lui.

  3. Violeta 08/03/2020 at 21:41 #

    Foarte frumos articolul. 🙂

  4. George 09/03/2020 at 13:14 #

    Multumesc pentru postare – imi place mult sa citesc postarile tale, se vede in spate o mana de scriitoare sau in orice caz de ziarist foarte dotat. Cumva, postarile / articolele se citesc ca o carte buna, pun tot timpul probleme la care ramai pe ganduri dupa ce citesti ultima fraza si apoi reiei sa citesti de la inceput – si te felicit pentru asta.

  5. john doe 09/03/2020 at 18:13 #

    iata ce cautari si gânduri serioase si in buna masura curate, esentiale, ies din evenimente respingatoare dar majore (si, oricat ar suna de ciudat – fundamentale) ca astea.
    la cat mai multe moment inspirationale (nu neaparat din sfera cu pompe funebre)

  6. Om bun 10/03/2020 at 09:49 #

    Trist si real in acelasi timp. Toti o sa ajungem dincolo pana la urma si toti am trecut prin aceste clipe.

  7. dodoi 12/03/2020 at 07:11 #

    Articolul imi aminteste despre o rubrica permanenta, Lives lived (vieti traite), intr-un bine cunoscut quality ziar peste ocean in Canada. Vieti ale unor oameni simpli povestite de cele mai multe ori de copii, nepoti sau cei care i-au cunoscut. Le citesc mereu cu placere si sunt vieti complicate ale unor oameni simpli. Ultimul articol e https://www.theglobeandmail.com/life/article-zita-kaulius-escaped-stalins-secret-police-to-raise-her-family-in/ despre o lituanianca cu greutatile din tara natala, care a gasit o noua casa in Canada si despre viata nu tocmai usoara dusa de ea.

    Poate un astfel de tip de articole n-ar fi rau nici in ziarele romanesti care sunt pline de articole despre tot felul de mafioti si parasute care mai de care.

    PS: Pentru cine nu se descurca prea bine in engleza in Chrome click dr pe mouse si „Translate”. Traduce suficient de bine

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit