O mașină iubită

 

– Facem o coloană de mașini, o să mă poziționez eu primul, și facem o plimbare până la Piața Alba Iulia și înapoi. Poliția va opri circulația pentru noi! zise organizatorul.

– Și acum întrebarea care ne chinuie pe toți: o să pornească la prima cheie? zise bărbatul parcat lângă mine, mucalit ca toți oltenii.

Vreo douăzeci de șoferi de Oltcit s-au îndreptat, fiecare spre bolidul lui, cu cheile în mâini și emoție în suflet. Au pornit toate, lăsând un nor de fum non euro în nasul Casei Poporului, edificiul comunist în fața căruia a avut loc întâlnirea de anul ăsta a posesorilor de Oltcit-uri din România. După întâlnirea de la Râșnov din 2018 și cea de la Covasna de anul trecut, anul ăsta a picat măgăreața pe mine să conduc efectiv Oltcit-ul, altfel parcat undeva la umbră la moșie, până în inima Capitalei, la întâlnire. Proprietarul lui nu era în țară, dar ținea să-i ajungă odorul la paradă, așa că mi-am luat inima în dinți și am făcut-o și p-asta.

În jurnalism se zice că nu cunoști efectiv omul despre care scrii decât dacă te duci și-i vizitezi/folosești buda. Sper să mă ierte oltcitarii, dar cam așa de revelatoare a fost pentru mine experiența din acest week-end, când m-am urcat la volanul minunii inginerești născute de industria auto românească înainte de 89, din încrucișarea cocoșului galic cu cățeaua oltenească, după cum zice legenda.

Deși am scris deja doi ani la rând despre pasiunea acestor oameni pentru mașina asta, nu pusesem efectiv mâna pe volan s-o conduc până acum. Așa că, după primele minute, când m-am chinuit s-o scot din curte, mi-am zis că oamenii ăștia, iubitorii ei, trebuie să fie masochiști. Cum să-ți placă să conduci cu un volan și un schimbător de viteze anchilozate, care se mișcă ca genunchii babei? Cum să mergi, fie și numai 30-40 de km, pe o căldură sufocantă, fără aer condiționat? De ce să te chinui de fiecare dată cu pornitul – dă-i cheie, trage șocul, dă-i „șprițuri” din accelerație până o aduci la 1500-2000 de turații apoi mergi până se încălzește motorul, împinge șocul la loc și nu face prea multe opriri pe traseu că s-ar putea să pornească și mai greu sau deloc când se încălzește motorul prea mult – de ce toate astea când lumea a evoluat și acum avem mașini moderne, al căror volan se rotește din deget, pornesc la cheie și torc ca niște mâțe leneșe de apartament, poți să le pornești/oprești de câte ori vrei, că sigur nu fac nazuri când bagi iar cheia în contact.

De ce, deci, tot chinul ăsta? M-am întrebat în cei 40 de km de drum parcurși pe autostradă spre întâlnire, cu viteza regulamentară indicată de proprietar – să nu depășești 80-85 – de fapt am ajuns și la sută până la urmă, că a dus mititelul. Apoi mi-am dat seama că viața nu e chiar atât de rea chiar și la 100 de km la oră. În fond, unde ne grăbim așa? Singura ocazie în care am văzut mașina poliției trecând pe lângă mine pe autostradă și n-am avut nicio emoție să mă uit la vitezometru, că sigur nu depășisem viteza legală 🙂

Am avut timp să mă gândesc la toți oamenii cunoscuți în anii trecuți la întâlnirile astea și la poveștile lor cu Oltcit-ul, și să-mi răspund singură la de-ce-urile astea. Exceptând câteva cazuri de colecționari care au cumpărat Oltcit-ul pentru a-l adăuga seriei de modele istorice din garaj, cred că majoritatea oltcitarilor de la noi văd în Oltcit mai mult decât o mașină. Pentru ei este o formă de iubire manifestată de cele mai multe ori postum, pentru cineva din familie – de regulă „tata a avut Oltcit și de atunci…” – sau o nostalgie, o formă de a păstra vie amintirea unei perioade apuse – de regulă copilăria.

Desigur, nu e mai puțin o formă de iubire pasiunea bărbaților pentru motoare și șurubărirea lor, ceea ce adaugă în mod fericit iubirii față de Oltcit, că dacă nu îți place să te murdărești pe mâini, în cazul ăsta, nu prea se cheamă că ești oltcitar.

Anul trecut am făcut filmul ăsta cu câțiva dintre ei:

Oltcit-ul înmagazinează, deci, sub capota aia de multe ori ruginită, între bucșele alea anchilozate, în motorul ăla răcit cu aer, în frânele alea speciale de la cutia de viteze și în suspensiile alea minunate, o formă de iubire rară în zilele noastre și aproape deloc manifestată față de o altă mașină, modernă. În special pentru popoarele scăpate din comunism, mașina străină, musai scumpă, a devenit în ultimii 30 de ani un semn de status social care are la bază mai degrabă o dorință de a depăși trecutul și un dispreț față de ceilalți participanți la trafic în mod special. Bolidul cu cai mulți și multe zerouri în preț este un mod de a ne arăta potența financiară și „devenirea”, iar între ele nu-și găsește loc nostalgia pentru vacanțele petrecute cu familia în Dacia, Oltcit-ul sau Trabantul tatei. Ci e mai degrabă o dorință de a șterge cu buretele acele perioade.

Mașina modernă nu ne mai oferă nici ocazia de a chibița la capota ei ridicată, pentru că nu se pot face multe discuții despre niște mecanisme încapsulate în interiorul cărora cei mai mulți dintre noi habar n-avem ce se petrece. Pe când la Oltcit, una din „uneltele” cu care m-am înarmat la drumul spre întâlnirea asta a fost presupunerea că, femeie fiind, dacă voi rămâne cu ea în mijlocul drumului sigur va da peste mine vreun pensionar care o fi avut Oltcit în tinerețea lui comunistă și știe cum să-l pornească. N-a fost nevoie, dar trebuie să admiteți că e un gând reconfortant 🙂

Cum s-a născut „seo-direcția”

La întâlnirea de sâmbătă, când m-am dat jos asudată de la volanul Oltcit-ului, în Piața Constituției, m-au înconjurat vreo trei bărbați care m-au felicitat pentru „achiziție” și mi-au complimentat mașina (În viața mea de 12 ani de șoferiță, o singură dată mi-a zis un nene că Micra mea e frumoasă, dar când a auzit cât costă a exclamat dezamăgit: așa mică și așa scumpă?! ) Apoi am fost întrebată de colegii de suferință cum merge, și când m-am plâns că se învârte greu volanul mi-au zis despre secretul oltcitarului priceput: seul de oaie. Cine are Oltcit umblă cu el în borcănel și mai unge din când în când o piesă care are un cauciuc rigid și pe care seul de oaie îl face să alunece mai ușor și deci să învârtă volanul mai bine. E ceea ce oltcitarii numesc cu același umor oltenesc seo-direcție. Atenție, nu merge cu alt fel de grăsime, musai seu de oaie. Se pare că au încercat ei și cu altele, de au rafinat, după încercări succesive, această soluție unică.

La întâlnirea de anul ăsta, spre deosebire de celelalte, a fost prezent și un reprezentant al Retromobil, care i-a îndemnat pe oltcitari să-și conserve mașinile cât mai bine, nu să le modernizeze/tuneze, și să le înscrie, atunci când împlinesc 30 de ani de viață, ca mașini istorice. Vor fi cu timpul tot mai puține și conservarea lor este singura metodă de a le păstra istoria pentru generațiile următoare. Până la urmă e bine să se afle și cum ieșea pe poarta fabricii un Oltcit, nu cum l-a augmentat un pasionat 30 de ani mai târziu.

De altfel printre participanți mai există unii care folosesc Oltcit-ul ca mașină de zi cu zi, însă chiar și ei se gândesc să renunțe la aroganța asta și să păstreze mașina doar pentru întâlnirile tematice. În fond chiar și colecționarii care și-au transfromat Oltcit-urile în mici bijuterii mai frumoase chiar decât atunci când au ieșit din fabrică, nici ei nu le folosesc cotidian.

Pentru că este o mașină iubită, indiferent de emoția care stă în spatele acestei forme de iubire, Oltcit-ul e acum, la aproape 30 de ani de când a ieșit ultima mașină pe poarta fabricii din Craiova, ca o sticluță veche de parfum, pe care o scoți din când în când din vitrină și-i inspiri aroma. Te poartă în cele mai frumoase locuri care mai trăiesc doar în amintirile tale. Cu 85 de km la oră, maxim 100, și cu un ușor iz de seu de oaie venind dinspre seo-direcție. Că o fi ea de inspirație franțuzească, dar tot unde crește prazul drept s-a născut și a crescut 😉

---

 

Cum a fost la celelalte întâlniri:

Fusei la întâlnirea Oltcit-arilor români

 

Covasna-București, 250 de km în 6 ore jumate

 

Tags: intalnirea posesorilor de Oltcit 2020, mașină istorică, Oltcit, retromobil, seo directie, seu de oaie, slider