Meniu de filme de Crăciun

Una dintre distracțiile mele de când am Netflix este să citesc descrierile puerile ale filmelor, făcute parcă să te descurajeze în loc să te invite, și să încerc să ghicesc dacă în spatele acestor fraze de tot râsul se ascunde un film care merită văzut sau și ăla e la fel ca descrierea. „Un avocat inteligent, care se îndreaptă către autodistrugere prin alcoolism și neglijență, găsește un nou scop în viață investigând aparenta sinucidere a unei adolescente”. Sau „Un grup de persoane din Istanbul transcend barierele socioculturale și stabilesc legături în timp ce temerile și dorințele lor se întrepătrund”.

La fel de „amuzantă” e și catalogarea filmelor pe liste: filme cu protagoniști multipli(!), comedii ireverențioase, seriale TV americane emoționante, filme inspirate din viața reală, seriale TV despre cupluri, seriale TV intelectuale, comedii reconfortante, drame TV cu personaje feminine puternice, seriale politice apreciate de critici, filme americane emoționate, filme europene emoționante sau europene cu suspans etc.

Mă întreb ce s-a întâmplat cu vechile categorii de la centrele de închiriat casete, de pe vremea mea, în care găseai: filme de dragoste, filme cu bătaie sau filme „de casă”? Când au devenit neîncăpătoare genurile astea?

Mă rog, revenind la netflixu nostru, dacă sapi adânc prin listele astea, se întâmplă să găsești și comori. Vă spun ce am găsit eu zilele astea de Crăciun, în caz că aveți timp de pierdut până când începeți munca de la anul.

La categoria seriale politice apreciate de critici 😛

Okkupert (Ocupați) – producție norvegiană de prin 2015, despre un viitor deloc imposibil, în care UE în cârdășie cu Rusia obligă Norvegia să exploateze împotriva voinței ei zăcămintele de petrol și gaze din Marea Nordului și să le livreze Europei. Filmul explorează o ipoteză interesantă, a unei ocupații rusești soft (cel puțin la început) și a reacției oamenilor la asta. Deși IMDB zice că filmul are deja trei serii, Netflix n-o are decât pe prima. Mie mi s-a părut suficient, însă, pentru ceea ce am apreciat eu la film, adică ideea inițială: cum reacționează oamenii la o ocupație străină atipică, în care nu se trage niciun foc de armă și totul are o aparență pașnică, sub care mocnește însă frustrarea naționalistă.

Ca și Borgen, serialul e bine făcut, ceea ce arată că nordicii știu să-și cheltuiască cu folos bogăția. Filmul începe cu o conferință de presă ținută de premierul norvegian, liderul partidului ecologist care are majoritate în parlament. Premierul inaugurează o centrală nucleară ce funcționează pe Toriu, și cu care Norvegia încearcă să-și înlocuiască nevoia de energie, renunțând la exploatările de gaze tradiționale. Numai că restul lumii, care a fost avertizată demult să se retehnologizeze, nu vrea să renunțe la asta așa că găsește un mijloc de a constrânge Norvegia să renunțe la prostiile ecologiste din capul lor și să pompeze combustibilul fosil ca și până atunci în venele Europei. Rușii sunt folosiți de UE pe post de jandarm, iar americanii, care au ieșit din NATO de ceva vreme, nu se bagă.

Ocupația rusească e acceptată de guvern pe motiv că Norvegia singură n-ar putea să țină piept armat Rusiei. Restul populației înghite explicația, mai ales că treaba e prezentată ca o „cooperare energetică”, rușii urmând să plece acasă după ce se asigură că Norvegia ajunge din nou la producția de dinainte.

Primii nemulțumiți de situație sunt militarii norvegieni, care se simt frustrați și încep să organizeze mici celule disparate de rezistență. Altfel lumea își vede de treabă, ba unii care câștigă și bani de pe urma rușilor sunt chiar mulțumiți. Există evident un ziarist Gică contra care investighează adevăratele implicații ale ocupației rusești și pe măsură ce trece timpul ies la ivală tot felul de chestii care arată că rușii sunt bine înfipți în Norvegia, ba chiar manipulează lucrurile ca să pară că deși ei vor pacea și cooperarea, sunt provocați sistematic spre o replică armată.

Cum spuneam, mi-a plăcut ideea de bază a filmului, pentru că are elemente care te pun pe gânduri. Mai demult făcusem un sondaj de blog cu întrebarea dacă ați fi gata să puneți mâna pe armă ca să vă apărați țara sau familia, și un procent destul de mare a votat nu. Cred că filmul ăsta te face să-ți reevaluezi această impresie pe care o ai pe timp de pace. Și e interesant și de văzut cum reacționează la toată treaba asta populația asta de hipsteri ecologiști pe care îi considerăm cam fătălăi așa… unii dintre noi 😉

Din categoria filme inspirate din viața reală

84 Charing Cross Road (1987) – e o poveste din aia frumoasă din anii 50-60, când oamenii își scriau scrisori și legau prietenii neașteptate în felul ăsta, deși nu se cunoșteau și îi mai despărțeau și niscai oceane. O scriitoare/scenaristă din New York, Helene Hanff (Anne Bancroft) scrie unui anticariat din Londra cerând câteva cărți vechi pe care compatrioții ei americani le vindeau prea scump. La capătul celălalt al firului găsește un alt iubitor de carte, Frank Doel (Anthony Hopkins) care nu numai că-i trimite cărți la un preț foarte mic, dar se dovedește un prieten virtual minunat. Corespondența purtată timp de 20 de ani a fost reală, se pare, și a depășit sfera literară. Americanca îi ajută pe londonezii de la anticariat să supraviețuiască privațiunilor de după război, trimițându-le pachete cu alimente, și este invitată insistent la Londra, atât de Frank, cât și de colegii și familia lui, însă nu reușește să ajungă decât când e prea târziu. Pe vremea aia un zbor peste Atlantic nu era la îndemâna oricui. După ce Frank moare, ea publică scrisorile și așa câștigă mai mulți bani cu care ajunge să vadă în sfârșit Londra. Se pare că există la Londra o plăcuță amintind de povestea asta reală, pe locul unde a fost anticariatul respectiv.

Categoria filme satirice combinată cu comedii reconfortante 😉

Inventarea minciunii (2009) – e un film de și cu Ricky Gervais, care putea foarte bine să se cheme „Inventarea religiei”, dar s-a numit înțelept inventarea minciunii 🙂 Se petrece într-o vreme în care oamenii nu erau capabili să mintă pentru că nici nu le trecea prin cap să spună lucrurile altfel decât sunt. De exemplu când Ricky Gervais se duce să se întâlnească cu femeia de care era îndrăgostit, ea îi spune că a venit s-o ia prea devreme și e nemulțumită pentru că ea tocmai se masturba și nu terminase, și oricum nu crede că întâlnirea lor va fi un succes, că ei nu-i place de el și nu are de gând să se culce cu el, pentru că nu-i place materialul lui genetic, dar nici nemăritată nu poate să stea, așa că, fie, a acceptat o întâlnire cu el…

Cam tot filmul e un festival de lucruri spuse pe șleau, până când Gervais inventează minciuna, din disperare. Și de aici nimic nu a mai fost la fel. Mă rog, aproape. În ciuda acestei invenții, majoritatea oamenilor rămân de o naivitate dezarmantă totuși.

Și ultimul, deși cronologic ar fi fost cel dintâi, e un film pe care e păcat să-l încadrăm în vreuna dintre categoriile alea de mucava de mai sus: ingenios, sobru, romantic 😛

Pâine, dragoste și…sau Scandal în Sorento (1955) cu Sofia Loren și Vittorio de Sica. Se pare că ar fi existat o versiune și cu Gina Lolobrigida, dar Loren e senzuală și spectaculoasă, cum numai ea știe să fie. Nici nu contează neapărat povestea, care oricum e banală, ci atmosfera italiană din anii 50, jocul actorilor și replicile care ar merita un muzeu special al vorbelor de duh italiene din filmele astea din epoca romantică.

Am ochit deja încă unul cu aproape aceeași echipă, din același an – Semnul lui Venus, pe care am de gând să-l văd în seara asta. Desigur, tot netflix are un film sau parcă serial cu Loren bătrână, dar deocamdată nu sunt gata s-o văd în actualitate.

Voi ce filme bune ați văzut în vacanța asta?

Etichete: Anthony Hopkins, cronică film, filme Netflix, Inventarea minciunii, Norvegia, Ocupați, ocupație rusească, patriotism, Ricky Gervais, Sofia Loren