Oameni care construiesc capitalismul

Cuvânt cu cuvânt, anunț cu anunț, trei ediții săptămânal, timp de 30 de ani - Anunțul Telefonic

Anunțul Telefonic, primul ziar exclusiv de (mică) publicitate din România, a împlinit azi, 7 iunie, 30 de ani de existență neîntreruptă. Asta e știrea, pe care probabil ați mai văzut-o zilele astea prin diverse medii. În spatele știrii, însă, stă o poveste mai puțin cunoscută, a unor anonimi, iar despre ea vreau să vă povestesc pentru că îmi place să cred că astfel de oameni fac istoria, deși de regulă despre ei nu se vorbește niciodată. Nici în ziare, nici în cărți.

În primele luni ale lui 1990, când majoritatea eram buimac ieșiți din comunism, Radu Popescu, un ziarist trecut de 40 de ani, cu un nume predestinat să se piardă în mulțime, are ideea asta de a face și în România un ziar de mică publicitate, așa cum văzuse el în Italia, Porta Portese. Până atunci aveam la dispoziție mica publicitate din România liberă și câteva pagini în Informația Bucureștiului. Dar ce mare lucru era de vândut în comunism?

Popescu spune că nu avea în spate pe nimeni. Nu avea nici măcar un capital. Doar ideea și capacitatea de a-i convinge pe alții să i se alăture. Își convinge niște rude și câțiva prieteni să-și pună la bătaie telefoanele de acasă (pe vremea când fixul era o avere, mai ales dacă nu aveai cuplaj), împânzește orașul cu afișe, în care anunță că se primesc anunțuri telefonice la numerele alea, anunțuri care urmau să fie tipărite în ziar. Se difuzează o reclamă și seara, la Telejurnal, unde ultimul număr apărut pe ecran e al Silviei Marinescu, o prietenă de familie. Așa se face că la ea sună și primul client:

Eu am preluat primul anunț, la ora 7 seara. N-o să uit niciodată. Era un domn care voia să vândă un Volkswagen. Făcusem niște simulări între noi înainte și ajunsesem la concluzia că trebuie să le cerem oamenilor să ne dicteze pe litere, ca să fim siguri că notăm corect. Dar nu a fost nevoie, cu domnul acesta, că mi-a dictat singur pe litere, fără să-l întreb. Anul fabricației nu-l mai țin minte, dar știu că am făcut o glumă. L-am întrebat: de unde l-ați luat, din RDG sau RFG? Și a început să râdă, a zis că-l are demult, că e de colecție nu se îndură să-l vândă.” povestește Siliva.

Apoi lucrurile s-au rostogolit. Telefoanele sunau aproape non stop, de parcă românii atâta așteptaseră, o ocazie să-și vândă, închirieze, lucrurile sau forța de muncă, stătute toate atâta amar în comunism. Am încercat să-mi imaginez cum o fi fost să-ți pui la bătaie propriul telefon de acasă pentru o astfel de afacere, care urma să-ți invadeze intimitatea. Silvia povestește că pentru prieteni și familie ajunsese să facă un cod (să sune de câteva ori și să închidă), care să semnaleze că la telefon e cineva cunoscut, nu tot un client care vrea să vândă sau să închirieze ceva. Pentru că, evident, românii nu țineau cont de programul anunțat. Când, vreodată? 😉

Pentru mai tinerii cititori, care probabil nu-și imaginează cum funcționa telefonia fixă atunci, Silvia povestește că nu avea cum să pună pauză la telefoane, să lase receptorul de-o parte, pentru că din centrală s-ar fi întâmplat două lucruri: ori ți-l deconecta, ori te taxa la factură, ca și când ai fi vorbit non stop.

Greu de spus dacă inițiatorul afacerii a intuit ce avea să urmeze. România era o proaspătă democrație originală, în care orice idee de afacere importată din vest acționa ca o hârtie de turnesol: arăta tot ce ne lipsea ca economie de piață. Și unii dintre oamenii de la Anunțul Telefonic, cu care am vorbit în lunile astea, mi-au spus că nici ei nu credeau că se angajează într-o afacere pe termen lung. Majoritatea lucrau la stat și sperau să se pensioneze din același loc de muncă, iar ca să lași un post la stat pentru o aventură în privat cerea curaj și un pic de nebunie. Dar erau vremuri de pionierat, entuziaste, oamenii erau dispuși să încerce lucruri noi și dornici să câștige bani. Pentru majoritatea dintre ei, Anunțul Telefonic era doar un job în plus, o colaborare care în timp s-a transformat în locul din care s-au pensionat.

Am făcut și Dreptul între timp, dar nu am profesat. Mi-a plăcut ce am făcut, puteam să plec, am avut oferte să mă duc în altă parte, dar aici nu am avut divergențe, a fost un servici de plăcere. Nici eu nu credeam, când m-am angajat, nu mă gândeam că o să dureze atât – ziarul mergea așa și așa la început – de asta azi îi urez cât mai multe ediții. Nu mai există niciun ziar din vremea noastră, și asta contează mult. Lumea ne cunoaște. Mai spun clienți că la Anunțul și-au vândut telecolorul, și când auzi asta te simți mândru.”, povestește Vlad Dobrinescu, unul dintre primii angajați la Anunțul, la pachet cu Dacia personală care a fost mulți ani singurul mijloc auto al redacției.

Fără politică, fără anunțuri cu vrăji, farmece și obscurantism

Ziare noi apăreau, ca ciupercile, în perioada aia – aveau să și moară la fel, în următoarele decenii – însă Anunțul Telefonic și-a stabilit de la început niște reguli stricte, care l-au ținut oarecum departe de ispite: fără politică, fără anunțuri cu vrăji, farmece și obscurantism. Vânzarea-cumpărarea nu ține de ideologie, deci Anunțul Telefonic trebuia să fie un loc de întâlnire pentru toți.

Excepția de la regulă a fost făcută pentru educarea maselor întru capitalism. Singurele articole apărute în ziar au fost, la începuturi, informații utile despre nașterea noului sistem economic, sfaturi de la specialiști despre ce înseamnă capitalismului și la ce e el bun. Anticomunist convins, Popescu spera că astfel românii vor înțelege utilitatea capitalismului și vor începe să gândească cu mintea lor.

În timp articolele astea s-au rărit până la dispariție. Nu e cert cât au dat roade. Anii 90 au fost marcați de neîncrederea acută a populației în capitaliștii veroși care veneau să ne cumpere țărișoara, dar și în patronatul autohton. Lucrurile nu sunt fundamental diferite azi.

Radu Brădeanu, proaspăt pensionatul director al afacerii, își amintește de primul deceniu al Anunțului ca despre cei mai zbuciumați ani. Închiriau spații pentru redacție și se vedeau aruncați în stradă peste noapte, deși aveau totul plătit la zi, doar pentru că erau privați și aveau bani.

Și aprovizionarea cu hârtie era o mare problemă în primii ani. Trebuia să cunoști în stânga și în dreapta și să cari ciubucuri în stânga și dreapta. În primii cinci ani mergeam des la Bacău să iau hârtie, cu încă un coleg. Îmi amintesc că am încercat o dată să ne cazăm la un hotel și când am intrat în cameră am zis că mor de miros, și am dormit efectiv într-un parc din Bacău. Era luna februarie. Dar am venit cu hârtia la București, conducând o Dacie 1300. Pe vremea aia camionul cu hârtie mergea în urmă, iar eu, înainte, trebuia să tratez cu polițiștii care te opreau și te întrebau de ce, unde… Unii înțelegeau, alții nu.” povestește Brădeanu.

Pe coate, pe genunchi, cu piedici din partea statului și cu hărțuieli din diverse direcții, ziarul a mers mai departe, a crescut de la 8 pagini și două apariții săptămânale la 50-80 de pagini pe ediție și trei apariții pe săptămână. În al doilea deceniu de viață Anunțul Telefonic era cel mai important loc în care se întâlnea cererea cu oferta atât pentru omul de rând cât și pentru micile sau marile firme private. Ziarul avea deja mai multe sedii în care primea anunțuri, telefoanele se mutaseră în redacții, iar cererea era atât de mare încât uneori se făcea coadă până în stradă. Mai ales ediția de luni era cea mai solicitată. Dacă ar fi să folosim niște termeni la modă azi, Anunțul Telefonic era un soi de „unicorn” al economiei românești.

La imobiliare, nu exista agenție sau om care să nu-și facă reclamă în Anunțul. Dacă cineva își deschidea o agenție, primul drum după Registrul comerțului îl făcea la noi ca să dea anunțuri. Cea mai citită era ediția de luni, iar pentru asta se făcuse o adevărată psihoză. Dacă nu ajungeau cu anunțurile vineri seara în redacție, era tragedie. Îmi amintesc că m-a sunat o secretară de la o firmă imobiliară, că o dă patronul afară dacă se întâmplă să nu-i apară anunțurile luni. M-a implorat să i le primim pentru că le uitase într-un sertar și nu ajunsese cu ele la timp. Asta era deja prin 2001. Se făcea coadă până în stradă, de oameni de la agenții, cu sacoșele cu anunțuri care trebuiau să apară în ziarul de luni.”, povestește Mihaela Stambeca, redactor șef.

Redacția a angajat propriile dactilografe, devenite ulterior „operator calculator”, care culegeau anunțurile, cu miile. Victoria Păun, zisă și bazooka, pentru că bate 80-100 de caractere pe minut, are numai amintiri vesele din perioada în care dactilografele erau îngropate în teancurile cu anunțuri și mai făceau și greșeli inerente, gen „laba Albă” în loc de „Balta Albă”. Micii redacții, formate din prieteni și familie, i s-au alăturat tot mai mulți, în special studenți în căutarea unui job de vară. Ambii redactori șefi de azi, Mihaela Stambeca și Cătălin Taloi, erau studenți, unul la psihologie și celălalt la chimie, când s-au angajat la Anunțul Telefonic, și aici au rămas până azi, renunțând la specializarea în care s-au licențiat. La fel s-a întâmplat și cu alții din echipa actuală a ziarului.

Am dat un interviu cu domnul Brădeanu prima oară (era director), după care a zis că intru și la șeful ăl mare. Când m-a văzut, șeful (domnul Popescu) mi-a zis că semăn cu Kafka. Mi-a dat și să citesc Castelul, că nu știam pe vreme aia cine e Kafka, eu eram cu chimia… Apoi a început să-mi explice cam cât pot să câștig pe o reclamă. Mi-a dat exemplu de ultima pagină color: uite iei atâția bani, banii tăi! Dar m-am gândit că până ajung eu să iau o pagină color… Ei, după o lună sau două am luat prima pagină color, iar cu banii încasați drept comision mi-am luat un video player Orion. Cred că au fost vreo 40.000 de lei. După care mi-am luat și un TV color second hand, tot din ziar, că nu erau magazine de electronice pe vremea aia.”, povestește Taloi prima întâlnire cu ziarul, căruia azi îi e redactor șef.

Anii 2000-2010 au fost prosperi pentru ziar și pentru angajații lui. A fost unul dintre primele ziare cu site online (în 1996), a introdus plata anunțurilor prin SMS (din 2006) și a acceptat plata cu cardul direct pe site (2009). Sorin Petcu, actualul responsabil cu dezvoltarea ziarului, venit ca tânăr absolvent de sociologie în redacție, subliniază cu mândrie fiecare bornă tehnologică ce a marcat evoluția ziarului:

La 30 ianuarie 2009 am devenit primul site de anunțuri din România care a acceptat plata cu cardul. Și la plata cu SMS am fost pionieri. Toate funcțiunile moderne pe care le vedeți acum pe site datează din 2012 și 2016. La tot ce se vede acum în online-ul românesc în domeniul ăsta, noi am fost printre primii. Pentru mine cea mai mare mândrie e atunci când pun o funcționalitate nouă pe site și văd nivelul de folosire încă din prima zi.”, punctează Petcu.

Rodul unui mod cinstit de a face afaceri, poziția de lider pe piața românească i-a adus ziarului și recunoaștere în breasla internațională. Anunțul Telefonic a împlinit milionul de cititori lunar și a devenit membru al International Classified Media Association (ICMA) și tot de acolo i s-a tras și prima încercare de achiziție. Apoi au mai fost și altele, de-a lungul timpului, de care Radu Popescu amintește cu mândrie, dar punctează imediat și determinarea de a rămâne pe picioarele lui.

N-am vrut niciodată să vindem și nici să acceptăm infuzii de capital străin. Am preferat să putem lua noi deciziile, la București, nu să le așteptăm de la alții.”, spune Popescu, vorbind mereu la plural, ca pentru tot colectivul, deși e singurul patron al ziarului.

Ia te uită, mai apare ziarul Anunțul Telefonic?!

Intrarea în al treilea deceniu de viață i-a adus ziarului două provocări majore. Primul a fost concurența multinațională (dacă n-au putut să-l cumpere, marile firme internaționale de profil și-au înființat propriile afaceri aici), iar a doua provocare a reprezentat-o procesul început în 2015, câștigat deocamdată în primă instanță, prin care Anunțul Telefonic a fost prima și singura publicație acuzată de proxenetism. Găzduirea anunțurilor de sex pe bani, care abundă în toate secțiunile de mica publicitate din lume, și care fac parte și ele, până la urmă, din economia oricărei societăți, a devenit motiv de incriminare penală numai pentru Anunțul Telefonic. Rubrica „ea caută partener” i-a fost interzisă, o mare sumă de bani, blocată, și anagajații hărțuiți într-un proces care trenează de ani de zile.

În acest timp, stresat, lipsit de fonduri importante, ziarul a fost eclipsat de marile site-uri de anunțuri, parte a conglomeratelor internaționale, care au intrat și pe piața românească prin campanii de promovare agresivă. Continuând să-și vadă de treabă pe segmentul său, Anunțul Telefonic e adesea întâmpinat pe la diverse târguri la care participă cu întrebarea: „Ia te uită, mai apare ziarul Anunțul Telefonic?! Cu voi mi-am luat eu prima casă. Sau mi-am găsit primul job…”.

Evoluția pieței și diversificarea ei au făcut ca Anunțul să nu mai fie pe primul loc, dar continuă să existe, să fie unicul ziar de profil, cu apariție neîntreruptă – de fapt câte ziare mari, „crucișătoare” ale presei se pot mândri că mai apar azi? –  și un instrument vital cel puțin pentru două segmente importante din imobiliare și job-uri: persoanele fizice care-și vând, cumpără sau închiriază casele și acea forță de muncă cu pregătire sub medie, care nu e deprinsă neapărat cu căutarea online. Practic pe site-ul și în ziarul Anunțul Telefonic găsești și azi, ca și în anii 90 sau 2000, acea rețea economică vitală a oricărei societăți, micul întreprinzător care-și căută clienți pentru afacerea lui, proprietarul care vrea să-și vândă casa, mașina sau să închirieze o cameră, menajera care-și oferă serviciile, familia care caută o bonă, studentul care-și oferă cunoștințele la meditații, bărbatul stabil financiar care o caută pe doamna cu simțul umorului. Capitalismul în fibra lui de bază, construit și întreținut, cuvânt cu cuvânt, anunț cu anunț, în trei ediții săptămânale fără întrerupere, timp de 30 de ani de zile, de oamenii de la Anunțul Telefonic.

E mult, e puțin, cine poate spune? Nu avem multe povești de succes în România, datând din 1990. În cazul ăsta, succesul e însăși rezistența brandului timp de trei decenii, faptul că a dat de lucru și a plătit impozite timp de 30 de ani. Registrul Comerțului zice că din cele 6.900 de companii înființate în 1990, doar 49 mai erau active în 2018, iar dintre acestea 13 nu înregistrau venituri.

Eu sunt convinsă că în țara asta mai există și alte firme, poate nu neapărat vechi de 30 de ani, dar care-și văd de treabă, pe felia lor, care se bucură mai degrabă de indiferența decât de ajutorul statului, și care tac și fac ce trebuie. După mine ele sunt adevărații făuritori ai capitalismului nostru și de aceea, măcar la 30 de ani o dată, mi se pare important să le aflăm poveștile, să le dăm cuvântul oamenilor din ele.

Dacă sunteți curioși să le citiți la prima mână, poveștilor oamenilor de la Anunțul (de la prima dactilografă, la șoferi, femeie de serviciu până la redactori șefi), spuse chiar de ei, le găsiți aici. Sunt în ordine alfabetică. Îi veți găsi în aceste texte, în cuvintele altora, pe Radu și Alexandra Popescu. Și după 30 de ani ei preferă să-și conducă afacerea în același mod subtil, neostentativ în care au făcut-o și când ziarul era pe primul loc, și acum când unii se miră că mai rezistă. Niște Popescu oarecare, care și-au văzut de treabă fără să iasă în față, fără să apară la TV, fără să se bată cu pumnul în piept. Poate că nici nu există, ci sunt doar chintesența acelor români care tac și fac, de care auzi rar, dar îți merg la suflet.

La mulți ani, Anunțul Telefonic, pentru mine ești o inspirație!

P.S. Mâine, 8 iunie, mai găsiți la chioșcuri ediția aniversară a ziarului, care cuprinde anunțuri curente, dar și câteva pagini cu anunțuri vechi din 1990, ca să vă aduceți aminte cum eram atunci. O radiografie în detalii mici a societății românești. Pe www.anuntul.ro găsiți și alte ziare vechi, scoase de la naftalină în perioada asta aniversară.

Etichete: , , , , , ,

4 comentarii la “Oameni care construiesc capitalismul” Subscribe

  1. Roxana Dornescu Mihalcea 07/06/2020 at 16:03 #

    Mi-a placut ziarul de la inceputImi place ca timp 30 nu s-a abatut NICIODATA de la ceea ce trebue sa fie un ziar de anunturi.Mi -a placut pretul decent si accesibil.Mi-a placut.
    Sper sa raman asa cel putin in viitorii 20 de ani

    • diana 22/07/2020 at 16:28 #

      Da ! Exemplu de inteligenta ,deci :profesionalism,responsabilitate ,demnitate ! La multi ani.binecuvintati si mii de multumiri ANUNTUL TELEFONIC ! Si creatorilor lui ,care ,asa cum sta bine inteligentei superioare,intelepte ,ramin modesti ,adica in rafinata discretie ! Au luptat cu hidra si au invins-o ,fiindca iubirea invinge totdeauna ! Va iubim si va multumim !

  2. Stefan Bragarea 08/06/2020 at 05:55 #

    Extrem de interesant dnă Benezic. Mulțumesc și bune urări

  3. Jon 04/07/2020 at 07:50 #

    Capitalismul este mai mult decat principiul economic cerere-oferta.
    Pt ca acesta sa functioneze fara distorsiuni, in jurul lui trebuie create reguli dupa care functioneaza guvernul si societatea.
    Cu alte cuvinte, e o tesatura f complexa, care numai daca e creata si ingrijita corect, va da rezultatele pe care (inca) le vedem la tarile occidentale.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Recursul la argumente

ilusion

De ce în 2017 e nevoie să le explici unora că oamenii sunt egali în fața legii și au aceleași drepturi indiferent de rasă, sex sau etnie – pentru că la televiziunea națională vine un avocat al poporului și neagă Holocaustul, și nimeni nu-l contrazice, deși avem și o lege care-l face pasibil de pușcărie pentru asta.