Îl rupea de pe vrej cu mâinile bătrâne, zbârcite și bătătorite de muncă. Îl spăla sau poate că nici atât, îl freca repede de șorțul pe care-l purta întotdeauna dinainte, cât să-i șteargă țepii și urmele de praf, îl tăia pe lung, în patru și-i da cu sare mare, aflată întotdeauna într-un borcan pe pricul bucătăriei de vară. Ne așezam amândouă pe pragul casei și îl mâncam așa, din palmele ei negre, bătătorite. O felie ea, una eu, una ea, una eu.
Castravetele era cald, încă păstra în el căldura soarelui dogoritor de Bărăgan. Era crocant și mirosea a apă, a pământ și a verde crud. Uneori era amar, dar tot îl mâncam. Era ca o gustare, după ce mă trezeam din somnul de după amiază, iar ea se odihnea după ce adunase știr pentru rațe. Soarele coborâse peste valea din spatele casei, căldura plutea densă în aerul nemișcat, curtea era toropită în așteptarea udatului de seară, iar noi stăteam pe prag, cu spatele răcorit de aerul din umbra casei, ridicat din podeaua lipită cu pământ și bălegar a bucătăriei, picioarele desculțe pe piatra de râu așezată în fața pragului, și mâncam un castravete.
Locul în care cresc castraveții la moșie
Niciodată n-am mai mâncat așa castravetele, ca în vacanțele de vară de la mamaie, și nici nu am mai simțit mirosul ăla la castravetele cumpărat din comerț. La oraș mama îl pune doar la salate, după ce îl spală și îl curăță de coajă înainte. Zice că coaja îi provoacă arsuri la stomac. Așa că am deprins și eu obiceiul ăsta la mine acasă, deși mie nu-mi provoacă nimic coaja de castravete.
Apoi, ce înțelegem azi prin gustare? Deschizi frigiderul, plictisit, și nu te inspiră nimic. Un snack, ceva procesat, un fruct exotic poate? În niciun caz nu ți-ar trece prin cap să tai un castravete.
Azi, la moșie, după ce am rupt un castravete din vrej, i-am văzut țepii și i-am simțit căldura în palmă, l-am spălat și am început să-i curăț coaja. M-a inundat mirosul de apă, de pământ și de crud de pe pragul bunicii și mi-am adus aminte de castraveții ei tăiați în patru și dați cu sare. Sufletul Aritinei s-a întors și a plutit pentru câteva minute în aerul nemișcat al unei după amieze de vară în Bărăgan. Altă curte, alt timp, același castravete cald, țepos, mâncat de data asta de una singură: o felie eu, o felie cu gândul la ea, o felie eu…
Ah, și cu sare de Himalaya, că din asta am pe „priciul” rulotei 😉
Foarte frumos!
Cei dusi traiesc prin amintirile noastre. Scrieti foarte frumos.
Ha! Când ți-e foame umpic, sau doar sete, scoți un castravete din frigider sau un morcov, un kapia…. E rece, e zemos, e dulce, ți-ai făcut pofta. Ești la keto? Iaca snack. Ești la intermitent fasting? Iaca snack. Vrei o bere în miezul zilei? Ia întâi un castravete și mai vezi după….
Daca esti la keto, lasa morcovul in frigider.
Frumos…
[Pe vremea copilariei mele, de multe ori mancam de pe jos sau doar sterse de haine: mere, pere, caise, dude (numai sa nu fi cazut in gainat) rosii… Nu ma imbolnaveam mai mult decat copii de azi – sau nu mai tin eu minte?
Amintirea mea (placuta) cu „gustarea” din copilarie este cu o bucatoaie de paine unsa cu untura, presarata cu sare si boia intr-o mana si ceapa verde in cealalta, alergand in „Botanica veche” unde ma asteptau ceilalti colegi de joaca – de-a v-ati-ascunselea sau pinca sau de-a hotii si vardistii sau…]