Realismul magic lovește din nou clubul de carte

Copiii aveau să-şi amintească toată viaţa cu câtă solemnitate augustă luă loc în capul mesei, tremurând de febră, răvăşit de veghile-i prelungite şi de imaginaţia sa exacerbată şi le dezvălui descoperirea lui:

— Pământul este rotund ca o portocală.

Ursula îşi pierdu răbdarea:

— Dacă ai chef să înnebuneşti, înnebuneşte singur, strigă ea. Nu încerca însă să bagi în capul copiilor ideile tale ţigăneşti!

José Arcadio Buendía, nepăsător, nu se lăsă intimidat de mânia soţiei sale care, într-un acces de furie, îi zdrobi de pământ astrolabul. El îşi construi altul, convocă în odaia sa pe bărbaţii din sat şi le demonstră, cu teorii din care nimeni nu înţelegea nimic, cum se poate reveni la punctul de plecare navigând mereu în direcţia răsăritului. Satul întreg era convins că José Arcadio Buendía îşi pierduse minţile, când sosi Melchiade care puse lucrurile la punct. El lăudă în public inteligenţa acestui om care, printr-o speculaţie astronomică pură făurise o teorie verificată deja în practică, chiar dacă nu era cunoscută încă în Macondo, şi în semn de admiraţie îi făcu un cadou care avea să aibă repercusiuni decisive asupra viitorului satului: un laborator de alchimie.

M-am gândit să încep cu ceva vesel trista poveste a neamului Buendia din Macondo, deși nu e cazul să le plângem de milă, dar pe mulți îi descurajează titlul mărețului roman al lui Garcia Marquez – Un veac de singurătate – așa că e bine să știe că titlul e înșelător. Nu mai știu de ce m-a descurajat pe mine acum mulți ani, în tinerețe, când mi-a mai fost recomandat o dată și n-am reușit să trec de prima parte.

Probabil că ai nevoie de o oarecare maturitate ca să poți duce cartea asta și să îți și placă. Să accepți că într-o viață de om și o sută de ani de solitudine mai încape și ceva magic, fără de care viața ar fi insuportabilă. Așa se face că ne întâlnim din nou la clubul de carte cu realismul magic sud american, după Ritualul primăverii al lui Alejo Carpenter. Deși ambii autori l-au cunoscut și apreciat pe Fidel Castro, Garcia s-a descurcat mai bine în scris. Romanul ăsta l-a făcut celebru și probabil bogat, fiind tradus în 40-50 de limbi – i-a adus și un Nobel pentru literatură în 1982 – dar nu este în fond decât o poveste scrisă destul de simplu (dar magic pe alocuri), despre un neam ai cărui reprezentanți și-au făcut de cap în multe feluri de-a lungul unui veac, trăgând după ei o nefericire și o neîmplinire ancestrale.

Ca să dea impresia că nu e doar o simplă istorie de familie, autorul a găsit modul ideal de a-ți pune atenția la încercare, sporind gradul de dificultate al poveștii prin botezarea tuturor personajelor masculine cu aceleași două nume: José Arcadio și Aureliano. La femei a avut ceva mai multă imaginație, deși majoritatea numelor descendentelor Ursulei au fost variațiuni și combinări între Ursula, Remedios, Amaranta și Rebeca. Dat fiind că pe bunica Ursulei o chema Tranquilina Maria Miniata Alaxoque Buendía, probabil asta a fost un progres.

Povestea începe așadar cu acest José Arcadio Buendia, care își ia nevasta și lumea în cap din cauza unei crime pe care o face ca să-și spele onoarea, și ajunge să pună bazele unei așezări (Macondo) care va cunoaște pacea, prosperitatea și decăderea, în rând cu familia întemeietorului ei.

Veacul ăsta al lui Garcia nu e localizat exact în timp, povestea ar putea fi și actuală pentru că așa cum numele personajelor lui se repetă, așa se repetă și istoria. Probabil totul se petrece în secolul 20, în care avem și țigani care vin an de an în sat și aduc cele mai noi invenții și idei de afaceri din lume, lăutari itineranți care duc știrile de colo-colo, pe muzică, dar și conflicte politice, războaie civile și lupte sindicale.

La început satul are toate atributele unei așezări pașnice și fericite, într-o terra incognita găsită de José Arcadio Buendia și prietenii lui. Împreună îi trasează străzile și amplasează casele așa încât toate să beneficieze de aceeași însorire. Oamenii sunt tineri, viața e bună cu ei. Nu murise nimeni, nu aveau cimitir, nici biserică, nu făceau politică. Nici nu știau ce e aia. Macondo era Raiul fără ispite.

Nu eşti din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ

– îi zice José Arcadio Buendia Ursulei, încercând s-o determine să exploreze și alte meleaguri. Iar ea îi spune că dacă trebuie să moară ca să rămână acolo, ea va muri. Femeia, ca femeia, deh!

Familia Buendia crește și se înmulțește odată cu ispitele lumii care pătrund încet încet și în Macondo. Întâiul născut al familiei, tot un José Arcadio, fuge cu țiganii când află că o lăsase grea pe Pilar, femeia în casă. Aureliano, al doilea născut, face la maturitate o pasiune pentru Remedios, fetița de 9 ani a întâiului guvernator al satului, trimis de la centru. Are loc deci o căsătorie cu o minoră. Amaranta, fiica naturală a familiei, e crescută alături de Renata, o fetiță pripășită în timpul unei molime ciudate de insomnie și uitare, și ambele fete fac o pasiune devastatoare pentru un italian venit să le asambleze și acordeze pianul mecanic.

Istoria familiei e presărată cu copii făcuți la întâmplare, sex între rude (teama că vor zămisli un copil cu coadă de purcel planează asupra familiei încă de la prima împreunare a lui José Arcadio cu Ursula), iubiri imposibile care de regulă sfârșesc prost, pasiuni bolnave, fie pentru oameni nepotriviți, fie pentru cauze pierdute.

De fapt pentru mine ăsta a fost farmecul acestei cărți, care altfel nu are nimic atât de special încât să devină o capodoperă: capacitatea personajelor de a intra cu naivitate și naturalețe în cele mai improbabile situații, de regulă de partea binelui, a dreptății, și de a ieși din ele învinși, dar cu aură de eroi.

Aureliano, care fusese ca toate rudele lui un introvertit ascuns în atelierul de făcut peștișori din aur – din care iese numai pentru a se însura cu minora Remedios și de a juca table cu socrul lui – sfârșește prin a declanșa un război civil, cu zeci de bătălii pierdute, supraviețuiește inclusiv unei condamnări la moarte și face 17 copii (Aurelieni) cu tot atâtea femei care i se dăruiau eroului. Și toate astea pentru că a aflat într-o bună zi, de la socrul lui, care e diferența dintre conservatori și liberali:

Cum Aureliano avea pe vremea aceea noţiuni foarte confuze despre deosebirile dintre conservatori şi liberali, socrul său i le explicită în câteva lecţii. Liberalii, îi explică el, erau francmasoni: oameni cu porniri rele, partizani ai spânzurării preoţilor, ai instaurării cununiei civile şi a divorţului, ai recunoaşterii drepturilor egale pentru copiii naturali şi cei legitimi, ai divizării ţării printr-un sistem federal care i-ar răpi puterii centrale prerogativele. Conservatorii, dimpotrivă, deţineau puterea direct de la Dumnezeu şi vegheau asupra stabilităţii ordinii publice şi a moralei familiale; ei erau apărătorii credinţei în Hristos, ai principiului autorităţii, şi nu erau dispuşi să îngăduie fărâmiţarea ţării în colectivităţi autonome. Sentimentele sale umanitare îl făcură pe Aureliano să simpatizeze cu atitudinea liberală în privinţa drepturilor copiilor naturali, însă nu înţelegea de fel cum se putea ajunge să se pornească război pentru nişte lucruri pe care nu le puteai atinge cu degetul.

Un al José Arcadio, de mai târziu, se implică în lupta sindicală pentru apărarea drepturilor băștinașilor exploatați de americanii din nord, veniți să facă bani dintr-o plantație de banane. Lupta lui sindicală e înecată în sânge de armata națională care ținea cu exploatatorii, însă înainte de asta satul l-a apreciat:

Triumful acestei acţiuni, precum şi al altora care au urmat în cursul lunilor viitoare, îl scoase din anonimat pe José Arcadio Segundo, despre care se spunea de obicei că nu fusese bun la altceva decât să umple satul cu târfe franţuzoaice.

În realitate el săracu adusese inclusiv calea ferată în sat, dar dat fiind că pe ea veniseră și exploatatorii, nu se știe dacă era considerată o binefacere sau un blestem.

Fratele lui geamăn, Aureliano Segundo, abordează viața plezirist și concupiscent, își ia cea mai frumoasă nevastă din lume, dar află curând că e o mironisiță cu aere regale așa că se refugiază în brațele amantei, cu care organizează petreceri și orgii cât pentru toată familia la un loc. Potopul de patru ani  și sfârșitul petrecerilor l-au prins acasă la nevastă, unde e silit să rămână „până stă ploaia”. Are loc o scenă bine scrisă în care Fernanda, frumoasa soție, acum o acritură tristă și frustrată de toate neîmplinirile lumii, îi reproșează într-o tiradă care ține câteva zile tot ce nu-i spusese toată viața:

Aureliano Segundo nu băgă de seamă acest pomelnic de reproşuri decât în ziua următoare, după micul dejun, când se simţi complet zăpăcit de un bâzâit care se auzea din ce în ce mai limpede şi pe note mai înalte decât rumoarea ploii, care nu era altceva decât Fernanda care umbla prin toată casa, plângându-se că a fost educată ca o regină pentru a sfârşi ca o slujnică într-o casă de nebuni, cu un soţ trândav, idolatru, libertin, care tot timpul zăcea pe spate, cu gura căscată, aşteptând să-i cadă pâinea din cer coaptă gata, în timp ce ea se spetea încercând să menţină la suprafaţă un cămin care nu se mai ţinea decât într-un fir de păr, un cămin unde erau atâtea de făcut, atâtea de suportat şi de îndreptat, de când bunul Dumnezeu făcea să răsară soarele până în ceasul asfinţitului, când se ducea la culcare în pat cu ochii împăienjeniţi de atâta oboseală şi, cu toate acestea, nimeni nu-i spunea vreodată bună ziua…

Iar expresia care mie mi s-a părut genială, în toată tirada Fernandei a fost asta:

…restul familiei, care, la urma urmei, o considerase întotdeauna ca o piedică, ca o otreapă de care te serveşti să apuci oala fără să te arzi…

Temeritatea primilor Aurelieni și José Arcadieni începe să pălească în generațiile următoare, dar asta pentru că provocările pe care le oferă satul decăzut sunt inexistente. Ultimul Aureliano e o combinație de șoarece de bibliotecă și star de filme porno – că uitasem să menționez, bărbații Buendia erau deosebit de dotați sexual – care înainte de a se împreuna fatalmente cu mătușa lui, frecventează asiduu curvele decrepite și un bordel zoologic (!) patronat de nimeni alta decât Pilar, femeia în casă care îi dăruise primul bastrad familiei, ajunsă acum la 150 de ani. Într-una din scenele astea de la bordel, zice așa:

Gabriel era în camera mulatrei gânditoare, care nu făcea dragoste pentru bani, ci pentru scrisori adresate unui logodnic contrabandist care era închis de cealaltă parte a râului Orinoco, pentru că grănicerii îi dăduseră un purgativ şi îl puseseră pe o oală de noapte care se umpluse de excremente cu diamante.

Iar în realismul meu de la moșie, unde eram când am citit asta, s-a auzit în clipa aceea trecând pe stradă duba vânzătorului ambulant care striga:  „varză, cartofi, ceapă, banane avem!”.

A fost momentul în care mi-am dat seama că satul lui Marquez are tot atâta realism magic ca și satele noastre, tot ce ne deosebește momentan de realismul Americii de Sud e clima. Dar se rezolvă și asta.

Cartea asta a devenit celebră și a luat un Nobel – deși au fost unele voci puternice care i-au contestat valoarea – datorită unui curent favorabil scriitorilor sud-americani în perioada aia. Literatura română n-a beneficiat de exemplu de favoarea asta, deși a avut un roman mult mai bun decât povestea lui Marquez, Cronică de familie, de Petru Dumitriu. Și nu cred că sunt subiectivă. Dar n-a fost norocul lui să scrie despre familia Buendia din Macondo.

Vom discuta despre Macondo la clubul de carte de luni, 26 octombrie, de la ora 20.00, pe google meet. Luați link-ul cu copy paste și faceți-vă comozi: https://meet.google.com/dnd-vjoj-mnb 

P.S. Ca o completare, am citit recent un articol despre cum singurătatea duce la totalitarism. E o teorie a Hannei Arendt, care zicea că:

Totalitarianism uses isolation to deprive people of human companionship, making action in the world impossible, while destroying the space of solitude.

To quote Arendt, quoting Cicero: ‘Never is a man more active than when he does nothing, never is he less alone than when he is by himself.’ This is what ideological thinking and tyrannical thinking destroy – our ability to think with and for ourselves. This is the root of organised loneliness.

Desigur, fără nicio legătură cu cartea și realitatea 😉

Tags: America de Sud, club de carte, Gabriel Garcia Marquez, Macondo, recenzie, singurătate, Un veac d singurătate