Aria izolării, la clubul de carte

Cărți de citit și de necitit în pandemie, și o invitație la un club de carte virtual.

Ca multe alte plăceri, în pandemia asta, și clubul nostru de carte a avut de suferit. Nu ne-am mai putut întâlni offline, la un pahar cu vin și niște bârfe mai mult sau mai puțin literare, ba chiar cititul a fost parazitat de diversele angoase generate de izolare. Așa se face că au cam fost fușerite primele două cărți din planul de lectură votat și aprobat de membrii clubului pentru următoarele luni, și când vom ieși din izolarea asta forțată va trebui să rearanjăm programarea pe luni a listei de cărți rămase în picioare. Dacă va mai rămâne ceva până atunci.

„Obosit de viață, obosit de moarte”, de Mo Yan

În răstimpul ăsta, de când am fost închiși în case, le-am „citit” pe primele două din listă: respectiv „Obosit de viață, obosit de moarte” – Mo Yan și „Strălucita mea carieră”- Miles Franklin. Prima a fost abandonată în diverse stadii de lectură, din diverse cauze. Unora nu le-a ars deloc de citit în primele săptămâni de izolare, unora nu le-a plăcut subiectul, mie mi s-a părut mai mult pueril decât fantastic. E vorba despre reîncarnări succesive, în diverse animale, ale unui chiabur chinez omorât de comuniști în timpul colectivizării forțate. Desigur, el prezintă într-o formă de fabulă, cu oameni și animale, o realitate istorică cruntă, însă după ce am citit „Lebedele sălbatice” nu cred că fantezia lui Mo Yan poate impresiona. Pe mine una nu a reușit.

Strălucita mea carieră”, de Miles Franklin

A doua carte a fost pentru mine un avertisment, de ce nu ar trebui să recitești la vârstă adultă o carte de adolescență. Citisem prima dată „Strălucita mea carieră” când eram probabil de vârsta eroinei, când visam și eu cai verzi pe pereți, iubiri imposibile și emancipări. Acum n-am mai reușit să gust la fel cartea asta. A fost și (ne)starea mea de așa natură, dar și cartea mi s-a părut de o calitate îndoielnică. Unora de la club le-a plăcut, însă, pentru că în fond a fost o poveste plăcută, cu care s-au deconectat. Este povestea unei puștoaice în Australia începutului de secol 20, care visează la emancipare într-o societate în care femeia se căpătuia numai prin căsătorie. S-au scris multe romane pe tema asta, unele chiar mai reușite.

„Zaraza”, de Andrei Ruse

În schimb pentru mine povestea captivantă a fost alta, aceea a vieții lui Cristian Vasile, trubadurul brăilean care a lăsat muzicii românești de petrecere celebre tangouri și romanțe, printre care Zaraza. S-au scris, se pare, câteva cărți despre Cristian Vasile, una dintre ele chiar de cineva care l-a cunoscut pe cântăreț – Nicu Teodorescu – „Ultimul Trubadur”. Mie mi-a picat în mână „Zaraza”, lui Andrei Ruse, carte pe care autorul a distribuit-o la liber, acum în pandemie. Deși scriitura în sine nu m-a dat pe spate, a fost totuși genul de carte după care cauți de curiozitate informații pe wiki, despre personaj. S-a întâmplat pentru că povestea lui Cristian Vasile mi-a plăcut, m-am cufundat în ea pentru câteva zile și mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre personajul care a avut Bucureștiul și chiar o parte din Europa la picioare, în interbelic.

Am aflat, de exemplu, că Zaraza nu a fost o femeie, cum se crede, ci era de fapt denumirea unei bucăți de pânză pusă pe boii înjugați, în America latină, acolo de unde vine de fapt melodia. În românește zarază s-ar traduce creton, adică o țesătură de in și cânepă, groasă. Versurile melodiei au fost adaptate de Ion Pribeagu, poet pe care-l mai citisem, dar nici lui nu-i știam povestea. Se pare că cele mai de succes cântece ale lui Vasile fuseseră scrise de Pribeagu, mai ales înainte de izbucnirea antisemitismului, care l-a forțat pe poet să emigreze în cele din urmă. Cum spuneam, personajele reale din carte sunt interesante, povestea e scrisă însă cu mai mult patos și mai puțin stil literar, are o narațiune în care se amestecă destul de stângaci timpurile și vocile, o imaginație erotică necoaptă (mă rog, autorul e tânăr), niște scene care ar fi putut să lipsească fără ca povestea să aibă de suferit. E primul roman de Ruse pe care-l citesc, am auzit numai cuvinte de laudă și de autor și despre carte, de asta m-au mirat stângăciile.

„Bel canto”, de Ann Patchett

Cineva de la club a propus acum două săptămâni să citim în avans una din cărțile programate pentru la vară, pentru că ar fi mai potrivită cu izolarea forțată pe care o trăim. Așa am ajuns la Bel canto”, de Ann Patchett, un roman care ficționalizează o întâmplare reală – criza ostaticilor de la ambasada Japoniei din Lima, 1997 – operațiune încheiată tragic atunci când forțele președintelui peruan Alberto Fujimori au omorât toți teroriștii și au eliberat ostaticii.

Cartea e o romanțare a întâmplării, nu imposibil de imaginat, chiar dacă e tratată cam telenovelistic. Însă este o lectură interesantă mai ales pentru că tinzi să simți altfel starea de spirit descrisă în carte când ești tu însuți în arest la domiciliu. O mână de „teroriști” – în fapt o oaste de strânsură, de adolescenți adunați de prin satele sărace din jungla sud-americană –  intră în reședința vicepreședintelui „unei țări uitate de lume”, în timpul unei sindorfii la care participă floarea națiunii plus diplomați și oameni de afaceri străini. Evenimentul fusese ocazionat de o presupusă investiție japoneză, la care este invitată să cânte o celebră soprană americană, care-i plăcea investitorului japonez curtat de țara uitată de lume.

La început lucrurile par dramatice, pianistul care o acompania pe cântăreață moare în mod stupid, din lipsă de insulină, apoi lucrurile încep să se calmeze și să se așeze într-o incredibilă comuniune. În semn de bunăvoință, teroriștii eliberează mare parte din ostatici – în special femeile – iar cei care rămân dezvoltă, în cele patru luni de izolare, relații de prietenie și chiar iubire, atât între ei, cât și cu teroriștii. Narațiunea e bine construită, captivantă, personajele deși idealizate până la absurd reușesc să capteze interesul. Practic nu avem personaje negative, ci cel mult ironizate pentru diversele lor… defecte naționale. Transpare părerea scriitoarei despre biserica catolică, despre anumite națiuni – de exemplu rușii pare că-i sunt nesuferiți – dar în general sunt tratate cu ironie îngăduitoare diversele slăbiciuni omenești. De exemplu pasiunea maladivă a președintelui, Alberto Fujimori, pentru telenovele, pare a fi singura condamnabilă, în condițiile în care întreaga poveste cu desantul terorist eșuează lamentabil din cauză că președintele, care ar fi trebuit să fie acolo ca să fie luat ostatic, lipsește de fapt de la petrecere pentru că nu a vrut să rateze episodul curent din telenovela lui favorită.

În rest, toate celelalte personaje beneficiază de îngăduința scriitoarei. Teroriștii se dezvăluie a fi niște însetați de cultură și educație, iar muzica este darul divin care îi unește pe toți, chiar dacă majoritatea nu vorbesc aceeași limbă și nici vreo limbă comună. Magnatul japonez, în cinstea căruia se dăduse petrecere, se îndrăgostește iremediabil de soprană, la fel ca mulți dintre bărbații captivi și teroriștii care aud pentru prima dată în viața lor niște arii celebre de operă. Translatorul japonez, care se transformă în liantul întregii comunități, se îndrăgostește și el de una dintre teroriste, pe care o „meditează” în privat, noaptea de la 2 când adorm toți, la spaniolă și… amor. Ambasadorul francez devine un chef pentru întraga adunătură, scoțând meniuri interesante din ingredientele primite de afară. Un alt japonez se descoperă un pianist virtuoz și înlocuiește pierderea acompaniatorului sopranei. Un terorist analfabet, ca toți ceilalți, ascultă pentru o vreme, vrăjt, repetițiile sopranei și începe să cânte și el cu o voce incredibilă de tenor. O altă teroristă învață să citească trecerea timpului pe ceas și descoperă satisfacțiile spovedaniei.

În final, când înțelege toată lumea că de fapt teroriștii nu vor omorî pe nimeni, pentru că nu sunt decât niște victime sociale ale capitalismului veros din epoca președintelui Fujimori, care luptă doar pentru dreptate socială și eliberarea confraților lor închiși în pușcării, totul se încheie într-o baie de sânge. Teroriștii sunt împușcați până la unul, chiar dacă unii dintre ei s-ar fi predat – ca și în realitate, se pare. E un final previzibil și plauzibil. Mi-a amintit de pățania noastră din Peru, când am fost siliți să stăm cinci ore într-un autobuz pe marginea drumului, blocat nu de teroriști, ci de locuitorii unui sat minier din apropierea celui de-al doilea mare oraș al țării, sat în care oamenii nu aveau apă curentă, deși lucrau în mină și li se promitea asta la fiecare alegeri. Drumul a fost eliberat de scutieri  în cele din urmă, oamenii cu siguranță nu au primit decât niște bastoane pe spate în loc de conductele cu apă cerute.

Cartea mai are și un epilog ciudat, pe care nu-l dezvălui, care vorbește tacit despre efectele traumatizante ale unei astfel de captivități, la supraviețuitori. Cred că mult mai interesant ar fi fost dacă cineva ar fi putut într-adevăr să scrie o catre documentar despre cum i-au influențat pe captivii reali cele patru luni petrecute alături de teroriștii împușcați. Cu siguranță a fost o experiență care trebuie să le fi schimbat viețile. În fine, e o poveste interesantă care se termină prost, oricum ai lua-o. Se pare că romanul a fost și ecranizat în 2018, cu Julianne Moore în rolul sopranei adulate de toată lumea.

Noi o să discutăm pe skype despre cartea asta, pe 2 mai, la clubul de carte online. Dacă prin absurd cineva a citit-o și-și dorește să participe, să-mi scrie prin mesaj privat ID-ul de skype și îl/o invit. Pobabil va trebui să mai citim multe cărți până când vom reuși să ne revedem și fizic, la o terasă, la un pahar și o bârfă literară, ca în vremurile bune.

 

Câteva citate pe care mi le-am subliniat din Bel canto:

Cum în lumea asta nimic nu e prea temeinic, în jungla bântuită de sărăcie nu mai era în siguranță nici măcar catolicismul. Vezi, bunăoară, valul de mormonism care se năpustește cu misionari și cu saci de bani. Ce nerușinare să trimiți misionari într-o țară catolică! De parcă pe-aici s-ar găsi sălbatici gata să fie convertiți!

Mulțimea de pe jos se frământa cu felurite necesități. Unii aveau nevoie să meargă din nou la baie. Erau pomenite în șoaptă diverse tratamente medicale în curs. Voiau să se ridice, să mănânce, să ia o gură de apă să li se ducă gustul coclit din gură. Agitația îi făcea mai curajoși, dar mai era ceva: trecuseră aproape optsprezece ore și nu murise nimeni. Ostaticii începuseră să spere că n-aveau să fie uciși. Când omul se luptă să scape cu viață, nu-i mai pasă de altceva. De îndată ce viața pare să nu-i mai fie amenințată, se simte liber să se plângă.

Ce îl mira mai cu seamă era tristețea resimțită de el însuși pentru acompaniator. Alfredo avea dreptate, nu era primul mort de pe lume. Mai în fiecare zi i se părea că jumătate dintre oamenii pe care îi cunoscuse cândva erau morți. Deosebirea era că aceia fuseseră asasinați, măcelăriți în felurite chipuri care nu-l lăsau să doarmă, în vreme ce omul ăsta, acompaniatorul ăsta, își închisese ochii și gata. Puse față-n față, cele două feluri de morți nu păreau să fie deloc asemenea.

Gen încerca să țină pasul în japoneză. Era prima lui datorie. Nu era acolo la dispoziția tuturor, deși nu mai ținea nimeni cont de asta. El era în serviciul domnului Hosokawa. Traducerea unei conversații purtate în mai mult de două limbi era stângace și aproximativă, i se părea că vorbește cu gura plină de vată după o injecție cu novocaină. Dădeau pe gură prima idee care le trecea prin cap tăind vorba celorlalți. Nu erau dintre cei care obișnuiesc să aștepte și să își cântărească gândul. Preferau să dea lecții și să peroreze.

Făcea pe grozavul, dar aici părea potrivit s-o faci pe grozavul. O dată ce își pierduse libertatea cu care era obișnuit, un nou ansamblu de mici libertăți începuse să se profileze în conștiința lui ca o lumină estompată: libertatea de a se gândi obsesiv la ceva, dreptul de a-și aminti amănunte. Despărțit de soția lui și de cele cinci fete ale lor, nu mai era contrazis ori corectat de nimeni și, fără povara asta, era în stare să viseze fără veșnice rectificări. Își dusese viața ca un bun tată de familie, însă acum Oscar Mendoza se vedea din nou tânăr. O fiică înseamnă o bătălie între tați și băieți, în care tații se luptă vitejește, însă pierd întotdeauna. Știa că o să își piardă și el pe rând fetele, onorabil, prin ceremonia căsătoriei, ori realist, într-o mașină cu botul spre ocean, după căderea nopții.

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta