Are Radu Tudoran un fragment minunat în „Fiul risipitor”, când servitoarea e trimisă de stăpân la operă, să vadă Traviata. Când se întoarce acasă, stăpânul o întreabă: E, cum a fost, ți-a plăcut? Daa, a fost frumos, zice ea, dar au cântat prea mult. Și până n-a murit curva n-am putut să plecăm acasă!
Mi-a amintit de scena asta finalul cărții lui Mircea Eliade, „Noaptea de Sânziene” pe care o discutăm la clubul de luna asta. Domnule, nu s-a lăsat băiatul ăsta până nu și-a omorât aproape toate personajele, cel puțin alea pozitive cât de cât, și nu te lasă să ajungi la capătul celor peste 600 de pagini până nu le omoară și pe alea principale, într-o scenă cam lălăită și mult prea dramatizată.
Asta ar fi o notă cât de cât umoristică despre romanul de căpătâi al lui Eliade. Schimbând registrul, admit că am sentimente amestecate despre cartea asta, predominante fiind totuși alea bune. Mi-a plăcut povestea, suficient de mult cât să fac vreo două nopți aproape albe ca s-o termin, mi-au plăcut și câteva personaje bine conturate și mi-a plăcut per ansamblu atmosfera aia de viață bună din interbelic, pe care o regăsești în multe dintre romanele mari ale literaturii noastre: „Cronică de familie”, a lui Petru Dumitriu sau „Sfârșit de mileniu” a lui Radu Tudoran, dar și în altele scrise în epocă, dacă tot suntem la un club de carte cu clasici: Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau cucoanele Cella Serghi, Sidonia Drăgușanu etc.
Pentru mine „Noaptea de Sânziene” este a doua experiență cu Eliade – după ce am citit „Maitreyi” tot la o vârstă înaintată 😉 – și cred că e bine că am citit-o abia acum, cu siguranță în adolescență n-aș fi avut răbdarea, dispoziția și experiența de viață ca s-o pot duce până la capăt.
Are un stil mai degrabă cinematografic de redare a bogatei vieți interioare a personajelor, stil care prin secvențele scurte și intercalate te poate pierde pe alocuri. Nu pot să zic că m-a dat pe spate asta, apropos de faptul că am decis să citim clasici runda asta la club tocmai pentru stilul ăla bătrânesc de poveste, cu întroducere, cuprins, încheiere și molcome descrieri de fapte și personaje, pe care, iată, nu-l întâlnim la Eliade. Dar nici nu m-a descurajat. Povestea m-a prins într-o pasă poate potrivită, așa că m-a captivat.
De altfel poate că Eliade asta a vrut cu stilul ăsta ciudat de redare, să-și pună amprenta pe o poveste altfel întâlnită și la alți colegi de-ai lui de generație. Personajele lui Eliade sunt intelectuali din clasa de mijloc a României, conectați la ideile și curentele occidentale, culți, preocupați de filosofie, religie, metafizică, striviți pe rând de tăvălugul istoriei secolului 20, de un Timp din care cel puțin personajul principal, Ștefan, tot încearcă să scape, să trăiască în afara lui, crezând că astfel va avea un control asupra propriului destin. Dar „cum poți rămâne în afară de timp cu tancurile și artileria alături de tine?”.
Cartea mustește de idei filosofice, mistice sau mitice, a la Eliade. Dar toate astea nu o fac nici greoaie, nici plictisitoare. În esență, Ștefan Viziru, personajul principal, încearcă să afle în decursul a 10-15 ani de viață dacă e posibil să iubești în același timp doi oameni și dacă poți să trăiești astfel încât să nu fii sclavul Istoriei, adică să-ți trăiești tu viața, nu să te trăiască ea pe tine. Răspunsul la cele două întrebări e nu.
Poți să iubești două persoane în același timp, dar dacă ești un individ cu etică și morală o să te cam chinui și pe tine și pe cele două nefericite ținte ale iubirii tale. Sau, mă rog, dacă ești un creștin practicant poți să alegi să crezi că „tot ce am iubit într-o viață întreagă, pe rând, ni le înapoiază Dumnezeu pe toate deodată în viața de apoi” 😉 Cât despre stăpânirea istoriei… nici gând. Suntem toți niște exemplare ale unei „specii zoologice înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi propriul său destin”. Și ca orice specie zoologică, pierim pe limba noastră.
Povestea lui Ștefan care le iubește pe cele două – Ioana nevastă-sa și Ileana- ursita lui – ar fi fost banală dacă nu s-ar fi intersectat cu destinul semieroic al lui Spiridon Vădastra (un fel de Rică Venturiano combinat cu Bond, James Bond), cu soarta tristă a lui Biriș (proful de filosofie prins de securitate când încerca să fugă din țară și omorât în bătaie, „cu frumosul”), cu cele câteva roluri episodice ale Cătălinei și ale lui Bibicescu (actori și amanți cu destine tragice), cu eforturile sisifice ale învățătorului de țară Gheorghe Vasile (care vinde pe nimic un muzeu plin cu valori pentru întreaga colecție Biblioteca pentru toți) și, bineînțeles, cu mizeriile securisto-legionare ale lui Bursuc et co (călugărul informator). Totul plimbat între București-Londra-Lisabona și Paris.
Dincolo de mozaicul ăsta socio-politic, un subiect central al cărții rămâne zbaterea intelectualului în căutarea sensului vieții, zile și nopți, luni și ani pierduți în dezbateri sterile într-un labirint de idei care sunt totuși mult mai interesante decât blab-la-urile pe care le postăm noi azi pe facebook.
Mi-am subliniat mai multe fragmente care mi-au plăcut și care pot stârni mici sau mari dezbateri la clubul pe care îl vom ține luni seară, 5 octombrie, de la ora 20.00. De data asta facem o încercare să ne întâlnim prin google meet, ca să nu ne mai complicăm cu ID-uri de skype. Așadar, cine dorește să participe la discuție (numai dacă a citit cartea!) să acceseze acest link, și teoretic ar trebui să se poată conecta la întâlnire: https://meet.google.com/dnd-vjoj-mnb
Luați cu copy/paste. Dacă nu merge, ne vedem tot pe skype 😉
*
Stăpînul nostru, al tuturor, este astăzi Războiul, începu din nou Ştefan. El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim. Europa întreagă trăieşte ca un monstruos automat, pus în mişcare de veştile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor, de convorbirile între prieteni… Chiar cînd rămînem singuri, tot la Război ne gîndim, adică, tot sclavii Istoriei suntem. Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare dintre noi, ca fiinţe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit…
*
Toată lumea are aceeaşi impresie, îl întrerupse Biriş. După o anumită vîrstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă – o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decît viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atît de idioată…
*
Narada îmi cere să cred că Ioana şi Răzvan şi toţi ceilalţi, care au fost şi nu mai sunt, n-au existat niciodată, că n-au fost decît nişte umbre în visul cosmic al unui demiurg. Nu pot să cred. Viaţa n-ar mai avea atunci nici un sens. Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetîndu-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi atunci definitiv pierduţi…
*
Dar din ziua cînd ne-am cunoscut te-am auzit mereu că vrei să ieşi din Timp, că vrei să scapi de Istorie. Iartă-mă că ţi-o spun, dar dorinţa ţi-a fost împlinită. E groaznic, dar aşa s-a întîmplat. O bombă americană a pus capăt Istoriei tale. Ai pierdut tot. Nu numai pe Ioana şi Răzvan, dar ai pierdut chiar mărturiile exterioare ale existenţei tale în Istorie: suvenirurile din copilărie, cărţile, tablourile. Eşti un om scos complet din Istorie; fără trecut, deci fără identitate. Aşa cum îmi spuneai odată că încercai să redevii închizîndu-te în camera secretă. Poţi începe în orice clipă o viaţă nouă, de la început. Ai abolit Istoria, în realitatea căreia n-ai crezut niciodată.
*
Cea mai teribilă mistificare: să crezi că persoana umană îşi găseşte suprema împlinire numai cînd izbuteşte să se identifice cu avangarda Istoriei…
*
Dumneata ştii că unul din lucrurile cele mai greu de înţeles este faptul că omul poate uita chiar şi acele întîmplări şi revelaţii de care atîrnă fericirea sau mîntuirea lui. Cum poate avea loc o asemenea amnezie, încă nu înţeleg. Dar capacitatea asta de a uita esenţialul explică în bună parte neputinţa creştinismului de a schimba oamenii, într-un cuvînt de a-i mîntui.
*
De tot ce se întîmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă; sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie, noi, câteva zeci de milioane de dezechilibrați?
hm, aproape că-mi pare rău că am abandonat-o.