Păcatele tinereții, la clubul de carte

Necunoscuta de la Wildfell Hall, de Anne Brontë, genul ăla de roman pe care-l devorai în adolescență, dar de care te jenezi la maturitate.

Firește că nu puteam să începem sezonul clasicilor la clubul de carte decât cu un roman al surorilor Brontë. Mai ales că suntem aproape numai muieri la clubul ăla și nu e femeie să nu fi suspinat în adolescență după un gentilom de secol 19. Chiar și eu, așa cinică cum mă citiți pe alocuri, am fost cândva adolescentă și am devorat, pe ascuns sau la vedere, marile romane de dragoste în care fata modestă și săracă, dar cu inima bună și mintea brici (cum ne vedeam toate la vremea aia), îi pica cu tronc nobilului cu avere, plictisit de duduile de același rang cu el.

Asta era cu mult înainte de Sandra Brown et.co. (pentru cine a deschis o carte mai târziu), adică prin anii 80, când și la TV se dădeau ecranizări ale romanelor clasice, în care era evidentă exploatarea omului de către burghezia lacomă și decadentă.

Eu nu ajunsesem cu cititul până la cea mai mică soră din familia Brontë, Anne, autoarea romanului de la clubul de săptămâna asta – Necunoscuta de la Wildfell Hall – ci mă oprisem la Charlotte – cu a ei Jane Eyre. Nu citisem nici romanul surorii Emily – La răscruce de vânturi – dar se cheamă că știam de el, pentru că văzusem filmul. Jane Eyre, însă, l-am citit de câteva ori, cât și pentru celelalte romane ale surorilor.

Ei, romanul surorii mai mici nu se ridică la nivelul lui Jane Eye, însă e din aceeași epocă și tratează mai mult sau mai puțin același gen de istorie: în care statutul femeii era ingrat, se mărita de multe ori forțat, nu avea dreptul să-și administreze averea și nu prea avea drepturi în general. Ori murea fată bătrână, ori tăcea și înghițea toate mizeriile într-o căsnicie ratată. Exista și a treia cale, aia care ducea la happy end în romanele amintite, în care eroina se mărita cu bărbatul visurilor ei (și ale noastre), frumos, deștept, bogat, și trăiau fericiți până la adânci bătrânești, căci căsniciile lor nu cunoșteau nici plictisul, nici adulterul.

Evident, ca să scrii astfel de romane cu astfel de finaluri utopice trebuia să fii tu însăți netrecută prin viață, căci dacă surorile Brontë ar fi fost măritate multe iluzii nu s-ar fi născut nici în capetele lor, nici în ale noastre, astea de le-am citit romanele două sute de ani mai târziu. Din câte zice wiki, numai Charlotte s-a măritat, dar a și murit în primul an de căsnicie, deci e ca și când n-a fost, în rest toate au murit de tinere, fiind șubrede de plămâni.

De altfel, se pare că surorile Brontë și-au descris propriile vise în romanele astea, au folosit pentru personajele lor caractere cunoscute din viața reală, pe care pesemne le sancționau astfel turnându-le în romanele publicate inițial cu pseudonim, pentru că femeile nu aveau voie nici să fie scriitoare. Charlotte a descris de exemplu internatul în care a crescut Jane Eyre după cel în care și-au pierdut viața două surori mai mari din familie, sau a folosit întâmplări și personaje din experiențele ei sau ale surorilor ei ca guvernante la familii de nobili. Cam cum ar fi acum să se apuce filipinezele să scrie romane despre cum fac ele pe menajerele sau dădacele la copiii parveniților de la noi. De fapt, chiar așa, o fi verificat cineva piața de carte din Filipine? 😉

Cartea surorii Anne este povestea unei gâsculițe care se credea deșteaptă, dar s-a lăsat păcălită de un șmecheraș care s-a însurat cu ea apoi a preferat alte distracții. Cum binele și morala creștină trebuie să învingă, păcătosul moare în chinuri, iar virtuoasa lui soție își găsește fericirea în brațele altuia. Citită la maturitate, cartea este superficială și stângace. Personajele sunt schițate cu tușe groase, ori sunt bune, ori sunt rele, rareori trec dintr-o tabără în alta, contextul social și istoric este marele absent, fata se concentrează pe ce știe ea mai bine, să scrie scrisori sau jurnale personale, în care descrie diverse persoane și întâmplări. Dialogurile sunt elaborate și pline de prețiozități, dar să zicem că așa vorbeau oamenii pe vrema aia, ca din cărțile de retorică bombastică. Nu mai citisem demult cuvinte precum gentilom, vioiciune, genune… Autoarea trece razant peste etapele de viață pe care nu le cunoaște și nici nu pare să aibă imaginație ca să le umple cu ceva. Foarte probabil că dacă aș fi citit-o la 15-18 ani mi-ar fi plăcut, dar acum îmi place să cred că am mai multă minte, deși în dragoste toți suntem și orbi și proști. Cred că dacă mi-aș mai găsi manuscrisul romanului început în liceu, sigur m-aș simți la fel de jenată pentru ce scriam acolo.

Două chestii care mi-au rămas din carte, și care cred că ar merita discutate: obiceiul de a le da alcool să bea copiilor mici (de câțiva ani!) și faptul că morala asta creștină care se insinua în toate romanele de gen din epocă pare ca un soi de limbaj corect politic de azi, dar pe invers.

Romanul ăsta e catalogat chiar de sora mai mare Brontë ca o greșeală, după cum zice aici. Charlotte, sora cea mare, le-a supraviețuit cu câțiva ani celor două Emily și Anne, și s-a ocupat de reeditarea unora dintre romanele lor, refuzând însă să reediteze și Necunoscuta, pe motiv că sora ei ar fi greșit alegând acel subiect. Se pare că a deranjat-o că personajul detestat și detastabil Huntingdon – pasionat de petreceri, alcool, droguri și femei – ar fi fost un mod ocolit al lui Anne de a-și turna fratele în cerneală. Iar Charlotte era de părere că nu le faci așa ceva membrilor familiei, probabil, ci numai străinilor. E un sindrom întâlnit și azi. Și la mine în familie au fost rude care m-au dezavuat pentru că am îndrăznit să scriu pe blog pățanii din familie, deși avusesem, culmea, și acordul pățitului pentru asta. Însă în general am observat că oamenilor le place să citească despre cazurile altora, dar sunt zgârciți cu propriile experiențe. Ba, cea mai ipocrită chestie mi s-a părut aceea în care cineva îți cere să uzezi de influența ta ca ziarist sau blogger, ca să-i obții un favor, dar se supără pe tine dacă scrii despre ei, chiar și schimbându-le numele ca să nu fie recunoscuți.

Ca să n-o mai lungesc, cartea mi-a arătat ce gâscă era femeia de secol 19 și ce gâscă a rămas și azi, că doar n-a murit publicul pentru astfel de romane 😉 Ne întâlnim onlai duminică, 13 septembrie, de la ora 19.00, ca să le bârfim pe surorile Brontë, că și lor l-a cam plăcut bârfa, chiar dacă o îmbrăcau în coperți de roman. Dacă mai există vreo gâscă printre cititoarele blogului, care dorește să participe la club, să-mi scrie ID-ul de skype și o includem și pe ea în cârd 🙂

Etichete: , , , , ,

One Response la “Păcatele tinereții, la clubul de carte” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 15/09/2020 at 17:30 #

    Dumnezeule, ce de comentarii!
    Somn ușor la Clubul de Carte!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?