M-a provocat un cititor fidel să scriu asta, și dacă are și blogger-ul un călcâi sensibil atunci ăla este dorința cititorilor săi fideli 🙂 Omul, care și-a pus și el aparat dentar între timp, zice că ar fi de interes și pentru alții să mai țin lumea la curent cu evoluția danturii mele după operațiunea de îndreptare forțată, care a durat trei ani. Așa că, iaca, facem și un „trilanț” la împlinirea a trei ani de când dinții stau drepți și frumoși în gură, fără să mai fie forțați de ceva.
Pentru cei care nu știu povestea, pe scurt am purtat un aparat de îndreptat dinții timp de trei ani, între 2014-2017, iar pentru asta mi-au fost scoși opt dinți relativ sănătoși, ca să le facă loc pe arcade celor rămași. Operațiunea de îndreptare a fost parțial dureroasă, permanent sâcâitoare și per total scumpă ca naiba. Calculasem eu la finalul celor trei ani de tratament ortodontic că am cheltuit în jur de 12.000 de lei – aparatul+vizitele lunare la medic – fără să pun la socoteală și diversele accesorii pe care le-am tot cumpărat pe lângă.
După scoaterea aparatului ar fi trebuit să port în primul an niște gutiere, adică niște proteze dintr-un plastic transparent care îmbrăcau dinții sus și jos și care aveau rolul de a nu-i lăsa să se deplaseze la loc după ce scăpaseră din sârmele aparatului. Eu le-am purtat mai puțin de un an, pentru că după vreo 9 luni mi-au fost furate cu tot cu bagaje în excursia din America de Sud și am refuzat să mai cumpăr altele (300 de lei x 2).
Cititorul fidel mi-a spus că lui i-a recomandat medicul să poarte gutiere toată viața, ceea ce mi se pare dramatic, mai ales că oricât le-ai întreține și curăța (cu niscai pastile pentru curățat placa) ele nu vor rezista, fie că se vor deteriora, fie că se vor rupe, și deci ar fi încă o cheltuială consistentă. Sigur că în timp te înveți cu orice și „toată viața” ajunge să nu ți se mai pară o veșnicie, dar impactul psihologic e mare prima dată.
În cazul meu, singura amintire de neșters pe care o am din toată operațiunea asta este o sârmă lipită în spatele dinților de jos față, care va trăi împreună cu mine și mult după ce eu nu voi mai fi, probabil se va regăsi ca atare în urna cu cenușă, dacă o să țină cineva seama de dorința mea de a fi incinerată și nu care cumva o să se înfigă vreun vierme în ea, când se va ajunge acolo…
Sârma aia s-a mai dezlipit uneori, la capete, dar pentru că până acum am mers regulat la detartraj, la fiecare 6 luni, a avut grijă stomatoloaga să mi-o lipească la loc. În general zona în care e ea lipită este și cea în care se adună cel mai mult tartru, pentru că acolo se strânge mereu salivă, sub limbă – asta e explicația pentru tartru pe care mi-a dat-o dentista, cică saliva unora e mai pietroasă așa 😉
Pentru că sârma asta nu a fost lipită foarte bine pe toți dinții, unul dintre cei de jos din față are tendința de a se răsuci un pic, spre poziția în care era înainte de aparat, dar asta probabil că văd mai bine eu, care îi știu năravul, nu e atât de ușor de observat din afară.
În rest, în cei trei ani de libertate nu pot să zic că am înregistrat vreo deplasare vizibilă a dinților, ba parcă au dispărut și cele vizibile în primul an sau poate m-am obișnuit eu cu ele, așa încât acum nu-mi mai sare nimic în ochi în mod deosebit. Față de primul an, în care m-am supărat că operațiunea de îndreptare mi-a mai omorât un dinte sănătos, pe lângă cei opt scoși, nu am mai contabilizat niciun eveniment neplăcut.
Trebuie să recunosc că acum, când s-a mai așternut uitarea peste perioada aia, iar eu m-am obșinuit să îmi zâmbesc larg în oglindă, parcă nu mai sunt așa frustrată că am dat mulți bani pe treaba asta. Am rămas din toată povestea cu următoarele câștiguri certe:
- niște dinți drepți pe care nu îmi e rușine să-i arăt în orice situație;
- o igienă bucală mai riguroasă, pentru că între măsele am niște spații suficient de mari ca să intre mici resturi de mâncare, dar suficient de mici ca să nu iasă doar cu o clătire, adică trebuie să bag periuța interdentară ca să le scot, iar dacă nu fac asta în fiecare seară risc să fac carii și vreau să întârzii cât mai mult asta;
- trebuie să admit că nici sângerări gingivale nu am la spălat, lucru semnalat și de cititorul fidel, care mi-a subliniat acest aspect printre plusurile pe care le-a observat în cazul lui;
- am dezvoltat o nouă pasiune – cumpărarea de periuțe interdentare de diverse forme și dimensiuni, ca să le încerc pe diversele spații dintre dinții mei cei îndreptați. Noroc că trăim în plin consumerism că dacă am fi fost în comunism aș fi rămas cu dinții strâmbi și nu aflam că există periuțe interdentare 😉
Dar, pentru că suntem oameni și delăsarea e și ea în firea noastră (ca s-o citez pe doamna primar), admit că uneori mai uit de rigorile impuse după scoaterea aparatului și mai mușc dintr-un măr sau morcov – lucru interzis de ortodontă, dacă nu vreau să-mi deformez mușcătura sau, Doamne ferește, chiar să-mi rămână vreun dinte în mărul respectiv. Iar la ultima programare la detartraj, de luna trecută, am chiulit, motivat de pandemie, fapt ce mă va costa probabil o suferință mai mare la următorul detartraj, când va fi, pentru că se va aduna ceva mai multă piatră și va fi mai dureros de îndepărtat.
Apropos de mușcătura perfectă, că tot cititorul fidel mi-a spus și că în cazul lui nu a reușit, tot după trei ani de aparat. Iar dentista i-ar fi spus că asta e, unora le iese, altora nu… Nu mă pot lăuda că a mea e perfectă, pentru că nu mi-a mai luat nimeni un mulaj la final, iar în cei trei ani scurși cred că pot observa o diferență ușoară între deschiderile arcadelor – mai precis dinții din față de jos tind să se lase spre în față și să-i atingă pe cei de sus, pe interior. Dar noi să fim sănătoși și să reușim să ne păstrăm dinții, atâția câți ne-au rămas, cât mai mult în viață.
Mama, care împlinește 80 la anul, mai are încă destui dinți personali în gură, însă chiar în aceste zile a pierdut doi. O măsea de minte și una care era relativ de bază, pentru că după ce i-a scos-o probabil va urma o lucrare costisitoare și o placă cât de curând. De când a făcut extracțiile, pe lângă lamentările obișnuite – e un bolnav dificil – a început să-și amintească foarte bine episoadele similare din viețile bunicii și străbunicii.
De exemplu azi îmi povestea ce greu i-a fost să mănânce un castravete acru, chiar așa tăiat în felii subțiri, și cum o înțelege mult mai bine acum pe mamaie, care în ultimii ani de viață rămăsese fără dinți și îi cerea să-i facă doar chestii moi de mâncat: mămăligă cu ou fiert sau lapte etc.
– Dar ea nu-și amintea când era tânără și mușca din mere în fața bunicuței, care săraca avea placa doar pentru poze, că nu putea să mănânce cu ea, mânca în gingii. Și mămica venea din sat și-i povestea diverse bârfe bunicuței, și mușca din măr și bunicuța îi zicea: fă, Ritino, cum mai muști din măru ăla…! Aaa, bre, mămică, or vrei să-ți dau și matale? întreba mămica. E, lasă, fă, mănâncă tu, că io nu poci, îi zicea bunicuța. Și la bătrânețe, i-a venit și ei rândul, mai ții minte când stătea la noi și noi mâncam friptură la un cap de masă și ea nu putea și mânca mămăligă cu lapte la capătul celălalt? Hai, că erai și tu mare, trebuie să-ți aduci aminte…
– Nu-mi aduc aminte, dar probabil o să-mi aduc când n-oi mai putea nici eu să mănânc, ca și ea, ca și tine…
– Așa, așa, știi cum ne zicea? Îmi era milă de ea și o întrebam: bre, mămică, noi mâncăm aicea și matale te uiți la noi… Și ea zicea: mâncați, fă, că nu mi-e poftă, puteți să mâncați și un căcat lângă mine, că tot nu mi-e poftă!
– Ha, ha, de aici îți dai seama ce se oftica, săraca!
– Da, păi să-ți zică așa la masă… dar uite că ne vine rândul la toți să ne uităm la alții cum mănâncă căcat!
Așadar, cum spuneam, deocamdată există o viață bună după aparatul dentar, și se poate mânca relativ orice 🙂 Cât va dura asta, rămâne de văzut. Toată viața e oricum un termen relativ, mai ales în ultima vreme…
Citiți și celelalte etape din îndreptarea dinților:
Despre dinți și sacrificiile pe care unii le facem pentru ei
Si eu am purtat aparat dentar un an si 4 luni, l-am indepartat recent iar acum port gutiera doar pe arcada superioara. La fel mi s-a spus, ca va trebui sa o port cam toata viata, dar nu permanent. Primii 2 ani cam toata ziua, exceptie facand momentele in care mananc si o curat, apoi pe parcursul noptii. Intr-adevar, aparatul dentar este costisitor din punct de vedere fiananciar, dar eu sunt foarte happy pentru ca la 30 de ani am putut sa-mi indrept dintii. La fel ca si in cazul tau, a fost necesar sa-mi extraga dinti sanatosi pentru a face loc, inclusiv cei 4 molari de minte. Nu a durut nimic in cazul meu, m-am acomodat cu aparatul din prima zi, nu am luat nici macar un Nurofen. 🙂
Ce se poate spune ? Multă sănătate!
Eu am dinții strâmbi de nu se poate. La pubertate am purtat o vreme aparat din ăla care se poate scoate. S’au îndreptat destul de mult, dar după ce m’am oprit din purtat s’au întors la loc cum erau. Orice vizită la stomatolog e stereotipă: „aveți dinți foarte frumoși, îngrijiți, păcat că sunt strâmbi”; după care urmează litania despre cum dinții strâmbi sunt pericol de moarte, produc paradontoză și orice altceva, cred că și cancer. Dar vii la ei să te ajute și, evident, ți’i îndreaptă, după torturi tip penitenciarul Sighet și un purcoi de bani cheltuiți, că doar trebuie să mănânce și stomatologul o pâine. Nu, mulțumesc. Am dinți strâmbi și sunt foarte fericit cu ei. Așa m’a lăsat Dumnezeu iar zâmbetul e un drept al fiecărui om, cui nu’i place să mă ocolească. Ortodonția e doar o chirurgie plastică cu PR bun.