Mă suna de câteva ori pe zi ca să mă controleze. La prânz, ca să fie sigură că m-am întors de la școală și să-mi amintească ce trebuie să mănânc, cum să-mi încălzesc mâncarea. Ceva mai târziu, să vadă dacă am mâncat și dacă m-am apucat de lecții și nu umblu creanga pe afară. Uneori suna și fără motiv aparent și punea întrebări încuietoare din lecții, bănuind că, în loc să învăț, citesc vreun roman sau pierd timpul aiurea. Erau anii 80, fără Internet, fără telefoane mobile, doar cu cheia de gât și o fărâmă de noroc care să te ajute să nu dai foc la casă, să nu lași gazele deschise, să nu te pipăie vreun obsedat prin autobuz sau să te ademenească cu bomboane în vreun gang. Norocul meu că nu-mi plăceau bomboanele, dar eram pasionată de pixuri și creioane 😛
Așa m-a crescut mama pe mine. Cu o doză de frică părintească de bun simț, inoculată mai degrabă de viața la oraș și de colegii ei de muncă, decât de experiența propriei copilării petrecute la țară, unde nu stătea nimeni să te întrebe dacă și ce ai mâncat, învățat și la ce ore. De ceva timp s-au inversat rolurile. O sun eu ca să-i verific pulsul. După ce îmi răspunde ironic – da, mă, n-am murit – îmi dă raportul. Prea detaliat și cu multe lucruri care se repetă tot mai des în ultimul timp, că uită întotdeauna că mi-a povestit de câteva ori aceeași întâmplare. Se apropie de 80 și o văd cum se deteriorează, încet, la trup, chiar dacă mintea și inima mai ales i-ar da ghes să facă multe.
Ieri am fost la ea ca să-i mai duc una-alta. Nu ne mai văzusem de o săptămână. Am scris de mână declarația gândindu-mă amuzată cum ar fi să-i explic polițistului filosofia #sâmbătaalamama 🙂 N-a fost nevoie, nu m-a controlat nimeni nici la dus, nici la întors. Mi-a povestit ce visase noaptea.
Cică a sunat la ușă și când a deschis erau doi bărbați, bine îmbrăcați, care au zis că sunt de la primărie și au venit să o întrebe dacă are nevoie de ajutor. Au întrebat-o și ce pensie are și ea le-a spus că are pensie mică, trebuie să le plătească ajutorul ăla?
– Dar de unde să știe primăria câți ani am eu și dacă am nevoie de ajutor, ce, i-am cerut vreodată ajutorul? se întreba singură, în vis.
I-am zis că și dacă s-ar întâmpla asta în realitate ar fi mai bine să nu deschidă. Nici n-are nevoie de ajutor și nici nu arde primăria de nerăbdare acum s-o ajute. Mi-a dat dreptate.
– Păi am visat prostia asta că m-am uitat prea mult la televizor. Numai despre asta se vorbește și am zis că mai bine îl închid. Că o luăm razna dacă ne gândim numai la asta. Deja mă simt rău din cauză că trebuie să stau numai în casă. Mi-a crescut și tensiunea… și abia e începutul, nu putem s-o luăm razna de acum.
Mama stă în casă de aproape trei săptămâni. Data trecută, când am fost la ea, am gătit împreună și am făcut planuri pentru ce va găti de Paște. Acum le-am repetat. Ce trebuie să-i cumpăr ca să facă drobul, câte ouă o să înroșească, cui o să împartă. Planurile de orice fel ne țin mintea activă. Data trecută i-am cumpărat o revistă cu rebusuri, singura care se mai găsea la chioșc, și două tabloide pe care ea le cumpără cu religiozitate în week-end, tot pentru rebusuri, chiar dacă i le-am pus și pe telefon și le poate citi online. Are kindle și-l citește pe Harari acum (ieri zicea că a ajuns la epoca culegătorilor agricultori. Cică: nu mai am mult până în zilele noastre nu?), are bandă de alergat de când a ținut cură de slăbire și câteva telenovele de văzut la TV. Totuși, ca noi toți de la începutul pandemiei, nu reușește să se concentreze pe niciuna din activitățile astea, pentru că motivul care o ține închisă în casă îi ocupă prea mult mintea.
Când am ajuns la ea mi-am lăsat încălțămintea afară din casă, pe preșul udat cu clor, m-am spălat și am ținut-o la distanță. Oricum nu eram noi pupăcioase de fel, dar nu poți să știi pe ce suprafețe trăiește nenorocitul ăla de virus. La telefon, înainte să vin, îmi scăpase un „mi-e dor de tine”, iar la plecare nu s-a abținut să-mi aranjeze gluga de la hanorac la spate, cât eram aplecată să mă încalț și nu puteam s-o împiedic să mă atingă. Probabil și în capul ei stă un vierme ascuns adânc, la fel ca în al meu: dacă e ultima dată când ne vedem? Nu știi niciodată când e ultima dată când faci ceva, iar în perioada asta, cu constante amenințări cu moartea, gândurile astea se activează ca virușii odată pătrunși sub piele.
Amintise în ziua aia, așa din senin, despre excursiile făcute în ultimii ani.
– Ce bine că am văzut Roma, Barcelona și Parisul! Mai era să vedem și Istanbulul anul ăsta, dar acuma… Oricum nu-mi mai trebuie nimic!
– De ce să nu-ți mai trebuiască, după ce se termină asta o să putem călători din nou și mergem și acolo, îi zic.
– Eee, cine știe, moare măgaru, pierde samaru…
De când am plecat de la ea mi-a rămas asta în minte. Că și-a făcut bilanțul și e oarecum împăcată, deși, firesc, n-ar vrea ca totul să se încheie aici. Vorba unei prietene, dintre toate cauzele „eroice” din care poți să mori, ar fi absurd să mori fix de o gripă de care sistemul medical va fi incapabil să te trateze.
Nici eu nu sunt împăcată cu ideea că mama ar putea să moară, deși știu că va muri, ca noi toți, la un moment dat. Nu sunt împăcată din mai multe motive. Unul ar fi că nici acum nu i-am spus că o iubesc, și tot amân, ba o mai și reped uneori, grăbită, plictisită să aud aceleași povești sau descrieri, și tot ce îmi vine în cap când mă gândesc că va muri nu e ce am trăit bun împreună, ci momentele în care am fost eu nesuferită cu ea. Apoi, da, mi-aș dori să mai trăiască pentru că în sfârșit a prins o perioadă fastă în ultimii ani, în care am călătorit și „am văzut și eu ce bine trăiește lumea asta…”. Altfel a fost o generație de prea multe sacrificii.
Eu trăiesc cu gândurile astea difuze în cap de multă vreme, adică le aveam și pe timp de pace cum s-ar zice, nu numai acum în stare de urgență, așa că probabil de aia m-am obișnuit cu ele și le tratez ca pe ceva firesc. Nu le-am verbalizat niciodată, cu atât mai puțin acum, în vremurile astea isterice. Nu (mă) ajută la nimic. Ce mă face să le scriu azi, sunt discuțiile pe care le-am avut zilele astea cu mai mulți prieteni care mi-au vorbit destul de panicați despre fricile lor. Oameni pe care îi creditam cu ceva mai mult comportament rațional. Și în fața fricilor lor m-am întrebat de ce eu nu le am. Sau nu mi le conștientizez pe ale mele atât de acut?
Mi se pare ciudat că oamenii sunt atât de panicați. E naturală o doză de teamă, de precauție, dar exagerarea e pe cât de absurdă, pe atât de periculoasă. Nu minimizez gravitatea situației sau a virusului, îmi dau seama că vor muri mulți și chiar că mă pot număra printre ei. Dar asta este o certitudine în general, poate singura pe care o ai în viață: că vei muri. La ce mă ajută să mă panichez înainte? Prefer să îmi canalizez gândurile spre planurile pe care le aveam înainte de asta și să cred că voi ajunge să le împlinesc. De exemplu planurile mele, la care n-am renunțat deși mi se pare că sunt și mai greu de realizat acum, că vom intra într-o criză economică fără precedent, sunt legate de mutatul la moșie, după ce aș construi acolo o casă modestă. E ceea ce mă animă deja de câțiva ani și îmi ține moralul sus.
Și eu consum compulsiv știrile de orice fel de câteva săptămâni și am senzația că mi s-a împlinit o dorință prostească din adolescență. Citisem undeva pe atunci că ar exista un proverb chinezesc care zice să-ți dorești să apuci vremuri interesante, nu liniștite. Și îmi imaginam eu, în teribilismul meu adolescentin, că o viață care să merite trăită e numai asta cu vremuri „intersante”. Na, că s-a împlinit și vine și de la chinezi 😉 Nu mă plâng, deși aș fi preferat să-mi pot răsădi linișitită roșiile și ardeii la moșie în primăvara asta, în loc să stau închisă în garsonieră și să le rog să crească mai încet la fereastră.
Unii spun că frica lor vine tocmai din cauza faptului că trăiesc în România și știu că la noi se moare cu zile din cauza sistemului precar de sănătate, din cauza corupției, din cauza neprofesionalismului, din cauza… Deci am avea mai puține șanse să scăpăm de coronavirus aici, decât într-o țară ca Germania de exemplu. Probabil că așa e, dar tocmai asta mi se pare că ar trebui să te întărească, nu să te copleșească. Pentru că pornești de la un nivel foarte scăzut de așteptări (practic sub zero) de la autoritățile române, și tot ce se poate întâmpla nu poate fi decât o surpriză plăcută peste acest nivel 🙂 Îmi spunea un prieten deunăzi că în orășelul părinților lui, undeva în Moldova, oamenii nu apelează la doctori sau spitale de frică să nu fie duși acolo. Stau toți în case, chiar dacă tușesc, își trag nasurile și așteaptă să treacă.
Sunt multe motive care ar putea să ne sperie, dar ele trăiesc cu noi de mult și ar fi trebuit deja să ne dea o oarecare „imunitate” psihică în fața acestei pandemii. Suntem latini, nu respectăm reguli, suntem flecari, degrabă colportori, nici cu igiena nu suntem așa prieteni. Da avem conducători corupți, și noi suntem corupți sau măcar coruptibili, există o complicitate instalată aici de decenii între „noi” și „ei” care nu ne împiedică, totuși, să ne vedem de vieți. Noi mai defulăm pe facebook că ce nenorociți sunt ei, ei își văd de biznis ca de obicei. Viața merge mai departe și va merge la fel chiar și după pandemia asta. Avem cel mai recent exemplu Colectiv. După mult zgomot nu s-a schimbat nimic. Nici la „noi”, nici la „ei”. La fel va fi și acum.
Știu că sună fatalist ce spun, poate că sunt inconștientă și nu-mi dau seama. Dar cred că răspunsul rațional la situația asta este să nu ne lăsăm păcăliți de apelurile la panică făcute de unii și alții din varii motive personale. Să luăm tot ce vedem, citim, auzim cu o doză serioasă de scepticism. Să căutăm mai mult decât oricând și a doua, a treia sursă de informare despre ceea ce prietenii distribuie cu prea mare ușurință, și chiar și atunci când pare că o știre e reală, să ne întrebăm cât subiectivism ascunde în ea și să n-o generalizăm.
În schimb să urmărim și chiar să sprijinim toate încercările (și reușitele) unor anonimi de a face viziere ca să le doneze medicilor, ale unor start-up-uri de a construi ventilatoare la imprimante 3D, ale unor firme de orice altceva (modă, cosmetice, băuturi, aspiratoare, auto) de a-și schimba producția pentru a furniza omenirii ce are nevoie acum: măști, echipamente, dezinfectanți, aparatură medicală. Asta ne arată că avem încă multă resursă creativă, empatică, umanistă și că nu o să ne ducem dracului.
Da, sunt multe știri care vorbesc despre clasica prostie, nepăsare, ticăloșie omenească, dar sunt la fel de multe cele care ne arată omenirea mobilizată ca să dovedească boala. Cred că suntem nedrepți când vedem doar găurile sistemului românesc și bâlbele autorităților noastre, fără să ne uităm că și la alții e aproape la fel sau poate chiar mai rău. Nicio țară nu a fost pregătită pentru așa ceva, nimeni nu a ascultat povețele înțelepților, iar măsurile luate acum depind peste tot de gradul de inteligență aflat la vârful piramidei. Ce am ales sau n-am ales în anii ăștia ne răsplătește acum. Ar fi bine dacă am învăța ceva din asta, dar tare mă tem că nu vom învăța decât să ne spălăm pe mâini. La propriu și la figurat. Iar cei care vor scăpa vor merge mai departe.
Da, e nasol să stai închis în casă fără un orizont de așteptare – dacă vreți asta mi se pare cel mai nasol, să nu știi până când.
Da, limitarea libertății de mișcare e frustrantă, dar să luăm și o parte bună din ea: ar putea să le deschidă ochii ălora care ziceau că ce mare lucru și cu libertățile astea individuale, te p… pe ele dacă n-ai bani, gen.
Da, o să fie și mai nasol după, când o să avem recesiune, dar dacă suntem sinceri cu noi înșine, cum trăiam înainte era cam la rupere.
Nu, nu cred că o să se permanentizeze starea de acum, că vom rămâne fără drepturi și libertăți, că nu vom mai avea voie să călătorim, că o să se întoarcă dictatura. Nu cred că are nimeni interesul să ne țină în casă captivi. Și nici să anuleze tot ce ne-a oferit progresul ultimilor 30 de ani. Apoi ține și de noi să nu renunțăm de bună voie la ce am obținut până acum. Într-o lume distopică, toate inițiativele alea private de care v-am spus mai sus nu ar fi posibile.
Nu, nu cred că o să ne ia dracu pentru că trăim în România și avem conducători corupți și proști. Cred că ne înscriem în media globală și că atât cât va fi omenește posibil ne vom descurca să trecem și peste asta. Atât cât va fi românește posibil, iar uneori, surprinzător, asta poate însemna chiar mai mult decât credeam.
Nu știu dacă „o să fie bine”, cred că nimeni nu știe, dar știu sigur că dacă disperăm nu ne ajută la nimic.
Multumesc. Mi-a facut bine sa citesc asta. Sanatate multa tie si mamei!
De acord cu tine,Dollo,100%.
Cam asa ceva. Parintii mei, 86 si 84, sint singuri in tara. Eu sint la 1600km de ei in spatiu, si durata calatoriei plus doua saptamini de carantina in timp. Nu le-a batut nimeni la usa sa-i intrebe de-ale vietii. Se descurca singuri, se tin la adapost pe cit posibil de imensa masa a nepasatorilor si iresponsabililor din jur, si in rest, cum le-o fi norocu’. Eu unu’ nu pot face prea multe pentru ei, acum chiar mai putin decit inainte.
Cu vreo luna inainte sa inceapa nebunia asta, cea mai buna prietena a mamei mele s-a dus la aproape 90 de ani. Mama a luat-o si pe asta cu csf-ncsf, cum le ia pe toate de-o vreme incoace. Cred ca, asa cum spuneti, s-a obisnuit cu vesti din astea, si cumva s-a impacat cu viata. Nu vorbim despre asta.
Facem cu totii ce putem, si mergem inainte cum putem. O trece cumva si asta.
Se vede că e .ai mult timp liber. Ce ai mai scris. Și cu mai mult suflet 🙂
Da, eram nescrisă demult. În plus nici voi nu aveți ce face pe acasă…
În sfârșit din nou dnă Benezic.
Reacționați corect și dvs și mama. Este incontestabil pandemie, însă respectarea măsurilor de precauție reduce riscurile la minimum. Din păcate există și multă isterie, inclusiv ideea – cel puțin absurdă – ca din mașinile Poliției să se audă ””Deșteaptă-te române”! Probabil, dl ministru își imaginează că asta sperie virușii.
Multă sănătate!
Asemenea și dumneavoastră, eu încă n-am renunțat la ideea că ne vom cunoaște vreodată.
Singurul lucru important din tot postul acesta este faptul ca nu i-ai spus niciodata mamei tale ca o iubesti. O iubesti? Spune-i. La telefon, fata in fata, in scris, cum te simti tu mai bine. Doar spune-i. Acum, astazi. Cea mai frumoasa viata e cea fara de regrete.
Nu e așa ușor cum pare 🙂
https://www.youtube.com/watch?v=J0BkdKGPTxw
Se aplică la fix, mutatis mutandis.
Cam așa, că nici femeilor nu le e ușor
O perspectiva statisticia seaca asupra pandemiei:
Avem anual ~260.000 de decese in Romania. 712 zilnic. Daca presa ar scrie despre fiecare in parte, n-am mai citi altceva. Inchisi in casa, reducem anumite riscuri de deces – accidente rutiere, coma alcoolica etc.
Intr-o zi „normala” mor in medie 40 de romani din „leziuni traumatice, cauze externe si alte cauze”. Intr-o zi de carantina, mor doar idiotii care beau clor sa se curete de virus.
Deci pana acum, garantat, bilantul pandemiei este negativ.
In plus, cand iti moare de coronavirus un pacient cu cancer in faza terminala, ai un deces mai putin din cauza cancerului. Similar pentru multe alte co-morbidiati. In majoritatea cazurilor, COVID-19 este „cauza aparenta”. Este greu de spus cat ar fi trait in plus respectivele persoane, dar este cert ca italienii din Lombardia nu vor mai merge prea des la inmormantari dupa ce trece criza asta.
E un punct de vedere. Bolnavii în cauză, însă, au dreptul să afle și ei cât ar mai fi trăit fără să fie infectați și cu Covid.
Toata lumea vrea sa afle cat mai are de trait. Mai putin cei care au murit deja. Deci „dreptul” asta este cvasi-inutil.
Mai bine am vorbi de drepturile celor care sunt infectati in spital de catre medici sau alti pacienti. Te duci cu o boala tratabila si pleci cu picioarele inainte. Pentru ca toata tara e in plina isterie de pandemie si pacientul cu COVID-19 are mai multe drepturi decat tine.
Trist, dar adevarat.
Vă invit pe blogul meu.
Felicitări și spor la scris!
cred că ar merge atașată steagului național o flamură cu imaginea perfect aleasă ptr. articol și având ca logo titlul. Asta nu pentru a ne stigmatiza, ci pentru a ne aminti, o vreme, ca popor, ceea ce suntem obligați de crize diverse să vedem când ne privim în oglindă.
Sunt atât de multe imagini care ar putea fi atașate flamurii naționale, în ideea asta, încât ar trebui s-o facem ca un puzzle până la urmă 🙂
Cel puțin la fel ca în cazul multor altora, și cazul nostru e …, complicat? 🙂
Două idei am de adăugat la ce ai scris în articol:
1) Ăla nu e un proverb chinezesc, ci un blestem. E prima dată când îl aud sub formă de proverb.
2) Nu noi suntem în budă din cauza coronavirusului, ci coronavirusul e în budă din cauza noastră 🙂
https://xkcd.com/2287/
Serios, la ultima încercare, gripa spaniolă de acum 100 de ani, un sfert din populația planetei a fost infectată, știrile circulau prin ziare tipărite (pe care le citeau doar cei care știau să citească), iar Beijerinck abia inventase cuvântul virus cu 20 de ani mai devreme.
Blestemul cui? Eu parcă îmi amintesc că era prin Shogun sau Tai Pan sau genul ăla de cărți…
Se pare că totuși e o invenție engleză: https://en.wikipedia.org/wiki/May_you_live_in_interesting_times
Sau nu, că vezi că nici ei nu sunt siguri de unde o avea Chamberlain.