Recunosc că am votat această carte, mi-am dorit s-o citesc, păcălită de descrierea editurii. Fiind scrisă în 1978, nu se prea înghesuie lumea s-o mai citească, așa că nici prea multe recenzii nu găsești pe net. Nu că asta ar fi o garanție să nu iei țeapă.
Ritualul primăverii al lui Alejo Carpenter nu este totuși o țeapă. Are o poveste bună, la care dacă ai răbdare să ajungi te prinde și te ține până la finalul celor 600 de pagini, când te cam dezamăgește. Dar nu-i bai că deja ești nervos de pe drumul până acolo, așa că ești pregătit pentru orice 🙂
Acum că v-am descurajat s-o citiți, hai să vă povestesc și despre ce e vorba. Povestea începe cam de la mijloc, cu întâlnirea dintre rusoaica Vera (de fapt azeră, fugită cu familia din Baku, de frica comuniștilor) și cubanezul Enrique, undeva în Spania, în timpul războiului civil. Ea venise de la Paris ca să-și viziteze iubitul francez, Jean Claude, rănit în război, iar Enrique, și el rănit, se refăcea în același spital.
Idila lor, deși intuită, începe mai târziu, după ce Jean Claude moare în războiul spaniol, iar tu ca cititor îți tocești neuronii cu vreo 200 de pagini de așa zis realism magic (stil literar în care cică excela autorul cubanez). În fapt sunt pagini pline de nume (scriitori, pictori, compozitori, filosofi, politicieni), citate sau expresii în engleză, franceză, note de subsol și cuvinte rare pe care trebuie să le cauți în dicționar dacă vrei să le înțelegi sensul (apodictic, numen, ancilar, gnomic, impostări, eumenidă, quietism, odontologie, entelehii și tot așa). Practic, domnul Carpenter – fie-i țărâna ușoară, că s-a dus prin 1980 alături de toate numele alea invocate în carte – a ținut să folosească tot dicționarul și să menționeze în cartea asta tot neamul adormiților din secolul trecut, pesemne ca să-și demonstreze erudiția. Cealaltă variantă ar fi că a scris o carte ca un acatist. Dar dat fiind că avea el însuși vederi comuniste și a fost un susținător al lui Fidel e puțin probabil să fi fost religios, deci cred că rămâne prima variantă.
Dacă reușești să depășești pragul ăsta psihologic, de 150-200 de pagini, povestea începe să se lege, iar ție ca cititor începe să nu-ți mai pese de neajunsurile enumerate mai sus. Rămâne până la final sâcâitor stilul, cu propoziții prea lungi, întortocheate, uneori întinse pe mai mult de o pagină, în care uiți de unde a pornit și nu-ți mai pasă unde a ajuns cu raționamentul. În general sunt enumerări de lucruri, situații, gânduri, descrieri, metafore.
De exemplu am reținut în mod special o mostră de metaforă care m-a făcut să mă întreb dacă așa vorbea scriitorul sau așa își imagina el că gândește o femeie:
Și mi se părea extraordinar să mă trezesc în fiecare dimineață alături de trupul lui gol, la fel ca în lunile acelea când, desțelenită de brăzdarul său, mi-am dobândit adevărata condiție de femeie.
Enrique scapă din războiul spaniol întreg, dar dezamăgit, înșelat în credința lui într-o lume mai bună și mai dreaptă, iar Vera reușește să treacă și ea peste durerea pierderii iubitului, așa că se cuplează cu cubanezul. Trăiesc amândoi o vreme la Paris, de unde fug cam în ultimul moment, în Cuba, înainte ca al doilea război mondial să dea foc Europei.
Până atunci, însă, tu deja afli o parte din istoria personală a fiecăruia. Vera e balerină, nu o Ana Pavlova, dar cu potențial. E fiica unui negustor bogat din Baku, refugiat inițial în Sankt Petersburg apoi alungat la Londra de revoluția bolșevică din 1917. Vera e o fată de familie bună, care nu citește ziarele, nu face politică, trăiește numai pentru artă și dans în special.
Enrique e nepotul unei bogătașe din Cuba, născut cu lingurița de argint în gură, dar căruia îi pute burghezia și exploatarea omului de către om. Universitatea, unde studiază arhitectura, îi deschide ochii, scoate rebelul din el și-l alungă din insulă, ca să nu fie arestat de miliția dictatorului Machado. Trăiește însă bine mersi din banii trimiși de mătușă, colindând lumea și filosofând despre rostul vieții și mersul istoriei. La Paris lucrează cu Corbusier și se încurcă cu o evreică din Berlin, care dispare împreună cu familia într-unul din lagărele de exterminare, pe fondul venirii lui Hitler la putere. De necaz se aruncă în războiul spaniol, pe care-l vede la acel moment ca unică armă, simbolică, împotrivă fascismului în ascensiune.
Așadar cei doi au la activ câte o istorie sentimentală sfârșită tragic, iar cuplul lor nu pare să fie legat de o iubire arzătoare, ci mai degrabă de o întâmplare care i-a alăturat, iar ei nu i s-au împotrivit, așa cum nu o fac nici cu restul evenimentelor din viața lor. Fuga lor în Cuba, dintr-o Europă în flăcări, reprezintă încă o traumă. Pentru ea e încă o rupere de ritm, generată de evenimente externe care nu o privesc, pe care nu le poate influența, dar care îi guvernează viața. Pentru el întoarcerea acasă înseamnă confruntarea cu aceleași probleme care l-au făcut să fugă. Dictatorul Machado e schimbat de dictatorul Batista, dar gustul caviarului rămâne același pentru bogați și inaccesibil săracilor.
La Havana, cei doi prosperă și sunt privilegiați. El își deschide o firmă de arhitectură, dar e nemulțumit de gusturile proaste ale bogaților pentru care e silit să construiască. Ea își deschide o școală de balet pentru fetele bogaților (care trebuie frăgezite înainte de măritiș), însă curând după asta mai deschide una la care face performanță cu copii săraci, în special negri, care au dansul în sânge și cu care visează să rupă gura târgului într-un spectacol reinterpretat – Ritualul primăverii de Stravinski.
Trec anii, dar lucrurile nu se întâmplă așa cum au plănuit. Vin anii 50, începe să-și facă simțită prezența Fidel Castro, care înainte de măreața revoluție din 1959 a mai avut o tentativă, când a atacat o garnizoană, a fost prins și închis, apoi a fugit în Mexic unde s-a pregătit mai bine și a doua oară i-a reușit. Pe fondul ăsta, Vera, care nu citea ziarele și nici nu era atentă la mișcările politice din jurul ei, continua să viseze la spectacolul ei cu balerini albi și negri amestecați, pe o scenă din New York (că în Cuba nu ar fi tolerat nimeni așa un afront). E nevoită să schimbe planul și să se orienteze spre Paris, pentru că americanii le refuză viza pe motiv că Enrique luptase în Spania și era simpatizant comunist, iar Vera era rusoaică, deci bolșevică. America trăia McCarthy-ismul.
Enrique se simte filat și vânat de regimul opresiv al lui Batista, pentru că îl ajutase pe un revoluționar să se ascundă, așa că fuge o vreme în Venezuela, care la vremea aia era în plin boom economic și imobiliar, imperiul petrolului și al banului derivat din el. Vera rămâne să-și desăvârșească planul, însă totul se duce de râpă într-o noapte când miliția lui Batista face un raid la școala ei de balet și-i omoară câțiva balerini negri, bănuiți că erau, firește, comuniști. Devastată de întâmplare, Vera mai află și că Enrique o înșela cu verișoară-sa, care le era aparent bună prietenă amândurora, așa că decide să lase tot și s-o ia de la zero, la capătul lumii.
Nu ajunge chiar acolo, ci doar la capătul insulei cubaneze, la Baracoa, unde se autoexilează cu niște discuri cu muzică simfonică. Aici autorul simte că nu a spus destul despre Vera, așa că ne ia de la început cu amintirile ei de familie, despre fuga din Baku la Sankt Petersburg, cum burghezia rusă era la fel de inconștientă despre iminența revoluției bolșevice, ca și burghezia cubaneză de revoluția lui Fidel, și cum de fapt orice societate e inconștientă în fața marilor schimbări care o bulversează. Apoi aflăm cum a început să ia lecții de balet și cum a ajuns să danseze în spectacole la Londra, Paris, Monte Carlo, să-l cunoască pe francezul ei comunist care a desțelenit-o cu brăzdarul lui și cum a lăsat-o într-o bună zi ca să lupte pentru altă cauză în Spania.
Între timp, Enrique, la Caracas, construiește clădiri și și-o trage cu o matematiciană de la IBM, nu fără să ne mai pună și el nervii la încercare cu niscai metaforice descrieri venezuelene. Dar, slavă lui Fidel, când revoluția triumfă în sfârșit, s-a întors în Cuba ca să ia parte la construirea socialismului.
Înainte de asta, însă, trebuie să și lupte cu arma în mână, deși are deja 50 de ani și aparent e considerat bătrân de imberbii revoluționari. E rănit fix la același picior ca și în Spania, de data asta apărând insula de mercenarii plătiți de americani să debarce în Gorful porcilor. Totul se încheie cu bine, după o operație grea, dar reușită, Enrique se trezește la spital înconjurat de prieteni și de Vera, care în urma unui proces introspectiv de durată admite că nu se poate opune sorții, că trăiește într-o lume fără uși și ferestre, deci nu are cum să iasă din ea, așa că se dă și ea de partea revoluției și pesemne că de asta îl și iartă pe porcu de Enrique și se întoarce la el. Că dacă nu te poți opune revoluțiilor, și schimbărilor istorice, ce șanse ai să te opui instinctului masculin ancestral de desțelenire a diverselor brazde?
Cartea se încheie aici, dar ei vor construi fericiți socialismul, chiar dacă nu vor avea cu ce, dacă e să judecăm după cum a triumfat revoluția cubaneză în ultimii 50 de ani pe insulă. La final eu una am fost dezamăgită pentru că totul miroase a roman proletcultist, cu pretenții de frescă istorică întinsă pe două continente, executată lung și prețios, când povestea ar fi avut potențial să fie scrisă mai curat și de efect decât cu toate zorzoanele astea inutile. Cred că un film ar fi fost mai de succes cu povestea asta.
Acuma, dacă tot am citit eu cartea lui Carpenter, ca să nu trebuiască să te chinui tu 😉 să zic și ceva de bine. Interesul meu pentru carte era legat mai mult de descrierea unor locuri din epocă. Cuba, pe care eu am vizitat-o parțial în 2017, Havana, Parisul, New York-ul (pe ăsta nu l-am vizitat), Caracas-ul, sunt descrise de Carpenter pentru că omul a trăit în ele în anii ăia. Sigur că e un roman, nu autobiografie – din punctul ăsta de vedere am aflat mai multe despre epocă din Autobiografia lui Fidel Castro. Dar mă interesa să aflu cum era viața în Cuba, de exemplu, înainte de foamea și sărăcia lucie din comunism. Cum era New York-ul în anii 40. Sau Parisul în timpul războiului.
Nu pot să zic că am fost satisfăcută. Descrierile sunt obositoare și nu spun mare lucru. Enrique se pierde în detalii și critici ale diverselor orașe în care ajunge, fără să transmită ceva concret. Mai degrabă Vera constată că străzile din Havana sunt înguste, ca să facă cât mai multă umbră, prin clădiri, și să canalizeze briza mării, răcoroasă, prin ele ca printr-un sistem de ventilație. Enrique e nemulțumit de gusturile bogaților vremii și de casele pe care i le cereau. Eu am văzut câteva case frumoase la Havana, în cartierele bogate, rămase din epoca colonială, și nu mi s-au părut hidoase și nici opulente. Altfel, la cum arată Havana acum de decrepită nu prea îți mai poți face o idee despre ce era înainte de comunism.
Cred că punctul forte al romanului până la urmă este demonstrația, care se putea face mai cursiv și mai pe scurt, că omul trăiește sub vremuri, dintotdeauna. Că indiferent dacă ești sau nu preocupat de ce se întâmplă în jurul tău, de credința în niște idealuri, de implicarea în susținerea lor, vei sfârși mai devreme sau mai târziu acolo unde vor alții. Romanul are ca motto un citat din Alice în Țara Minunilor, în care se spune că dacă mergi cât trebuie sigur ajungi undeva. Vera se întreabă de multe ori pe parcursul cărții unde va ajunge, că tot fuge de revoluție și tot dă peste ea, de parcă ar ajunge mereu în punctul zero. Cred că mulți dintre noi avem senzația asta în viață. Și totuși continuăm să ne lăsăm amăgiți, să ne punem speranțe în oameni, în sisteme politice, în țeluri, în teorii. Probabil altfel viața ar fi de netrăit fără speranțe și iluzii.
Vom discuta despre cartea asta, a domnului Carpenter, fiul unei rusoaice și a unui arhitect cubanez, mare scriitor sud american, muzicolog și critic, ambasador al Cubei la Paris, sâmbătă, 22 august, într-o întâlnire online, pe skype. Dacă a citit cineva cartea și vrea să participe, scrieți-mi ID-ul vostru într-un mesaj privat și ne „vedem” sâmbătă.
Vine cât de curând și lista cu cărțile votate pentru următoarele luni la clubul de carte.
Citește și ce am scris eu din Cuba:
Mi-a placut parafraza ta asa ca ma vad nevoit sa iti dau la schimb cele mai cunoscute filme cubaneze
https://cubaniatravel.com/stories/watching-cuba-an-introduction-to-cuban-cinema/ … care odata vazute te lasa sa intelegi cat de trista este povestea acestei tari si cat de idealisti sint oameni in utopia lor descrisa minunat dealtfel in alt film mult mai recent Epicentro, https://www.littlemagnetfilms.com/films/epicentro-by-hubert-sauper/.