Se împlinește luna de când n-am mai dat pe aici și aproape tot pe atât de când m-am mutat la moșie. Nu e vreo legătură între cele două. A coincis o perioadă mai aglomerată de muncă, cu revenirea la moșie, iar asta mi-a consumat, cu muncile agricole, și restul de timp, pe care altfel l-aș fi petrecut la laptop, probabil. A trebuit să desțelenesc o grămadă de teren cotropit de buruieni, să sap și să-mi plantez răsadurile, pe care le tot plimbasem, în izolare, din casă pe balcon și invers.
După câteva zile șoc, de săpat manual, de smuls buruieni și de plantat, am intrat atât de firesc în normalitatea de la țară încât am uitat și de Coronavirus și de toate angoasele asociate. Am ieșit din cercul vicios al urmăririi știrilor și am intrat în ciclicitatea durerilor de spate de dimineața, care treceau cu cazmaua sau sapa de peste zi, și tot așa.
Aici distanțarea e dată de faptul că nu cunoaștem aproape pe nimeni, dar văd că și oamenii care se cunosc își văd de treburi fără să socializeze prea mult. Ba, o notă surprinzătoare a acestei perioade, pe care nu știu cum s-o explic, este absența aproape totală a manelelor. Nu erau nici înainte în exces, dar acum prea auzim doar cucul, coțofenele sau vrăbiile. Cel mai aproape de cineva am fost de vecinul de peste gard, cu care oricum vorbim de regulă chiar așa, peste gard.
Timpul a trecut agale, între emailurile și săpatul de dimineață, scrisul de peste zi și udatul grădinii seara. Am amenajat o porțiune dublă de grădină (față de anul trecut) cu răsaduri de roșii, ardei, vinete. Am aruncat aproape toate ridichile plantate înainte de pandemie, care deja se dospiseră până să ajungem noi, și am pus altele. Ceapa pusă astă toamnă e numa bună de salată. Mă minunez cât de încărcat cu mere e mărul anul ăsta, mă bucur de pajiștea din curte, de fluturii din ea, de florile neașteptate ieșite din semințele aduse astă toamnă de la Paris – niște maci de grădină, spectaculoși, pe care se bat albinele ca nebunele. Mi s-au prins cireșii, gutuiul, alunul și zmeurii puși astă primăvară, înainte de pandemie.
Între munca „de birou” și aia a pământului nu-mi mai rămâne energie să mă gândesc la altceva. Câteodată mă mai întreb ce s-a întâmplat cu vechea Dollo, care scria zilnic pe blog și simțea nevoia să-și dea cu părerea (și) pe Facebook. Acum nici pe Facebook nu prea mă mai trage ața să petrec timpul. Pozele pe „insta” au rămas singura prezență socială. Nu-i vorbă că nici când scriam nu eram eu vreo influensăriță, dar ce-i drept îmi făcea plăcere să scriu. Acum găsesc o plăcere mai mare în influențarea legumelor să crească și în urmărirea naturii, care-și vede de treaba ei indiferentă la influențele mele. Cel mai probabil am îmbătrânit.
Singura secțiune activă din blog, clubul de carte, s-a mutat și el online (pe skype) și a avut un ritm mai susținut de citit, o carte la două săptămâni, așa că am dat gata vreo patru cărți în perioada asta, practic am ajuns cu cititul deja în septembrie, după programarea de la începutul anului. Cărțile n-au fost neapărat de recomandat, de aia nici n-am simțit nevoia să scriu despre ele. Am văzut și câteva filme, un serial despre care mi-am propus să scriu, totuși, pentru că mi-a dat câteva idei, însă mă văd tot mai lipsită de dorința de a deschide o pagină albă aici, în admin-ul blogului, pentru că orice aș scrie mi se pare lipsit de interes până și pentru mine. Darmite pentru ceilalți. Mi se pare că existența îmi e înfășurată într-un strat absorbant care ține la distanță lumea cu toate ale ei, iar ce e ciudat e că-mi place. În mod egoist mă simt pur și simplu bine.
Azi eram prin curte cu treburi și mă aud strigată de undeva din fundul curții, de peste gard:
– Măi, doamnă, n-ai un pahar cu apă?!
Era bătrâna care-mi dăduse anul trecut o strachină cu struguri parfumați din via ei, pe care anul ăsta în primăvară mă speriasem c-a scos-o. Nu se mai vedea deloc și credeam că vrea să vândă pământul. Între timp a început să crească vița și astăzi venise să mai plivească buruienile din ea și s-o mai îngrijească.
M-am dus cu o sticlă cu apă la ea la gard. Când i-am întins sticla am văzut că avea o rană la tâmplă, vânătă, cu o coajă aflată spre vindecare. Probabil s-a văzut că mi s-a dus privirea automat într-acolo, că a simțit nevoia să adauge instantaneu:
– Nu sunt bolnavă, să știi, nu am corona din ăsta. M-am lovit și am făcut buba asta, și i-am rupt și coaja cu pieptănul, când am dat în păr, că am uitat de bubă și am dat cu pieptănul peste ea. Dar se vindecă, nu am virus, să nu-ți fie frică.
Abia în momentul ăla mi-am amintit de virus. Nu mă mai gândisem deloc la asta de ceva timp și nici nu mi-a venit în minte atunci când m-am apropiat de ea la gard. Mi s-a părut și trist și amuzant în același timp. Nu știu dacă ea a simțit nevoia să mă liniștească din cauza rănii sau din cauza obsesiei colective cu izolarea.
– Nu trebuia să vii cu sticla, că am și eu sticla mea, dar am lăsat-o în capul locului și până făceam rândul înapoi muream de sete.
– Păi lăsați sticla asta aici și așa aveți câte una la fiecare capăt de rând, i-am zis eu.
– Nuu, că nu mai vin înapoi, când ajung la cap plec acasă, că am terminat.
– Dar ce i-ați făcut la vie?
– Era bătrână și nu mai făcea coarde, de aia am tăiat-o de la rădăcină, ca s-o întinerim.
– Deci anul ăsta nu o să aveți struguri.
– Anul ăsta, nu. Și cum a fost secetă, a ieșit ea, dar puțină, n-a ieșit toată. Și am venit s-o mai curăț de buruieni. Că cică să plătești oameni cu ziua, i-aș plăti, că am bani, dar eu sunt pretențioasă și nu-mi place cum muncesc alții. Sapă cu nepăsare, taie via sau ți-o acoperă cu buruieni, în loc să o curețe. Mai bine mă chinui io așa cum pot.
Și cred că se chinuie, că e trecută de 70 de ani și e adusă de spate. Mi-a dat înapoi sticla, trei sferturi plină, și și-a văzut de buruienile ei mai departe. Pe locul alăturat veniseră doi oameni cu un cal și arau printre rândurile de vie. A lor e mare, netăiată, probabil nu necesită migală multă.
Am aruncat apa din sticlă și am spălat-o bine. M-am gândit totuși la Coronavirus, în timp ce o spălam. Dar nu pentru multă vreme.
superb! dar ai ceva mosie!!!
Câteodată pare cam mult, într-adevăr, atunci când e de săpat și curățat terenul.
Vremurile se schimbă, toată lumea vrea acum la țară și deci avem nevoie și de influensări din ăștia care să ne influențeze să plantăm și noi arpagic.
Lăsând gluma la o parte pe mine unul m-ai învățat cum să rezolv cu racordarea la energie electrică, așa că influențează-ne pe mai departe!… Spor și recoltă bogată!
Păi dacă-mi iese ce plănuiesc, poate povestesc și cum se face o casă din lemn 🙂
numa’ sa n-ajungi la sapa de lemn! :p
Multumesc pt. stirile de la mosie, chiar mi-era dor!
Si apropo de CV 19 :), ar fi interesant de stiut cum v-ati descurcat cu aprovizionarea, unde ati facut cumparaturile, plata facturilor rurale… chestii din astea prozaice dar adevarate, de viata fara poleiala… 😉
Aprovizionare am făcut pentru mai mult timp când am plecat din București, dar am mai fost în acest timp de două ori înapoi în oraș, scurt, pentru spălat rufe și pentru mama, și cu ocazia aia am mai cumpărat câte ceva. Facturile se plătsc toate online, oricum, iar aici la țară nu avem alte facturi în afară de curent. Am impresia că se poate trăi destul de mult fără să părăsești curtea, mai ales dacă ai ce-ți trebuie prin beci sau prin curte.
Frumoase nuci. Ce dulceata as face din citeva…Mmm!!! Munca, maini negre, dar bunatatea de la sfirsit…
Spor la gradinarit in continuare! Daca va place este o activitate nemaipomenita pentru a scapa de stress.
Poate infintezi un club de gradinarit, pentru amatori ca noi – bucuresteni (si nu numai) mutati la tara.
Nu e o idee rea 🙂