Am zis să scriu acum despre cartea de la următorul club de carte, cât e proaspătă în mine, ca să-mi folosesc iritarea constantă pe care mi-a produs-o în timp ce o citeam. Clubul, altfel, se va ține sâmbătă, 18 iulie, tot online, cum o facem deja din martie.
Cred că nu m-au mai enervat așa de mult pretențiile unui bărbat cam de la Bukowski încoace. Iar el a avut parte de o recenzie la șase mâini – patru de femei indignate și două de bărbat enervat de indignarea femeilor 🙂 Ce vremuri glorioase a cunoscut și clubul nostru de carte! Întâmplarea face că primul om care mi-a vorbit vreodată de cărțile lui Houellebecq, acum câțiva ani, a fost același care l-a propus atunci pe Bukowski la clubul de carte, așa că a fost straniu un pic să citesc acum cartea și să mă gândesc constant la bărbatul acesta, întrebându-mă firește dacă și el gândește la fel despre femei, ca și personajul din Supunere.
Romanul publicat în 2015 vorbește despre niște întâmplări care ar avea loc în Franța anului 2022, când alegerile sunt câștigate, în mod surprinzător pentru unii, de Frăția Musulmană, un partid islamist care transformă evident societatea franceză liberală și seculară într-una islamică. Femeile sunt eliminate din viața publică, din orice fel de carieră profesională, și trimise la cratiță sau în paturile bogaților care-și permiteau mai multe soții. Nu s-a tras niciun foc de armă pentru schimbarea asta, nu a fost constrângere prin forță, ci s-a făcut democratic, prin vot, cu larga participare sau indiferență a societății.
Unde au fost femeile în timpul ăsta? vă veți întreba. La fel mă întreb și eu, dar imaginația lui Houellebecq nu consideră că ar fi important să ne spună și ce cred ele, așa că nu știm. Sau poate că tocmai de aia sunt omise, fiind considerate non-persoane. Oricum, să citești Supunere, ca femeie, pesemne că e la fel de frustrant ca atunci când ești negru și citești/vezi Pe aripile vântului fără disclaimerul de la HBO 😉
Personajul creat de Houellebecq este un profesor universitar de la Sorbona, blazat și cinic, de 44 de ani, care pare să se fi remarcat printr-o lucrare de doctorat despre Huysmans (un scriitor francez de secol 19) și care în lipsa altor perspective profesionale, după studierea literaturii, a acceptat-o pe asta didactică, deși nu avea nicio chemare pentru ea. Mă rog, de fapt omul pare că nu avea nicio pasiune în afara cititului, fumatului, băutului și fututului ocazional, dar cine zice că astea nu sunt destul ca să-ți ocupe timpul?
Principala lui problemă pare să fi fost lipsa cronică de poftă de viață, dar ca orice bărbat provenit dintr-o familie destrămată avea și dificultăți de atașament și o puternică aversiune față de angajamente pe termen lung, așa încât primea aproape cu ușurare mesajele de adio ale diverselor studente cu care avea legături pasagere. Încrederea lui în instituția căsătoriei era inexistentă, nu se știe dacă din cauza relației dezastruoase cu părinții sau pur și simplu pentru că nu era capabil să vadă dincolo de „trupul deteriorat” al unei femei trecută de 30 de ani pe care o compara cu o pasăre cufundată în păcură, dar care-și mai păstra capacitatea de a-și fâlfâi aripile. Fâlfâitul, vezi bine, pe el nu-l mai impresiona, ci doar un funduleț mic și apetisant pe care să-l penetreze când i se scula. Iar de sculat… încă nu ducea lipsă:
Penisul era în fond singurul meu organ care nu se manifestase sub forma durerii, ci doar sub aceea a desfătării. Modest, dar vesel, mă slujise întotdeauna cu devotament – deşi poate că, de fapt, eu eram în slujba lui, ideea nu era de lepădat, dar autoritatea lui era cât se poate de agreabilă: nu-mi poruncea niciodată, doar uneori mă incita spăşit, fără sarcasm ori ţâfnă, să iau parte mai intens la viaţa socială.
Personajul descris de Houellebecq este de fapt un arhetip (cum am învățat noi să zicem la comentariile de la școală) al societății moderne, sastisit de bine, decadent, pervertit de traiul occidental, incapabil să-și mai găsească un scop în viață într-o societate putredă ca asta vest europeană.
Desigur, am mai avut astfel de angoase masculine la clubul de carte, că nu e Houellenecq primul care împărtășește lumii fantasmele erotice ale bărbaților de vârstă mijlocie, dar cred că ce m-a deranjat mai mult la el e faptul că pe alocuri are dreptate. Uite de exemplu descrierea asta a căsniciei unui coleg de facultate:
Probabil că dimineaţa se coafa, apoi se îmbrăca grijuliu, în conformitate cu statutul ei profesional, în cazul său cred că trebuia să fie mai degrabă elegantă decât sexy, mă rog, era o dozare complexă, probabil că pierdea o groază de timp înainte să-şi ducă odraslele la creşă, ziua trecea printre mail-uri, telefoane, întâlniri diverse, apoi se întorcea acasă către orele douăzeci şi unu, epuizată (Bruno era cel care lua copiii seara, le dădea să mănânce, avea program de funcţionar), se prăbuşea, îşi punea un sweat-shirt şi nişte colanţi de jogging şi aşa se prezenta în faţa domnului şi stăpânului ei, cu siguranţă el avea senzaţia că fusese tras pe sfoară, ea însăşi avea senzaţia că fusese trasă pe sfoară, problema n-avea să se rezolve în timp, copiii aveau să crească, tot aşa cum aveau să sporească, mecanic, responsabilităţile profesionale, fără să mai luăm în seamă pieile lor din ce în ce mai căzute.
Asta nu-i scuză totuși personajul părerile patriarhale. Deși, dacă e să fim cinstiți cu el, nici măcar patriarhal convins nu era. Adică ar fi trimis femeile la locul lor, dar el n-ar fi jucat nici după regulile alea. Era atât de blazat încât până și perspectiva cunoașterii unei femei noi, după o anumită vârsă, nu reușea să-i inspire vreo dorință, ci mai degrabă îngrijorarea că asta se va lăsa fie cu tulburări de erecţie, de-o parte, fie cu uscăciune vaginală, de cealaltă.
Într-o discuție cu o fostă iubită, care-i zice că e macho, profesorul admite că:
— Cred că sunt un fel de macho aproximativ; de fapt, n-am fost niciodată convins că e bine ca femeile să voteze, să urmeze aceleaşi studii ca bărbaţii, să aibă acces la aceleaşi profesii etc. Mă rog, până la urmă ne-am obişnuit, dar ce e, în fond, bine?
Şi-a mijit ochii uimită, câteva clipe am avut sentimentul că încearcă într-adevăr să afle un răspuns, am început şi eu, într-o străfulgerare, să-l caut, după care mi-am dat seama că n-am nici un răspuns, nici la întrebarea asta şi nici la oricare alta.
— Eşti pentru întoarcerea la patriarhat, aşa-i?
— Nu sunt pentru nimic, ştii prea bine, dar patriarhatul avea măcar meritul că exista, mă rog, vreau să spun că persevera, ca sistem social, în a fi, existau familii cu copii, care reluau în mare aceeaşi schemă, pe scurt, funcţiona; acum nu mai sunt destui copii, deci s-a terminat.
Mai concret spus, ce aștepta profesorul nostru de la femeie, și ce așteaptă probabil majoritatea bărbaților, era ca ea să fie deopotrivă o excelentă bucătărească, dar să știe să se transforme și în „fetiță” pentru plăcerile sexuale ale „domnului ei”, oricând vor fi intervenit acestea. Huysmans, subiectul tezei lui de doctorat, nu reușise s-o găsească pe bucătăreasa-fetiță nici la 1800, așa că se călugărise la mijlocul vieții, însă el, profesorul, nici măcar religios nu era.
Acestea fiind arătate, islamul părea să fie o soluție salvatoare pentru blazatul macho aproximativ, care între timp se plictisise și de site-urile de dating și de alea de escorte. Viața se scurgea monoton în Parisul contemporan, când politica s-a apucat să facă ce știe ea mai bine, adică să le schimbe viețile tuturor, inclusiv pe ale celor care n-o băgau în seamă. După zeci de ani în care puterea fusese împărțită frățește între stânga și dreapta, alternând la putere ca niște bande aparent rivale, dar cu interese economice comune, societății decadente i s-a urât cu binele și libertățile și așa a ajuns la putere Frăția Musulmană. Societățile nu mor asasinate, zice Houellebecq, ci se sinucid. Ca să nu câștige Marine Le Pen (extrema dreaptă) președinția Franței, stânga și dreapta și-au dat mâna și au sprijinit mai degrabă candidatul musulman, care promitea toleranță și spirit european. Cu o condiție:
Frăţia Musulmană e un partid aparte: multe mize politice uzuale îi lasă aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu îi conferă economiei locul central. Pentru ei, esenţială este demografia. Şi educaţia. Populaţia care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere şi care izbuteşte să-şi transmită valorile este cea care triumfă. În opinia lor, e cât se poate de simplu, economia şi geopolitica nu sunt decât praf în ochi: cei care controlează natalitatea controlează viitorul şi gata! De aceea, singurul punct capital, singurul domeniu unde vor musai să capete satisfacţie este cel al educaţiei copiilor.
— Ce vor de fapt?
— Ei bine, pentru Frăţia Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul şi la sfârşitul şcolarităţii, de un învăţământ islamic. Iar învăţământul islamic este, din toate punctele de vedere, foarte diferit de învăţământul laic. În primul rând, în nici un caz nu poate fi mixt; şi doar anumite cariere să fie accesibile pentru femei. Ce doresc ei în fond este ca majoritatea femeilor, după şcoala primară, să fie orientate către şcolile de menaj şi să se mărite cât mai repede posibil – o mică minoritate putând urma, înainte de căsătorie, studii literare sau artistice; acesta ar fi modelul lor ideal de societate.
Sorbona a fost închisă și islamizată. Femeile izgonite de la catedră, bărbații obligați să se convertească, dacă vor să mai predea, sau să se pensioneze. Profesorul nostru a ales varianta din urmă, plăcut surprins de valoarea mare a pensiei. În fond cui nu i-ar plăcea o pensie la 44 de ani?! Petrodolarii veniți din țările arabe l-au ajutat pe noul președinte francez Mohammed Ben Abbes să-și aplice planurile și, prin pensii generoase, alocații familiale și tot felul de alte stimulente materiale a fost practic cumpărată tăcerea unei societăți altfel foarte vocale. Mă gândeam la sindicatele franceze care au paralizat Franța în iarna asta, cu grevele din transporturi, cum ar reacționa ele într-o astfel de situație?
Scenariul lui Houellebecq are, totuși niște scăpări de logică, după mine, și câteva inadvertențe. Una ar fi faptul că Frăția Musulmană ar fi câștigat alegerile pe o dezbatere de idei și valori, pe care dreapta liberală nu s-a obosit s-o câștige, considerând că ele sunt de la sine înțelese. Progresiștii au considerat pesemne că toată lumea știe la ce sunt bune drepturile omului și că e inutil să le apere. Pot să cred asta, că vedem zi de zi în jurul nostru oameni care nu înțeleg la ce le folosesc diversele libertăți, însă nu pot să pricep în ruptul capului cum ar putea o femeie să voteze cu mâna ei un regim care o dezbracă de toate drepturile cetățenești democratice și o închide într-un văl și o căsnicie forțată?
Apoi ce descrie el ca fiind islamizare a societății franceze, care culmea continuă să facă parte din UE, scapă din vedere taman această apartenență care în realitate vine cu niște condiții. Autorul nu ne spune care a fost reacția Europei la ce se întâmpla în Franța, ba mai mult, insinuează că noul președinte era un proeuropean convins, nutrind planuri mărețe de includere în uniune a unor foste colonii ale puterilor europene, un soi de reconstituire a Imperiului Roman… în fine, fantezii.
Nu vreau să stric plăcerea lecturii, rămâne să descoperiți dacă profesorul lui Houellebecq s-a convertit la islam sau nu și ce l-ar fi putut convinge să facă asta. Cartea a stârnit dezbateri aprinse la vremea ei în Franța, fiind lansată cu puțin timp înainte de atacul de la Charlie Hebdo. Se pare că după asta Houellebecq nici nu a mai promovat-o. Dar nu mai avea nevoie de promovare, că ea a răspuns deja multor temeri exprimate în societatea franceză, asediată, se pare, de cea mai numeroasă imigrație musulmană din Europa. Știți, vechea marotă cu occidentalii care nu mai fac copii și care din cauza asta vor deveni o minoritate la ei în țară, din cauza imigranților, și cum asta justifică o întoarcere la societatea tradițională, în care rolul femeii e să facă copii și să-i crească, nu să umble creanga să facă carieră.
Judecând după angoasele profesorului lui Houellebecq, însă, mă tem că nici societatea tradițională creștină, cu familia ei monogamă, nu e o soluție, ci tot islamul cu poligamia lui mai poate salva ceva din bucuria vieții unui intelectual decadent francez. Sau poate că nici asta, în fond cum te poți plictisi de o nevastă, la fel te vei plictisi și de restul de trei, câte ai avea dreptul ca profesor universitar.
Ne vedem online, deci, sâmbătă, 18 iulie, pe skype. Cine vrea să participe să-mi trimită prin mesaj privat ID-ul ca să-l/s-o adaug la conversație.
Multumesc Dollo, o recenzie sincera, intelegand iritarea si frustrarea de dincolo de feminism, pe principiul ca multi vad, putini cunosc dar si mai putini inteleg.
O carte, dupa mine, ca o insulta cu scuipat in fata acelor intelectuali francezi care nu mai stiu si nici nu mai vor sa se implice civic, emotional sau de vreun fel in tensiunile prin care trece politicul si socialul unei societati ajunsa la maturitate economica dar cu probleme grave de educatie. In acelasi an in care Dheepan castiga Palma la Cannes avertizand oarecum asupra unei lumi in schimbare… o premonitie ar spune unii, o viziune a inconstientului colectiv as spune eu, cum putini creatori o au si o impartasesc cu noi pentru a ne spune ca se va intampla ceva…
Te așteptăm la club?
Multumesc … Inca sint timid dar ma tratez cu creionul de tamplarie si poate ajung 🙂
Când am văzut lista de lectură pe 2020 mi-am adus aminte că am citit la Dan Alexe o recenzie devastatoare a acestui roman, dar mi-a fost rușine să comentez. Am zis că și-așa nu particip la club, deci să nu fiu heităriță prin a-mi da cu părerea despre o carte pe care n-am citit-o. Acum am o dilemă, dacă văd că mai aveți propuneri de genul, să dau un semn?
https://cabalinkabul.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/
Ha, ha, adică să ne previi? Din păcate nu cred că e posibil, că de regulă votăm ca cetățeanul turmentat. Nu prea ne luăm după recenzii, și bine facem, că oricum nu știi niciodată dacă te potrivești sau nu cu gusturile altora. Nici noi în club nu avem toți aceleași gusturi. Dar oricum, poți propune cărți și participa la club, dacă iese vreuna pe care ai citit-o 🙂
Am auzit de cartea asta si inainte. Doar ca nu e chiar fictiune. Mari orase europene, Londra si Rotterdam si-au ales primari musulmani, sustinuti de partidele de stanga. Cel din Londra a interzis reclamele la lenjerie intima pe autobuzele si panourile din oras. Cel din Rotterdam pare OK pana acum. Dar problema pe care o vad e ca partidele de stanga promoveaza imigratia, findca imigrantii fiind in general saraci, is sustin, in timp ce populatia autohtona care a strans ceva avere, voteaza in general cu dreapta. Dar odata ce ating masa critica intr-un partid de stanga, imigrantii musulmani pot sa-si impuna proprii candidati sau candidati care le sustin interesele. Dupa aia pot repeta miscarea la nivel de tara. Odata ce ai majoritatea intr-o democratie, poti s-o transformi intr-o societate islamica. Singura speranta e ca musulmanii insisi sa se plictiseasca de islam, asa cum au facut crestinii in vest. Islamul e o religie foarte retrograda. Asta se vede din starea tarilor lor de origine. Dar pe viitor asta se schimba, pe masura ce societatea se va orienta spre energii verzi, regenerabile iar petro-dolarii nu vor mai putea sustine financiar islamul in occident.
„…pe masura ce societatea se va orienta spre energii verzi, regenerabile iar petro-dolarii nu vor mai putea sustine financiar islamul in occident”
Regret, dar energiile verzi, regenerabile, nu prea mai pot mai mult decât fac deja. Acum 10 ani eram și eu ca tine, optimist, așa. Între timp am mai citit pe unul, pe altul, și m-am lămurit că visul ăsta ecologist nu are șanse din tot felul de motive.
Dacă vrem să scăpăm de petrol și gaze naturale, avem în perspectivă doar două opțiuni:
– energie nucleară clasică (fisiune)
– energie nucleară de tip nou (fuziune, aia care de 70 de ani e „la 30 de ani distanță”)
Adică o singură opțiune, azi.