Ce mai fac oamenii pentru libertate și fericire

Șapte filme bune pe care le-am văzut în ultima perioadă pe Netflix: două seriale cu umor fin, două comedioare romantice okeiuțe, două documentare artistice și un film cu miză. Producții Argentina, Israel, Italia și SUA.

Familia Shtisel – încă un serial evreiesc din lumea ultraortodocșilor, cred că cel mai bun din câte am văzut până acum. Dulce amar, are un umor fin ce face ca toate micile drame umane să pară ușoare, deși doare destul tot procesul ăsta prin care un fiu „altfel” încearcă să-și trăiască viața rupt între învățăturile familiei (în special religioase) și lumea liberă, cu toate tentațiile ei. Actorii sunt buni, buni, printre ei și micuța Shira Haas din Unorthodox, dar nu ea e principala aici, ci Akiva, fiul „defect”, și Shulem, taică-su. Povestea este aparent despre găsirea nevestei potrivite pentru Akiva, dar lucrurile se ramifică mult dincolo de micile scene de pețit și întâlniri oarbe, în toate cotloanele ascunse ale familiei Shtisel. Dacă nu l-ați văzut încă, deși e destul de vechi, din 2013, musai să-l urmăriți. Am văzut că a apărut și sezonul trei în Israel, dar pe Netflix încă sunt doar primele două.

Aproape fericit – tot un serial, lansat recent pe Netflix, produs în Argentina. E prezentat ca o comedie, dar e mai degrabă, ca și Shtisel, un mod mai plăcut de a trata complicațiile vieții. Sebastian e un soi de stand up comedian, dar și realizatorul unei emisiuni radio, în Buenos Aires. Divorțat, cu doi copii, încă îndrăgostit de nevastă, dar prea complicați amândoi ca să poată fi ținuți împreună în modul ăsta tradițional, ca familie. Se ia singur prea în serios, deși nu pare, de aici dificultățile pe care le are de a trata cu lumea, care-l percepe ca pe un clown și profită în mare măsură de bunătatea lui. Un personaj greu de descris, adorabil de blând și bun, de care te atașezi imediat. Una dintre scenele la care am râs zgmotos a fost întrecerea cu nume de dictatori, între Sebastian și fratele lui, miza fiind un prezervativ. Singurul de altfel, pe care cei doi și-l disputau înaintea unei seri în care fiecare voia să-l folosească cu câte o femeie. O dispută între frați, despre cât de dictator a fost sau nu Fidel Castro, când în pat te așteaptă o femeie fierbinte, e fără îndoială o scenă memorabilă 🙂 Dar eu zic că merită văzut tot serialul, pentru starea de bine pe care ți-o oferă.

Insula Trandafirilor – e povestea adevărată a unui inginer italian care se apucă să-și construiască propria lume, nemulțumit de mersul lucrurilor în lumea în care trăia. Am tot ocolit filmul ăsta în lista Netflix, pentru că nu mă îmbia nici descrierea, nici imaginea, dar probabil că filmul are nevoie de momentul special în care poate fi apreciat la adevărata valoare. E o istorie frumoasă despre ce tâmpenii mai fac oamenii pentru libertate și fericire. Și cum se sfârșesc toate prost, pentru că… așa e lumea, însă cât de mult contează tâmpeniile alea pentru cei care le fac, dar mai ales pentru ceilalți. Giorgio construiește o insulă – de fapt o platformă marină – dincolo de apele teritoriale ale Italiei și ajunge până la Consiliul Europei ca s-o apere de statul italian mafiot. Povestea „insulei trandafirilor” e frumoasă, locuitorii ei la fel, atmosfera nebunilor ani 70 din Italia și Europa e de asemenea o pată de culoare bine pusă în valoare în film.

Inimă zburdalnică – nu știu dacă mi-a rămas ceva în sânge din aventura mea sud americană, dar am găsit destule filme bune produse în zonă, așa că vă mai recomand unul care se petrece tot în Buenos Aires. Nu te dă pe spate, dar e destul de îngrijit făcut și asigură o seară amuzantă. Povestea clasică, un individ, două femei, doar că de data asta individul s-a și însurat cu amândouă simultan și a trăit timp de vreo nouă ani făcând naveta, la fiecare trei zile, între cele două famiii, aflate la câteva sute de km distanță una de alta. Copii în ambele, neveste bune, om fericit. Până când, evident, se întâmplă ceva și se ciocnesc cele două lumi.

E complicat – și dacă tot suntem la filme ușurele, am văzut tot pe Netflix unul mai vechi (2009), dar OK, pentru cine poate s-o tolereze pe Meryl Strep 😉 Eu pot. După zece ani de despărțire de Alec Baldwin, cei doi încep o aventură neașteptată și improbabilă în orice viață reală, aventură în care la un moment se bagă și Steve Martin. Dar ăsta e farmecul comediilor romantice, și de aia sunt ele pe lume, ca să te facă să crezi în dragoste reîncălzită după sute de ani și happy end. Mă rog, aici e un happy end, dar nu ăla la care te-ai aștepta. Oricum, merită tot așa o seară relaxantă în care vreți să uitați de pandemie și mizeriile ei.

Camera 2806 – dacă mai țineți minte scandalul Dominique Strauss-Kahn, fostul șef FMI căzut în dizgrația lumii după o agresiune sexuală asupra unei cameriste la NY, filmul e un soi de documentar artistic despre evenimentele din 2011 și ce a urmat în viața lui DSK de atunci până acum. Mi s-a părut interesant și bine făcut, ba chiar revoltător pe alocuri, mai ales la partea în care justiția americană s-a împiedicat, ca și aia franceză ulterior, și l-a scăpat pe agresor de pușcărie. L-a făcut să plătească doar cu banii soției problema sexuală. Filmul conține mărturiile (aproape) tuturor celor implicați, mai puțin ale lui DSK însuși care a refuzat să comenteze. Omul își trăiește viața pe undeva prin sudul Franței, cu noua soție, și probabil e mulțumit că a ieșit din vizorul presei. În film se acreditează ideea că la baza scandalului ar fi stat niscai mașinațiuni ale lui Nicolas Sarkozy care se temea de candidatura lui DSK la președinția Franței. Nu e nimic demonstrat, însă și dacă a fost așa s-a potrivit destul de ușor pe un apetit sexual aparte al lui DSK și pe un stil de viață practicat cu siguranță de mulți puternici ai zilei,  cărora li se pare că li se cuvine totul și nu se tem de consecințe. Cu tușele de rigoare, filmul e bun, revoltător și trist în același timp. Interesantă relația lui DSK cu soția lui din timpul acelor evenimente, celebra ziaristă Anne Sinclair, o frumusețe deșteaptă și bogată a cărei orbire față de păcatele soțului – generată de dragoste sau de ambiția de a ajunge prima doamnă a Franței – pare un pic incredibilă. Filmul e o miniserie cu șase părți.

Cetățeanul de onoare – închei lista asta tot cu un film argentinian, v-am zis că e o secțiune bună spaniolă pe Netflix, unde merită săpat cu răbdare. Filmul e propunerea Argentinei la Oscar în 2017 și e povestea unui scriitor argentinian premiat cu Nobel pentru literatură, care se întoarce după 40 de ani în satul natal, cel care i-a dat inspirația și personajele care l-au făcut celebru. Oficial se întoarce ca să primească titlul de cetățean de onoare, dar neoficial e ca un soi de împăcare cu trecutul, într-un moment de criză personală și profesională care-l secase de inspirație. Întoarcerea începe amuzant, continuă victorios (atât cât se poate într-o localitate obscură și săracă din Argentina) și se încheie dramatic, cu un final tensionat. E interesant să vezi cum se încheie experimentul ăsta al scriitorului care își revizitează trecutul și personajele. Lumea personajelor sale e diversă, mulți nu-i sunt recunoscători că i-a făcut celebri, alții nu dau doi bani pe libertatea de exprimare, e vechea poveste a dilemei scriitorului – să scrie sau nu despre cunoscuți, are voie, e moral? etc – și a confruntării cu „personajele vii” care văd lucrurile altfel decât le-a pus scriitorul în poveștile sale. Cărțile lui sunt folosite pentru autografe, dar și pentru șters la fund în situații limită, după cum el însuși e aplaudat, mai degrabă de complezență, folosit politic sau ca rampă de plecare din localitate sau înjurat cu năduf și, în ultimă instanță, alungat cu focuri de armă. Un film bun despre condiția scriitorului în general într-o lume care nu citește.

Etichete: , , , , , , , ,

16 comentarii la “Ce mai fac oamenii pentru libertate și fericire” Subscribe

  1. Harald 31/01/2021 at 00:11 #

    În urmă cu vreo 35 de ani, tinerii din RO învățau o versiune special dedicată a istoriei naționale, cea din filmele lui Sergiu Nicolaescu. În zilele noastre, istoria se învață de pe Netflix și toată lumea e convinsă că acelea prezentate de Netflix au fost faptele reale.

    Pentru cine nu știe, Netflix e compania aceea unde regulamentul intern interzice angajaților bărbați să privească în ochi o angajată femeie mai mult de 5 secunde. Invers nu e interzis, evident.

    Mai devreme sau mai târziu, când Netflix o să ajungă în fața justiției pentru defăimare, se va apăra susținând că filmele prezentate sunt simplă ficțiune.

    • Dollo 31/01/2021 at 10:03 #

      Mda, am avut această problemă cu The Crown, pe care deși știam că este totuși un film artistic l-am luat și eu destul de în serios și m-am enervat, mai ales la ultima serie. Însă până la urmă istoria oricum e scrisă de oameni și chiar și in cărțile de istorie există curente și viziuni diferite. Dacă cineva e interesat de mai mult, poate să completeze filmele documentare cu alte surse de informare. Tocmai de aceea eu am scris aici că filmul despre DSK este un docu-art. Dacă justitia americană nu a fost capabilă să stabilească ce s-a întâmplat, de ce cerem mai mult de la niște realizatori de documentar care au pus cap la cap niște mărturii și le-au prezentat lumii?

      • Harald 31/01/2021 at 10:59 #

        Justiția americană a fost capabilă să stabilească faptul că Nafissatou Diallo era profesionistă în a reclama violuri. Dacă ar fi fost prostituată, n-ar fi fost nicio problemă, legea apără și prostituatele în cazul în care sunt violate. Dar o reclamantă profesionistă de violuri (*) e altceva.

        În calitate de procuror, pentru a obține o condamnare în justiția americană, chiar trebuie să convingi ”12 oameni obișnuiți” că lucrurile chiar s-au petrecut așa cum pretinzi tu, ca procuror, că s-au petrecut. Însă cu o ”victimă” ca Nafissatou Diallo, era virtual imposibil să convingi cei 12 oameni. Care sunt realmente oameni obișnuiți, serviciul de jurat e datorie civică în State.

        (*) în UK, port-stindardul neomarxismului de azi, e celebru cazul lui Jemma Beale, care a reclamat (cu succes!) 15 violuri în 3 ani. A luat până la urmă 10 ani de închisoare pentru distracția asta, dar niște oameni fac și azi închisoare pentru fapte pe care nu le-au comis. Jemma Beale nu e singura, sunt sute de astfel de profesioniste în UK.

        • Marin 15/02/2021 at 00:21 #

          dupa ce am vazut serialul pe netflix si citit cateva articole pe tema asta, sentimentul meu este ca justitia americana nu a divedit nimic, nici macar nu a ajuns procesul in fata juratilor. asa ca e fals ce sustii tu aici, dar probabil tu esti susta la suta sigur ca femeia aia minte, asa ca tastez degeaba. profesionista in a reclama violuri? cate violuri a reclamat pana acum?

    • Sebastian 01/02/2021 at 00:53 #

      Sa nu uitam de seria / episoadele cu Margelatu ( anumite replici sunt actuale )

      • Harald 01/02/2021 at 01:22 #

        Spre rușinea mea 🙂 trebuie să recunosc că mi-am descărcat de pe Youtube vreo 6 filme din seria cu Mărgelatu și le-am revăzut în ultimul an. Drumul Oaselor chiar pare destul de reușit, deși celelalte care au urmat n-au mai avut un subiect serios, au exploatat doar pitorescul personajului.

        Cu Nea Mărin Miliardar mi-am lămurit o problemă care mă obseda de 40 de ani, de când l-am văzut prima dată: coloana sonoră chiar conține The Eve of the War, cu Jeff Wayne, care abia apăruse la vremea aceea. Pe generic nu apare, au folosit piesa cu maximă nesimțire, fără măcar să o menționeze.

        Și încă un amănunt interesant, filmul conține imagini reale de pe EDDF (aeroportul Rhein-Main de la Frankfurt pe Main, recent construit la vremea aceea) cu niște Boeing-uri 727 in real life.

  2. David 31/01/2021 at 08:30 #

    Si mie mi-a placut Familia Shtisel asa ca plusez si eu cu o comedioara din aceeasi categorie: The Awakening of Motti Wolkenbruch tot pe Netflix.

    • Dan 31/01/2021 at 09:21 #

      LOL, „aceeasi categorie”… 🙁

    • Dollo 31/01/2021 at 09:49 #

      Da, l-am văzut și pe Motti, e OK dar e departe de Shtisel 🙂

  3. Dan 31/01/2021 at 09:17 #

    Un film argentinian care mi-a placut – chiar, parca cinematografia sud-americana a fost destul de evitata in Europa pana in ultimii ani, evident, in afara de telenovele – a fost Sidewalls – Medianeras. Nu un film de Oscar, tot o comedie romantica, bazata pe un film documentar cu acelasi nume.

    Povestea de dragoste, evident, are ca personaj principal… orasul Buenos Aires si arhitectura sa unica.

    https://www.imdb.com/title/tt1235841/

    • Dollo 31/01/2021 at 09:54 #

      Pare interesant, o să-l caut. Mulțumesc

  4. Sebi 01/02/2021 at 13:08 #

    https://www.imdb.com/title/tt0247586

    • dragos 05/02/2021 at 09:57 #

      senzational! au incercat si holiuzii un remake, dar nu prea le-a reusit. in general cele mai multe filme cu ricardo darin merita vazute. mai las si eu unul aici, nu stiu daca e pe netflix: https://www.imdb.com/title/tt3011894/.

      • Dollo 05/02/2021 at 10:14 #

        Da, am văzut demult cele 6 povești sălbatice din BA. Am și scris atunci de ele: https://www.dollo.ro/2015/12/cronica-filme/

  5. Razvan 04/02/2021 at 04:29 #

    „Despre Elly” ( https://www.imdb.com/title/tt1360860/ ) mi-a placut mult.

    Regizorul Asghar Farhadi mai are si alte filme la activ, am cateva pe lista proprie.

  6. Cristiana 08/02/2021 at 17:07 #

    Super recomandarile, big like!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Povești de la capătul lumii

vapor expeditie antarctica

Fin del mundo – sau curul lumii cum îi mai zic argentinienii – e la fel de scump ca Londra. Dar au pinguini, lei de mare și balene în fața casei.

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1