Sonia ridică mâna, își mușcă buzele și tace

Al doilea roman al Laviniei Braniște mi-a plăcut, dar parcă nu așa de mult ca primul. „Sonia ridică mâna” te face să te întrebi dacă chiar așa e lumea în care trăiești sau e doar o imagine luată de un fotograf care are o zi nașpa.

Al doilea roman al Laviniei Braniște mi-a lăsat impresii contradictorii. Mi-a plăcut, dar mi-a și displăcut pe alocuri. Poate pentru că e al doilea și deja aveam așteptări mari după Interior zero. Poate pentru că Sonia are destul de mult din Cristina și poate chiar din Lavinia și la un moment dat bogata lor viață interioară începe să obosească cititorul. Mă refer la obsedanta amețeală, ezitare interioară care poate fi cool o vreme, dar la un moment dat te face să vrei s-o iei de umeri pe fătuca aia, s-o scuturi și să-i zici vreo două, ca s-o trezești la realitate. Mă rog, care o fi realitatea aia… Oricum, e un roman bun, așa frescă gri a societății, cum e văzută de ochii tineri și deja obosiți ai omului crescut imediat după deranjul din 1989.

Sonia are în jur de 25-27 de ani, e freelancer, trăiește din scris diverse texte obscure în numele altora, în principal pe un blog al unei bănci care vrea să promoveze antreprenoriatul tânăr și visele de viitor (generatoare de credite), deși ea însăși admite că nu e în stare să vadă, în propria viață, mai departe de două săptămâni. Se zbate într-o relație călâie, pe care o visează fierbinte, și târăște cu sine povara unei relații dezechilibrate cu o mamă posesivă, care a crescut-o fără tată și i-a insuflat toate angoasele ei de femeie singură și speriată de apocalipsă. Rezultatul e o ființă nesigură, fără pic de încredere în ea, care se autoflaglează cu orice, fie că e vorba de aspectul fizic sau de capacitățile intelectuale. Până aici m-am descris și pe mine, cea de acum câteva decenii 🙂

În coșul ăsta de contradicții se adaugă una care le potențează pe toate: Sonia primește o comandă de scenariu de film, despre o presupusă întâmplare din 1974, dintre Ceaușeasca și fii-sa Zoe. O relație mamă fiică despre care Sonia se vede încapabilă să scrie, chiar și ficțiune, fără o documentare serioasă despre comunism. Fata alunecă în cele din urmă într-o gaură de vierme în care se confruntă deopotrivă trecutul țărișoarei cu al ei, personal, de familie.

Romanul se dorește așadar povestea generației tinere, care știe despre comunism doar ce s-a dat an de an, în buclă, la TV, în decembrie. Care nu a învățat nimic la școală despre asta, dar și dacă ar fi existat în programă tot n-ar fi folosit la ceva, pentru că toate lucrurile învățate la școală, mecanic, sunt menite a fi ignorate și neînțelese. Ceva ce nu are nicio legătură cu viața (lor) reală.

Sonia încearcă să înțeleagă mai mult despre perioada dinainte și intră într-un labirint de oameni care scriu cărți proaste și evenimente care o bulversează mai mult decât o ajută să înțeleagă. Perioada pare propice pentru asta, orașul (București) e aglomerat cu evenimente menite să redescopere trecutul și să trezească interesul tinerei generații pentru el.

Câte chestii despre comunism se întâmplă! Aproape ca în calendarul creştin ortodox, sărbătoare după sărbătoare, sfinţi după sfinţi, care cu cruce roşie, care cu cruce neagră, ai de unde să-ţi alegi preferaţii, sunt slujbe în fiecare zi! Dar nu se discută ce e mai important, şi anume că cei de azi sunt din aceeaşi specie. Unde e prezentul în discuţiile astea despre trecut?

Sonia înțelege destul de repede că foștii sunt actualii, convertiți la un ortodoxism slinos după ateismul comunist. I se face silă, dar se zbate să rămână pe o linie de plutire salvatoare pentru propria sănătate mintală, ceea ce facem mulți în viața reală, alternând pusee de disperare cu conștiință socială trezită și amorțită la loc, după fiecare protest în care ne simțim manipulați. Conştiinţa socială, această măsea de minte care se trezeşte cu trosnet de oase într-un colţ întunecat şi umed al gurii. Ca și Interior zero, Sonia ridică mâna e presărată cu mici perle de gânduri din astea răsucite bine, care dau savoare și profunzime scriiturii, altfel simple și tocmai de aceea fermecătoare a Laviniei Braniște.

Povestea scenariului despre Ceaușești se țese din firele amestecate ale vieții ei de Capitală – cu un iubit feminist și un prieten gay care trăiesc din burse doctorale și se pregătesc să emigreze, pentru că nu știu să pupe funduri aici în țară – cu firele vieții de provincie, roase de sărăcie și obscurantism, în care încă mai trăiesc mama, bunicul și restul românichii. Între ele, Sonia se simte ca o piesă înfiletată greșit, cu micile ei încercări eco de a salva planeta (comandă o limonadă fără pai de plastic și bea toată zeama de lămâie, acră, pentru că mierea stă la fund și n-are cu ce s-o amestece) și cu plăcerile vinovate de fată care visează în secret la comedii romantice și iubiri răvășitoare, dar se jenează să le afișeze față de iubitul feminist și doct ca să nu pară superficială.

Ca femeie oscilează între învățăturile mamei, arhaice și absurde, și cerințele sociale moderne, emancipate și absurde și ele, dar în extrema cealaltă.

Îşi dă seama că nici ea însăşi nu are o imagine clară a propriilor organe genitale. N-ar putea să şi le deseneze cu acurateţe. Are o imagine clară a sânilor şi ştie exact cu cât se abat de la normă. O imagine a buzelor şi a ce le lipseşte. A sprâncenelor şi a cum ar trebui retuşate. A nasului şi a cum ar trebui îndreptat. Fiecare părticică a corpului e normată şi pentru fiecare ai o mie de motive să fii dezamăgită. Dar, pentru că obsesia pentru organele genitale ale femeii, pentru profunzimea lor adică, e de dată recentă, încă nu s-a creat un standard în ce le priveşte. Încă nu e aiurea dacă nu te încadrezi în tipar. „Lăbiuţele“ îşi trăiesc ultimele zile de libertate şi discreţie, încă pot fi oricum.

Lavinia Braniște știe să scrie și împletește foarte bine firele astea. Problema e că țesătura rezultată are un aspect neplăcut. Te face să te întrebi dacă chiar așa e lumea în care trăiești sau e doar o imagine luată de un fotograf care are o zi nașpa. Adică, da, cred că toți vedem lucrurile astea la un moment dat, apoi ne luăm cu viața și le mai trecem cu vederea. Relația Soniei cu mama ei este relația mea cu mama, timp de multe decenii, până când m-am dus și eu după potcoavele lui tata ca să-i descopăr mormântul într-un sat din Moldova. Cu vârsta relația noastră s-a mai domolit, poate s-a mai relaxat și ea, poate am mai îmbătrânit eu și am învățat să accept că mama este omul care îți dă viață, dar ți-o și f… în cel mai pervers mod cu putință, iar în cele din urmă te transformi în ea, oricât de mult te-ai opune acestui proces din toate puterile.

Am învățat în timp, ceea ce și Sonia admite în final, că oamenii fac în viață ce cred ei că e mai bine la un moment dat, și că e inutil să-i judeci pentru asta, câtă vreme nici tu nu știi ce ai fi făcut în locul lor. Suntem fiecare pe cont propriu și degeaba căutăm scuze, că bătrânii au fost într-un fel și că tinerii sunt victimele lipsei de educație, că în realitate suntem generații după generații de bulversați, victime ale unor sisteme care doar asta produc, victime. Sonia speră că lumea va arăta altfel, mai bună, atunci când nu vom mai fi noi ăștia tarați de trecut în ea, ca s-o stricăm. Dar ce te faci că fiecare nouă generație vine la pachet cu tarele ei, și cine știe dacă ale viitoarelor generații vor fi mai breze decât ale noastre și ale părinților noștri? Mai degrabă viitorul va fi al descurcăreților, pentru că ei nu se codesc atâta până să riposteze, nu-și mușcă buzele și tac, ca Sonia și ca mulți dintre noi ăștia prea complexați ca să ne afirmăm. Ei scriu cărți, spun adevărul istoric așa cum a fost, de fapt așa cum vor ei să-l arate, iar cei ca Sonia se consumă în ei, se mai ceartă fără miză cu vreo babă care hrănește porumbei și face mizerie în gară, eventual scriu și ei cărți, dar de pe partea cealaltă, a celor care se chinuie să priceapă și nu reușesc să vadă decât ceață.

Cine e mai aproape de adevăr, cel care a fost imersat în experienţa comunistă sau cel care a putut-o privi din afară? În faţa rafturilor cu volume de istorie din librărie sau din bibliotecă sau pe site-urile pe care-şi comandă cărţi, Sonia va renunţa la aceste întrebări chinuitoare. Dacă citeşti suficient de mult, la un moment dat o să ştii oricum, o să se lege, o să se suprapună, o să se confirme unii pe alţii sau dimpotrivă. Problema e că ar trebui să citeşti toată viaţa, iar ea are puţin timp la dispoziţie. Îi trebuie lecturi eficiente, care să genereze poveşti.

Romanul Laviniei Braniște are multe fire despre care vom discuta sâmbătă, 20 iunie, într-o întâlnire online a clubului de carte. Sunt tentată să spun că mie una mi-a plăcut mai mult Interior zero decât Sonia ridică mâna, dar poate că trebuie să las să mai treacă un timp peste ea. Oricum, e cert că e o carte bună, despre care vom avea ce să vorbim la clubul care a fost greu încercat în lunile astea.

După cum puteți observa din programările făcute la începutul anului, am bulversat complet lista. Parte din cauza pandemiei, care ne-a silit să stăm în case și să citim mai mult, parte din cauza cărților votate, care s-a întâmplat să fie stupid alese și de nedigerat. Am citit și ne-am enervat de cât de prost scrisă a fost cartea lui Dario Fo – Ca din întâmplare femeie – și am abandonat cartea lui Mihail Șișkin – Părul Venerei – pentru că a fost imposibil de dus mai departe de 50-150 sau chiar 200 de pagini, în cazul unora. S-ar putea spune că după asemenea experiențe, literatura Laviniei Braniște e o încântare, dar ar fi nedrept s-o punem doar pe seama acestor experiențe. Fata scrie foarte bine și e o plăcere reală s-o citești, fie că-ți place sau nu realitatea ei.

Vă aștept, așadar, pe skype, sâmbătă, dacă ați citit-o pe Lavinia și vreți s-o bârfim. Scrieți-mi ID-ul vostru ca să vă adaug la conversație. Am invitat-o și pe ea, dar cum nu suntem prietene pe FB nu sunt sigură că a văzut mesajul.


 

Câteva fragmente mișto ca să vă deschid apetitul, în caz că recenzia mea nu vă inspiră:

E foarte posibil ca şi viaţa să aibă o soluţie la fel de simplă. E undeva un pătrăţel care trebuie debifat şi totul e dintr-odată uşor. Şi, cu cât descoperi mai târziu pătrăţelul, cu atât e mai umilitor.

*

De când a crescut a fost mereu aproape sigură că existenţa tatei în viaţa ei i-ar fi schimbat felul de a fi, ar fi făcut-o mai puternică, mai rezistentă la intemperii de tot felul, de parcă simpla prezenţă a unui bărbat în casă ar face să plutească în aer un fel de testosteron din care să se servească în voie şi femeile atunci când au nevoie să fie tăioase. Mama n-a ştiut s-o facă puternică, ci dimpotrivă, i-a pus în spate şi fricile şi vulnerabilităţile ei, a crescut-o cu o mentalitate de femeie singură şi hăituită. Singurul lucru util cu care s-a echipat pentru viaţă – i se pare Soniei – e că ştie mereu cum să se ascundă când are de plâns.

*

Toate femeile, neveste şi fete, au impresia că altele au avut parte de mai multă iubire din partea lui, fiindcă au refuzat să-l creadă atât de nesimţit. Asta e, până la urmă. Unii oameni sunt nesimţiţi.

*

— Ieşi de pe Facebook, mama. Abia nu mă mai urmăreşti nici pe mine.

— Dar ce, te urmăresc? Cum poţi să vorbeşti aşa?

— Îmi dai numai inimioare. Nu mai am activitate din cauza ta!

— Păi atunci ieşi tu, dacă oricum nu mai ai activitate.

Etichete: , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Turism nemţesc în Transilvania: “Adevărata Românie poate fi descoperită numai la sat”

Casutele de vacanta ale lui Jonas din Valea Verde

„Pupă-mă-n fund şi rămâi sănătos!”, salutul medieval inedit al sighisorenilor, a provocat, in epoca, indignarea Vienei, iar azi le smulge zambetele turistilor straini

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale