În așteptarea celui de-al patrulea sezon din The Crown am dat click într-una din serile astea pe altă regină, a șahului. The Queen’s Gambit, cea mai recentă senzație a Netflix-ului, mi-a cam luat ochii și m-a ținut în priză două seri la rând, până când am dat gata cele șapte episoade.
Povestea unei fetițe precoce, care ajunge o mare jucătoare de șah în pofida startului nefericit în viață – sau poate tocmai de aceea – este de fapt produsul imaginației lui Walter Tevis, un scriitor american de care am auzit și eu cu ocazia asta. The Queen’s Gambit este al treilea roman al său ecranizat, din păcate el n-a trăit să le vadă pe toate, a murit la un an după ce a publicat The Queen’s Gambit, adică în 1985. Celelalte două cărți ecranizate sunt The Hustler (1961) și The color of money (1986).
Cum pe celelalte nu le-am văzut, o să vă povestesc ce mi-a plăcut la ăsta cu regina șahului. Elisabeth (Beth) Harmon rămâne orfană la 9 ani, când maică-sa intră cu mașina într-un camion. E plasată într-un orfelinat și de aici mă așteptam la ce e mai rău: agresivitate, bullying, copii abuzați de adulți, tot ce însoțește de regulă sistemul de „protecția copilului”. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă, dimpotrivă.
În subsolul orfelinatului Beth îl cunoaște pe Mr Shaibel, omul de serviciu, de la care învață să joace șah. Omul constată că fata e un geniu și o recomandă clubului de șah de la liceul din localitate. Ajunge să joace un simultan cu 12 dintre cei mai buni jucători ai liceului, pe care-i bate măr, și de acolo lucrurile nu se mai opresc.
Dar calea ei spre campionii mondiali de șah e presărată cu pastile, alcool și o grămadă de anxietăți asociate. Cu pastilele începe chiar din orfelinat, unde li se dădeau calmante în mod oficial pe post de „vitamine”. Alcoolul îl descoperă în compania mamei adoptive, căreia numai asta îi mai dădea satisfacție în căsnicia ratată.
Ce mi se pare interesant e modul în care e construită povestea, nu știu dacă asta se datorează talentului scriitorului sau scenaristului. Posibil să fie o întâlnire fericită între o carte bună și o echipă care a știut s-o pună în valoare. Autorii, deci, se folosesc de aproape fiecare așteptare clișeu a spectatorului, se joacă puțin cu ea, o exploatează și apoi o contrazic cu un final fericit. De parcă s-ar încăpățâna să vadă ceva pozitiv în fiecare situație din care, în mod normal, nu poate ieși nimic bun. Beth e înfiată de un cuplu care are ceva neliniștitor încă din primele clipe. Te gândești automat că vor urma niște abuzuri, dar lucrurile alunecă într-o situație la care nu te-ai fi gândit și cu care poți să rezonezi.
Filmul recrează în culori pastel anii 60 și America lor, ba chiar și o fărâmă din Paris. Rusia e grandioasă și întunecată, cu o tușă de neașteptată umanitate în final. Actorii sunt bine aleși și mai ales Anya Taylor-Joy care o întruchipează pe șahista minune face un rol bun. Bineînțeles că e multă fantezie în toată povestea, deși înțeleg că partidele de șah jucate în film sunt reale, unul dintre consultanții filmului fiind chiar Gary Kasparov. Adică partidele alea chiar au avut loc în istoria șahului, iar actorii au fost nevoiți să învețe mutările ca să fie cât mai realiste scenele. Se pare că filmul a reușit astfel să-i entuziasmeze inclusiv pe șahiștii din lumea reală. Nu e lucru puțin asta, pentru un film comercial totuși. Nu m-aș mira să stârnească și vreun val de pasiune șahistă în rândul tineretului, ceea ce n-ar fi rău.
Nu în ultimul rând, filmul are și câteva mesaje, că nu e doar suferință și happy end degeaba așa. În fapt pare a fi făcut după un punctaj progresist destul de clar: eroina este feministă, cea mai bună prietenă a ei e de culoare, se îndrăgostește de un gay care-i devine și el un soi de înger păzitor la momentul crucial și le dă cu flit unor habotnici americani care voiau s-o facă portdrapelul lor creștin în Rusia comunistă. Toate astea sunt punctate subtil, însă, fără militantisme sau ca eroina să facă mare paradă din asta, pur și simplu sunt acolo.
Mesajul principal și mai profund, însă, ar fi că familia nu înseamnă neapărat relația de rudenie, de sânge, ci poți să ți-o alegi și singur, în pofida proverbului și a soartei. Beth Harmon găsește în șah refugiul salvator într-o lume indiferentă, care o sperie, dar ajunge să creadă că succesul din șah se datorează pastilelor și alcoolului, care o fac să gândească „limpede”. În jurul ei sunt oameni care o ajută de-a lungul acestui drum, de la accidentul care o aduce la orfelinat, până la triumful din ultimul episod, dar este ea cea care are nevoie să cadă până în fundul gropii propriilor frici ca să poată să-i vadă pe acești oameni care-i sunt alături. Iar rezultatul acestui proces de devenire, de depășire a tuturor obstacolelor a fost transformat într-un film care-ți bucură ochiul și nu în ultimul rând inima. Și avem nevoie de așa ceva în viețile noastre.
Mulțumesc frumos! Voi viziona.
L-am văzut pe nerăsuflate! Chiar merită, timpul nu e pierdut.
Parca Shaibel era numele „janitor-ului”…filmul este bun, intr-adevar…
Așa-i, am corectat, mulțumesc
Excelent filmul, cred ca cel mai bun film pe care l-am văzut in acest an.
Am avut impresia ca mama ei a provocat accidentul. Revine obsesiv scena in care ii spune sa inchida ochii. Conduc de 33 de ani, am avut cateva accidente, unul urâțel, si va asigur ca atunci cand tragi de volan si lovesti cu picioarele in pedale ca sa iti scapi viata nu ai timp sa-i spui nimanui sa inchida ochii. Doar daca stii dinainte ca vine moartea si nu vrei ca fetita ta sa o priveasca in față.
Mi-a placut sahul in tinerete, regret mult ca i-a scazut popularitatea de cand campionii mondiali au inceput sa manance bataie de la I.A., mi-a placut si filmul desi… e cam pentru fete.
Da, da, mama a provocat accidentul clar.
E pentru fete, dar cred că ce e frumos și băieților le place 😉
Este un film care vrei sa nu ajungă la final. Cu siguranța îl vei aprecia și-l vei recomanda prietenilor tai și nu numai
Mi-a placut foarte mult..vizionarea mi-am arajat-o ca pe un turneu de 3 zile…Recomad 😇😇👍