O carte începută ca un pliant turistic pentru promovarea călătoriilor de plăcere pe Tamisa s-a transformat într-un roman amuzant, cu vânzări record, piratat și tradus în lumea largă. Autorul ei, Jerome K. Jerome, altfel un pârlit de ziarist englez, descoperă cu ocazia asta că are umor și recidivează.
„Trei într-o barcă – fără a spune ceva despre câine” s-ar încadra în ziua de azi la blogging de călătorie. Trei prieteni și un câine petrec o vacanță de două săptămâni într-o barcă, vâslind între Londra și Oxford și retur. Pe parcursul călătoriei, dar și al pregătirilor făcute pentru ea, autorul profită de ocazie să introducă societatea britanică a secolului 19. Povestește despre cum au făcut proviziile, cum au ajuns la barcă, cum se vede lumea dintr-o barcă cu vâsle, în epoca în care tocmai apar cele cu aburi, și tot felul de alte istorioare ocazionate de câte o întâmplare de moment.
Barca este drăguţă şi intimă, deşi e cam înghesuială înăuntru, însă orice lucru îşi are neajunsul său, după cum spunea un bărbat când i‑a murit soacra, iar el a fost nevoit să plătească cheltuielile de înmormântare.
Avem povestea modului în care se face bagajul, iar periuța de dinți e pusă întotdeauna astfel încât să strici tot bagajul când vrei să te speli pe dinți înainte de plecare. Povestea unei bucăți de brânză împuțite, care a făcut o femeie măritată să-și părăsească căminul. Povestea unei conserve de ananas pe care cei trei nu au putut s-o desfacă deși au salivat pe lângă ea. Povestea interacțiunilor dintre câine și ceainic sau un motan întâlnit pe drum. Povestea tocanei irlandeze, în care se pune tot ce-ți prisosește prin casă. Povestea cazării imposibile în locuri turistice aglomerate, și tot felul de alte istorioare cu miez. Cele mai multe ar putea fi la fel de actuale și azi, înr-o călătorie similară.
Dacă n-ar fi tonul statiric, descoperit pe parcursul publicării cărții în foileton, într-o revistă, probabil că nu ar fi auzit azi nimeni de cariera lui Jerome K. Jerome. Însă modul în care povestește cele mai banale întâmplări, le hiperbolizează sau le reduce la absurd, plus, evident, momentul istoric în care a fost publicată cartea, au făcut ca în loc de un ghid turistic oarecare să se nască o carte de succes.
Momentul istoric la care mă refer este legat de actul care consfințește educația obligatorie, de masă, în Marea Britanie – Elementary Education Act 1870 – prin care se dispune școlarizarea tuturor copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 13 ani. La acel moment, jumătate dintre copiii britanici nu erau cuprinși în nicio formă de educație, statul și biserica reușind să școlarizeze numai două milioane de copii. Cartea lui Jerome K Jerome este publicată în 1889, într-o societate în care deja se crease deci o mare masă de cititori avizi de astfel de lecturi.
Stilul literar al lui Jerome K. Jerome e destul de oral și nu pune mari probleme. Umorul britanic mi s-a părut de câteva ori dus prea la extrem (de subtil). Ca să vă dau o mostră:
Ne‑am oprit sub sălciile de la Kempton Park şi am luat masa de prânz. Acolo se află un locşor destul de drăguţ; un platou acoperit cu iarbă, de‑a lungul malului apei, umbrit de sălcii. Tocmai trecuserăm la felul al treilea — pâine cu gem —, când un gentleman în cămaşă cu mânecile suflecate şi cu o pipă scurtă s‑a apropiat şi a vrut să ştie dacă suntem la curent cu faptul că tocmai încălcasem o proprietate particulară. I‑am răspuns că nu acordaserăm acestui fapt suficientă consideraţie pentru ca să ajungem la o concluzie bine definită, însă că, dacă ne asigura, sub cuvânt de onoare, că încălcaserăm o proprietate particulară, atunci îl vom crede, fără nici o ezitare. Ne‑a dat asigurarea necesară şi i‑am mulţumit, dar încă mai întârzia pe acolo şi părea să fie nemulţumit, aşa că l‑am întrebat dacă mai puteam face ceva pentru el, iar Harris, care era într‑o dispoziţie de zile mari, i‑a oferit nişte pâine cu gem.
Îmi închipui că aparţinea, probabil, vreunei societăţi ai cărei membri juraseră să nu se atingă de pâinea cu gem, deoarece a refuzat destul de înţepat, ca şi cum ar fi fost vexat că l‑am ispitit, şi a adăugat că era de datoria lui să ne alunge de acolo. Harris a declarat că, dacă era vorba despre o datorie, atunci trebuie îndeplinită şi a întrebat care sunt cele mai potrivite mijloace pentru a o face. Harris este ceea ce s‑ar putea numi un bărbat bine clădit, arată destul de masiv şi ciolănos. Bărbatul l‑a măsurat de sus până jos şi a spus că trebuie să se ducă să se consulte cu stăpânul lui, după care o să se întoarcă şi o să ne arunce pe amândoi în râu.
Cam ăsta e stilul. Cartea ironizează de fapt o mulțime de modele de viață ale epocii, rămase din păcate nemuritoare, iar autorul nu ezită să se autopersifleze pe el și pe prietenii lui cu diverse ocazii. Unul dintre ei cu greu a putut fi oprit să nu viziteze toate mormintele dintr-un sat de pe traseu. Pentru fiecare loc în care poposeau există mici descrieri care se căznesc să fie tursitice, dar din cele mai multe răzbate evidența că în afară de natură sau istorie nu prea ai ce să vezi acolo:
În biserica din Walton se află un căpăstru de fier pentru femeile certăreţe. Pe vremuri, acesta era folosit pentru a pune în frâu limbile ascuţite. Astăzi s‑a renunţat la acest instrument. Presupun că fierul nu se mai găseşte chiar pe toate drumurile şi nici un alt material nu s‑a dovedit la fel de rezistent.
Cred că mi-a plăcut cel mai mult partea în care, după ce cu un capitol sau două înainte îi luase peste picior pe călătorii din bărcile cu abur – care aveau impresia că tot râul e al lor și îi disprețuiau pe vâslașii bărcilor mici și încete – ajunge să schimbe radical discursul atunci când sunt și ei remorcați de o astfel de barcă și îi înjură pe vâslașii din celelalte bărci care nu se dădeau din calea lor. E o poveste care precede destul de fidel ce se întâmplă azi pe șosele, între bolizi și mașinile mai vechi.
Apoi am mai râs când doi dintre ei nu reușeau să-l trezeacă pe Harris – care adormise în barcă pe malul opus, după ce băuse toată tăria – și căutau soluții ca să aibă totuși unde dormi peste noapte:
George a sugerat să ne întoarcem la Henley şi să atacăm un poliţist, obţinând astfel adăpost peste noapte la secţia de poliţie. Dar apoi ne‑am mai gândit şi ne‑am pus următoarea întrebare: „Dacă dă şi el şi refuză să ne ducă la închisoare?”
Una peste alta e o carte amuzantă care ar trebui să se citească ușor. Admit însă că eu nu am avut deloc starea necesară să citesc cartea asta, cum poat ar fi meritat, și nici ea nu a reușit să mă relaxeze suficient în perioada asta. Am tras de ea și de mine cam vreo două săptămâni, citind sporadic și uitând adesea ce am citit cu o seară înainte. Pe final m-am hotărât să fiu mai atentă și chiar am râs de câteva ori, dar în rest nu pot să zic că mi-a lăsat o impresie de neșters. Nu știu cum a putut să producă așa impresii puternice în viețile altora, de a fost recomandată ca o carte marcantă, dar de aia ținem clubul ăsta de carte, ca să aflăm.
„Trei într-o barcă – fără a spune ceva despre câine” este romanul clasic pe care l-am citit luna asta la clubul de carte, la propunerea unei cititoare care nu a călcat pe la club vreodată, așa că, dragă Fragola, sperăm că de data asta să ne onorezi cu prezența ta online, ca să ne spu ce anume te-a marcat din ea 🙂
Clubul de carte se ține online, miercuri, 18 noiembrie, de la ora 19.30. Dacă vreți să participați intrați pe link-ul ăsta de google meet: https://meet.google.com/dnd-vjoj-mnb
E umor britanic „clasic”.
E drept ca nu toata lumea apreciaza umorul britanic, asa ca ai circumstant atenuante. 🙂
Mie imi place arta de a spune altceva sub forma celei mai nevinovate fraze. E drept ca in epoca in care mitocania e pe toate drumurile, muscaturile acestea fine apar desuete.
N-am zis că nu apreciez umorul britanic, dimpotrivă. Eu am pus pe seama perioadei lipsa apetitului pentru carte.
Cartea a fost scrisă în glumă și trebuie luată numai ca mostră de umor britanic (fin) și ca lecție de limba engleză (în varianta netradusă). Autorul nu s-a luat în serios și nici nu a pretins să fie luat în serios. Ba chiar dimpotrivă..,.
Cartea este intr-adevar de referinta. Am citit-o de mai multe ori. Nu stiam cum a intrat Jerome K Jerome in lumea romancierilor, dar tot ce am citit de la el (gandurile trandave, alte ganduri trandave, 3 pe doua biciclete, jurnalul unui pelerinaj), este de f buna calitate: psihologie, ironie fina si umor englezesc de ma prapadesc de ras.
Ma simt cu musca pe caciula pentru ca am propus cartea 🙂 Nu a fost intentia mea sa propun o carte prea grea sau serioasa, am propus-o pentru ca am citit-o pe la 15-16 ani si am apreciat nemaipomenit umorul fin britanic, care imi place pina acum. Am mai citit-o a doua oara multi ani mai tirziu si cred ca o mai scot iar din raft si a treia oara. Intr-adevar nu trebuie luata in serios.
Am citit si cartile cu Jeeves, sint cam in acelasi stil din punct de vedere al umorului.
Multumesc de invitatia pe Skype, din pacate nu mi se potriveste ora.
Eu zic să participi fără teamă, nu am bătut pe nimeni până acum la club, chiar dacă nu ne-a plăcut vreo carte 🙂 La ce oră ți-ar conveni?
Multumesc, dar se face prea tirziu si nu vreau sa va incurc. Poate la urmatoarea intilnire.
N-ai „încurcat” deja, participarea era doar urmarea firească a faptului că niște oameni au citit și vor discuta cartea pe care tu le-ai propus-o pentru că te-a marcat și ți-ar face plăcere să mai vorbești despre ea:)
Din aceeasi vana, poate mai subtil si mai hilar: P. G. Wodehouse.
Şi pentru mine a fost o carte de referinţă, pe domeniul umor. De fiecare dată când asistam la necruțătorul război dintre oameni şi obiecte, sau chiar luam parte la el, îmi aminteam cum unchiul Podger (din cartea „Trei…”) bate un cui în perete pentru un tablou, cu sprijinul plin de abnegație al familiei şi al servitorilor. Memorabilă scenă. Sau când regăseam la mine simptomele vreunei boli (de exemplu când m-a durut în gât acum vreo lună şi i-am zis pe loc Covid), mi-l aminteam pe eroul Jerome care s-a identificat cu toate bolile din nomenclatorul medical, afară de artrită.
Cartea s-a bucurat de un uriaş succes de public, editorul spunând că oamenii par să o mănânce la masă, dar a avut parte și de o profundă antipatie a criticii, autorul ajungând să spună în memoriile sale: „S-ar fi putut crede… că Imperiul Britanic era în pericol: ziarul Standard vorbeşte despre mine ca despre o ameninţare la adresa literaturii engleze, iar Morning Post mă citează ca pe un elocvent exemplu al rezultatului lamentabil a unei politici care constă în a educa prea mult clasele de jos…”. Apropo de legea pe care a amintit-o Dollo.
Citesc acum o biografie a lui Fleming (cel cu penicilina), scoţian de origine, care a profesat în Londra. Autorul biografiei, însuşi Andre Maurois, subliniază la un moment dat ciocnirea dintre umorul scoţian, scurt şi sec şi umorul englez care povesteşte lung, cu cea mai mare seriozitate, lucrurile cele mai absurde, în genul lui J. K. J. sau, da, al lui P. G. Wodehouse.
Şi este posibil ca unor oameni să le trebuiască o anumită stare de spirit ca să guste un gen sau altul de umor.
Eu recitesc acum cartea, din cauza de faţă, pentru a nu ştiu câta oară. Şi ma amuz copios.
Păi hai la club 🙂
Nu era artrită, ci apă la genunchi 🙂
D-na Dollo, am citit recenzia post club și mi-am adus aminte de o carte despre o excursie cu barca, care poate a mai potrivită „momentului istoric” – DELIVERANCE de James Dickey https://en.wikipedia.org/wiki/Deliverance_(novel)