Nimic despre vaccinarea anti Covid 19

Prima carte citită aproape pe nerăsuflate în primele zile ale anului ăsta a fost una clasică și celebră, considerată cel mai bun roman al lui Emile Zola. Și nu degeaba. Germinal este o poveste tulburătoare, despre viața și lupta pentru dreptate a minerilor francezi de la 1860, dar care conține atât de multe tușe actuale despre lume și ipocriziile ei încât, ignorând pe ici pe colo date și personaje, poți regăsi în ea oglinzi ale oamenilor de azi, chiar dacă aparent ești tentat ca la final să închizi cartea, ușurat că nu trăiești în secolul 19.

Povestea face parte dintr-o serie de 20 de romane scrise de Zola, în care studiază moștenirea genetică a două familii înrudite (unii nobili și ceilalți tarați de sărăcie și alcoolism) și influențele acestei moșteniri în caracterul diverselor personaje. Cărțile nu sunt neapărat legate între ele, de aia eu nici nu știam despre această serie până acum, deși citisem cu mult înainte încă o carte din serie, La paradisul femeilor, unul dintre preferatele mele din adolescență.

În La paradisul femeilor, capitalistul veros își sporește averea și influența, inventând magazinul universal (mall-ul) care îi strivește pe micii meseriași din Paris. Cred că inspirația pentru roman a fost celebrul magazin Lafayette. Însă capitalistul din La paradisul femeilor reușește să fie aproape un personaj plăcut, dacă nu chiar iubit, prin slăbiciunea pe care o dezvoltă în mod inexplicabil pentru o fată modestă și principială din tabăra săracilor. Își spală păcatul lăcomiei prin iubire 😉 Prin contrast, Germinal te face să-i urăști pe capitaliști, deși figurile lor sunt mai degrabă niște surogate în roman, arătându-ți în loc, insistent, efectul lăcomiei și al disprețului, al goanei după profit asupra forței de muncă. Desigur că asta e o ficțiune, iar realitatea are și unele nuanțe de gri, însă asta nu știrbește cu nimic valoarea poveștilor prin care Zola și-a lăsat în urmă crezul republican și ideile socialiste. În plus, așa cum spune wiki, se pare că și pentru acest roman, ca pentru toate celelalte scrieri ale sale, Zola a făcut o documentare temeinică, petrecând un timp în zona nordică minieră a Franței, unde și-a găsit inspirația. Tot wiki zice că la moartea lui Zola ar fi venit la mormânt niște mulțimi de mineri care ar fi scandat „Germinal, Germinal”. Nu e lucru puțin pentru un scriitor.

Germinal se petrece, așadar, pe la 1860, într-o zonă minieră din nordul Franței, unde personajul Etienne – mecanic feroviar concediat pentru că-și pălmuise șeful la beție – ajunge peregrinând înfometat, în căutarea unui alt loc de muncă. Nimerește la mina Voreux, exploatată de o companie pe acțiuni, unde ajunge să lucreze dintr-un „noroc”, pentru că tocmai murise o încărcătoare de vagoane, și el îi ia locul.

Etienne e un tip cu o oarecare brumă de educație, știe să scrie, să citească și poartă în el germenele luptei pentru dreptate, sesizând, imediat ce intră în mină, viața animalică, nedreaptă, a minerilor. Lucrul în condiții inumane, aproape dezbrăcați, desculți, nehrăniți, siliți să se  îngroape în mină de la cele mai fragede vârste și să nu apuce pensia decât în rare cazuri. El se asociază imediat unui mic nucleu proto-sindical, format din cârciumarul comunității – un fost miner revoltat – și câțiva mineri relativ înțelepți, asistați de pe margine de Souvarin, fugit din Rusia după un atentat terminat prost acolo, și care crede că unica soluție pentru îndreptarea lucrurilor este arderea din temelii a lumii actuale și clădirea în loc a alteia mai bune. Majoritatea, mai puțin Souvarin, sunt cuceriți de ideile marxiste și de Internaționala socialistă care începuse să atragă tot mai mulți muncitori exploatați în marile poluri industriale. Așa că nu durează mult până când pornesc o grevă care, în mod deloc neașteptat, se termină prost.

1915: Un miner britanic. (Photo Hulton Archive/Getty Images)

Etienne lucrează și trăiește alături de familia Maheu, formată din bunicul miner cu 50 de ani vechime (lucra de la 8 ani în mină) și aflat în prag de pensionare, tatăl Maheu, capul unei familii numeroase și sărace, dar decente, mama Maheu care abia face față acestei gospodării grele cu șapte copii, din care numai primii trei muncesc deja în mină, ceilalți patru „parazitând” veniturile și așa insuficiente aduse de ceilalți în casă. Copiii-mineri sunt în ordine descrescătoare: Zacharie – 16 ani, Catherine – 15 ani și Jeanlin – 11 ani. Mai există și fetița Alzire, care e scutită de lucrul în mină, deși are deja opt ani, doar pentru că are un handicap fizic, dar susține gospodăria cot la cot cu mama. Toți cei cinci membri muncitori ai familiei Maheu abia reușesc să câștige din munca lor grea, în mină, bani pentru un trai la limita înfometării pentru întreaga familie, în condițiile în care compania le asigură casă și încălzire cu cărbune, la un preț preferențial.

Casa este de fapt o cameră la etaj, în care dorm toți la grămadă, câte doi copii în pat, un hol în care dorm părinții cu ultima născută, iar bunicul doarme în timpul zilei tot într-unul din paturile copiilor, pentru că el e singurul care lucrează noaptea. La parter este bucătăria, care servește și ca baie, dotată cu un hârdău în care se spală toți, la vedere, începând cu fiica de 15 ani și sfârșind cu tatăl, care după ce se simte curat are poftă și de niscai sex cu mama, profitând de faptul că toți s-au împrăștiat deja până atunci, care încotro.

Unii au parte de sex, alții de pâine. Nu reușesc să facă schimb

Sexul pare a fi de altfel singurul ingredient care se regăsește din abundență în lumea săracilor. Sexul e distracție, debușeu pentru foame și totodată mijloc de perpetuare a vieții mizere, pentru că asigură permanent carne de mină, mână de lucru ieftină. Fetele și băieții experimentează devreme sexul, aproape concomitent cu munca în mină – deși acolo intră înainte de pubertate – și se căsătoresc de regulă după ce au deja unul sau doi copii, pentru că părinții insistă să-și păstreze cât mai mult copiii mai mari în familie, ca să-i mulgă de banii câștigați în mină și să-și „amortizeze” astfel investiția făcută cu creșterea lor. De aia mama Maheu, de exemplu, tot întârzia să fie de acord cu căsătoria lui Zacharie, care avea deja doi copii cu fiica vecinilor, însă continua să doarmă în pat cu fratele lui Jeanlin, să muncească și să dea banii în casa părinților.

Sexul este prezent și în tabăra adversă, a bogaților, dar mai degrabă aspirațional. Trăind într-un lux inaccesibil săracilor, familia Hennebeau, a directorului minei, ascunde un menaj problematic, în care doamna Hennebeau se consolează cu nepotul – inginer în mină – pentru traiul într-o căsnicie ratată. Directorul trăiește mai intens propria dramă conjugală decât greva minerilor, pentru că exact când mulțimea dezlănțuită a minerilor înfometați îi asedia casa și striga „pâine, pâine!”, el află și că nevasta, pe care o iubea platonic, e de fapt o curvă. Pentru Hennebeau minerii sunt niște proști care nu înțeleg nimic din viață și din lumea în care trăiesc, nici valoarea „investițiilor” pe care compania minieră le face în ei, nici importanța altor lucruri în viață, în afara pâinii. El își dorește sex la fel de mult cum își doresc minerii pâine, și pare greu de înțeles de ce niciuna dintre tabere nu reușește să obțină ce-și dorește și prisosește doar în tabăra adversă.

La mijloc între cele două extreme se află familiile Gregoire și Deneulin, care simbolizează două categorii distincte. Acționarul pasiv, leneș, (Gregoire), care se mulțumește să trăiască de pe urma acțiunii miniere, cumpărată de un străbunic, acțiune care ajunsese să-i asigure un trai îndestulător tocmai prin exploatarea nemiloasă a minerilor. Și acționarul activ (Deneulin), care își vânduse acțiunea moștenită, atunci când ea atinsese cea mai mare valoare, și investise banii obținuți în propria mină, pe care se străduia s-o administreze cinstit, cu tehnologie modernă și asigurând atât cât se poate un venit mai bun minerilor.

Ambii domni, veri de altfel, au viziuni diferite despre viață și, firește, despre revolta minerilor. Gregoirii trăiesc doar pentru a-și răsfăța unica fiică, rațiunea existenței lor, și consideră că minerii ar face bine să se chivernisească, să nu mai facă atâția copii, să nu mai bea banii și să fie mai economi. Prezenți în casa directorului companiei, la o masă opulentă, în timpul revoltei minerilor, domnul Gregoire a conchis că nu e rău că minerii protestează pe stradă, că în felul ăsta vor mânca mai cu poftă la cină.

Deneulin  e ceva mai conștient de exploatarea minerilor și de rapacitatea companiei, de care de altfel se ferește și el, pentru că mina lui, Jean Bart, este râvnită de companie, i s-au făcut numeroase oferte de preluare, dar el le-a rezistat eroic, deși în realitate trăiește la limită și e departe de a obține profitul în care se lăfăie acționarii companiei. Gregoire îi dă adesea sfaturi nesolicitate, atunci când vine să-i ceară câte un împrumut, despre cum ar fi trebuit să procedeze și cât de nesăbuit a fost să-și vândă acțiunile:

Singura greşeală a fost că ţi-ai riscat în mina Vandame acţiunile tale Montsou, care valorau un milion. Te-ai zbuciumat cumplit, şi iată-l cum s-a topit, în această câinească trudă, în vreme ce al meu, care nu s-a mişcat din sertar, mă hrăneşte încă, cuminte, fără să fac nimic, aşa cum îi va hrăni şi pe copiii strănepoţilor mei.

Cine plătește când nu e nimeni vinovat

Compania, cum spuneam, care semnifică capitalul veros, este o entitate puternică dar difuză în roman. „Un demiurg ghiftuind, adăstând pe vine, la pândă, şi căruia zece mii de flămânzi îi jertfeau propriul lor sânge, fără ca măcar să-l fi văzut vreodată la faţă”. De aia acționarii și directorul nu pot fi neapărat învinuiți direct pentru soarta mizeră a minerilor, pentru că ei sunt doar niște rotițe în angrenajul ăsta al acumulării de capital. Directorul e un slujbaș interesat mai degrabă de propria parvenire și frustrat de neîmplinirile conjugale, iar acționarii de tip Gregoire sunt oameni buni în fond, dar complet neinteresați de etica provenienței banilor din cont, câtă vreme le asigură viața liniștită și îndestulată.

Mi se pare o paralelă bună cu vremurile pe care le trăim, cu autismul nostru față de modul în care sunt produse nemumăratele bunuri ieftine, de care ne bucurăm noi, cei din lumea „civilizată”, preferând să întoarcem capul atunci când ni se amintește că au fost produse prin child labour sau alte metode de exploatare a omului în lumea a treia.

Și când niciun vinovat nu poate fi identificat cu exactitate, victime rămân tot cei de la baza piramidei, plus câțiva ghinioniști care se află în locul potrivit la momentul nepotrivit, atunci când se varsă paharul. În Germinal, greva se declanșează de la un detaliu de neînțeles pentru director și acționari: faptul că compania decide să plătească vagoneții cu cărbuni scoși din mină separat de acțiunile de consolidare a pereților minei, pentru a-i obliga pe mineri să facă operațiunea de consolidare mai cu simț de răspundere. În goana lor după bani, minerii preferau să scoată cărbune mai mult și să fușerească consolidarea, fapt ce se solda de multe ori cu surpări și accidente mortale pentru ei. Compania nu era neapărat interesată de viața și siguranța minerilor, deși așa li se predica schimbarea în politica de plăți. Însă diversele accidente dăunau producției. Așa că compania decide să-și rezolve problema tot în detrimentul minerilor. Noua formă de plată îi dezavantaja, pentru că le scădea în cele din urmă veniturile și așa insignifiante.

Femei și copii culegând cărbuni din resturile aruncate de mină, în timpul uneia dintre multele greve din minerit. (Photo Topical Press Agency/Getty Images)

Cartea e scrisă magistral, într-un crescendo continuu de la sosirea lui Etienne la mină și până la finalul previzibil, toate sunt descrise atât de intens încât simți și trăiești toate etapele revoltei acelor oameni aproape la fel de visceral ca și ei. Sunt mai multe scene care mie personal mi-au stârnit emoții puternice. Una se petrece în casa familiei Maheu, într-o zi în care mama Maheu se dusese să cerșească, cu doi dintre copii pentru că mai era o săptămână până la chenzină și nu mai aveau în casă nicio coajă de pâine sau cartofi. Ultimele felii de pâine cu unt și le luaseră minerii la ei, ca unică masă de prânz. Prima oprire o face la băcănia lui Maigrat, care mai dădea pe datorie minerilor, dar era un porc libidinos care cerea favoruri sexuale de la nevestele sau fiicele minerilor, în schimbul alimentelor. Nu obține nimic de la el, așa că ajunge la casa familiei Gregoire, unde spera să primească măcar cinci franci cu care să cumpere mâncare până la chenzină. În loc de bani, pe care Gregoirii nu-i dau „din principiu”, primește niște haine vechi, pe care fiica familiei le dăruiește cu generozitatea îmbuibatului fără habar. Le mai dă și o felie de cozonac celor doi copii.

La întoarcere, într-un mod inexplicabil, probabil promițându-i ceva, mama Maheu reușește să facă rost și de pâine, ba chiar și de câteva mezeluri de la Maigrat. Scena în care mezelurile îi sunt oferite numai tatălui, în casa Maheu, iar copiii salivează în jurul lui, te întoarce pe dos:

Catherine şi Jeanlin se şi sculaseră de la masă, bându-şi cafeaua în picioare, în vreme ce Zacharie, nesătul încă, după ce termină supa, îşi tăie o felie mare de pâine, pe care o unse cu unt. Vedea foarte bine mezelurile, pe o farfurie, dar nu se atingea de ele, carnea era pentru tata, atunci când nu aveau decât o porţie. Cu toţii, pentru ca să-şi clătească gura după supă, băură o înghiţitură mare de apă proaspătă, băutura bună şi limpede a sfârşiturilor de chenzină.

…

Dar mirosul de carne îi făcu pe Lénore şi Henri, care se distrau desenând râuri cu apa vărsată pe jos, să-şi înalțe capetele. Veniră lângă tatăl lor, se înfipseră în faţa lui, băieţelul cu un pas mai înainte, urmărind amândoi fiecare înghiţitură, cu ochi plini de nădejde când bucata pornea din farfurie şi cu uimită deznădejde când pierea în gură. În cele din urmă, tatăl îşi dădu seama de pofta nesăţioasă care făcea să le tremure buzele şi să le curgă balele pe la colţurile gurii.

— Copiilor le-ai dat? întrebă el. Şi cum nevastă-sa se codea: Ştii, nu-mi plac nedreptăţile astea, îmi piere pofta de mâncare când îi văd aici, lângă mine, cerşind o îmbucătură.

— Sigur că le-am dat! strigă ea mânioasă. Ehei! dacă te iei după ei, poţi să le dai porţia ta şi pe a celorlalţi, sunt în stare să înghită până or să crape… Aşa-i, Alzire. că am mâncat cu toţii mezeluri?

— Sigur, mamă, răspunse mica cocoşată, care în asemenea împrejurări minţea cu o seninătate de om mare.

Lénore şi Henri încremeniseră de uimire, indignaţi de o asemenea minciună, tocmai ei, care erau bătuţi cu biciul dacă nu spuneau adevărul. Cu inimioarele pline de amărăciune, simţeau o vie pornire de a tăgădui, de a spune că ei nu fuseseră acolo când ceilalţi mâncaseră.

— Hai, ce mai staţi?! repeta întruna mama Maheu, gonindu-i mai departe, în celălalt capăt al încăperii. Ar trebui să vă fie ruşine că vă vârâţi totdeauna nasul în strachina tatălui vostru. Şi ce era dacă doar el ar fi avut parte de carne, oare nu munceşte destul? Pe câtă vreme voi, haimanale ce sunteţi, ce ştiţi decât să cheltuiţi? A, da, şi încă mai mult decât vă face pielea!

Opiul popoarelor: crucea sau carnetul de sindicalist

Greva se declanșează și este la început pașnică, adică minerii stau acasă și mor de foame mai mult decât când munceau. Etienne reușește la început să-i organizeze și să-i convingă de justețea revendicărilor lor, care până atunci nu le fuseseră explicate de nimeni în termeni sindicali. Etienne este un autodidact, citește teoria evoluționistă a lui Darwin și Capitalul lui Marx, și se convertește rapid la mișcarea internațională muncitoarească. „Stăpânit de zelul propagandistic al proaspeţilor convertiţi, ce trăiesc sub povara misiunii lor”, Etienne le insuflă minerilor visul și speranța într-o lume dreaptă, în care cei care muncesc au parte și de răsplată pe măsură. Nu era foatre clar cum avea să se întâmple asta, dar ei fuseseră cuceriți.

Cu glasul înflăcărat, vorbea fără-ncetare. Era ca şi cum, deodată, spulberându-se hotarele orizontului încercuit, s-ar fi căscat o spărtură de lumină, abătută asupra tristei vieţi a acestor bieţi oameni. Această veşnică mizerie de zi de zi, truda aceasta de vită, soarta aceasta de animal care-şi dă lâna şi căruia i se ia viaţa, toată această nefericire pierea, ca risipită de sclipirea unui soare strălucitor; într-o aureolă de feerie, dreptatea descindea din ceruri pe pământ. De vreme ce bunul Dumnezeu murise, singură dreptatea avea să asigure fericirea omenirii. O societate nouă va lua naştere într-o zi, aşa ca pe tărâmurile visului, o uriaşă cetate, cu o strălucire de basm, unde fiecare cetăţean va trăi din munca sa şi se va împărtăşi din bucuriile tuturor. Străvechea lume putredă era prefăcută în pulbere, o omenire tânără, ce-şi va fi ispăşit nelegiuirile, va alcătui doar un singur popor de muncitori, a cărui deviză va fi: fiecăruia după merit şi fiecărui merit după înfăptuiri. Şi, fără încetare, visul acesta devenea tot mai cuprinzător, împodobindu-se cu atât mai ispititor, cu cât se înălţa mai sus, către un pisc cu neputinţă de atins.

La început mama Maheu nu voia să creadă, cuprinsă de o nedesluşită spaimă. Nu, nu, prea era frumos, nu era cuminte să te avânţi atât de departe cu gândul, căci aceste idei făceau ca viaţa să devină apoi atât de groaznică, încât să fii în stare să pustieşti totul în căutarea fericirii.

Singurul sceptic care le explica nonsensul cererilor lor era rusul Souvarin:

Mărirea salariilor, dar este oare cu putinţă? Acesta este fixat la cea mai mică sumă necesară, tocmai atât cât trebuie ca muncitorii să se îndoape cu pâine goală şi să fabrice puzderie de copii… Dacă cumva scade prea mult, atunci muncitorii crapă de foame, şi nevoia de noi oameni îl face să crească. Dacă, dimpotrivă, creşte prea mult numărul prea mare al celor ce se oferă îl face să scadă… Iată echilibrul burţilor goale, osânda la veşnica ocnă a foametei…

Souvarin era de fapt un fanatic care își și demonstrează capacitățile până la finalul cărții, însă are întotdeauna dreptate atunci când încearcă să le temepereze iluziile. El spune că oamenii sunt marxiști sau socialiști numai până când sau de bani și devin ei înșiși bogați sau capătă putere.

Opiul popoarelor, religia, la fel ca și iluzia egalității și a răsplatei după muncă, celălalt opiu, al popoarelor revoluționare, eșuează în egală măsură în Germinal. Minerii în general nu erau religioși pentru că vedeau foarte clar cârdășia preoților cu burghezia. Nu credeau nici în dreptatea de pe pământ, pentru că vedeau că nu există, nici în aia din ceruri, că pe aia n-o văzuse nimeni. Mama Maheu are o explicație simplă:

Şi-ar mai fi cum ar mai fi dacă măcar s-ar putea pune temei pe povestea asta a popilor, dacă adică toţi calicii pământului ar fi bogaţi în lumea de apoi! Un hohot de râs îi curmă vorbele, ridicară din umeri până şi copiii, căci cu toţii, neîncrezători la zvonurile din afara vieţii lor, simţeau o tainică teamă doar faţă de strigoii obişnuiţi ai minelor, cu toate că făceau mare haz de pustietatea cerului.

Apoi, în timpul grevei, apare un preot nou care îi face concurență lui Etienne, cu un discurs similar, dar în care Dumnezeu și viața de apoi jucau rol de Internațională socialistă. Mama Maheu, cu bunul ei simț, sesizează asemănarea ideologiilor.

Atunci preotul, în picioare, le vorbi îndelung. Exploata greva, această groaznică mizerie, înverşunarea aceasta cumplită a foametei, cu patima unui misionar care propovăduieşte sălbaticilor în vederea izbândirii crezului său. Spunea că biserica este de partea nevoiaşilor, că ea va aduce, într-o zi; dreptatea pe pământ, atrăgând mânia atotputernicului asupra nedreptăţilor săvârşite de cei bogaţi, că această zi îşi va revărsa, în curând, lumina asupra lumii, căci bogătaşii uzurpaseră tronul domnului, ajunseseră să cârmuiască fără Dumnezeu, răpind în chip nelegiuit puterea. Dar dacă muncitorii voiau să aibă parte de o dreaptă împărţire a bunurilor acestei lumi, ei trebuie să-şi încredinţeze de îndată soarta în mâinile preoţilor, tot astfel după cum la moartea lui Isus toţi cei slabi şi umili strânsu-s-au în jurul apostolilor. Ce puteri ar avea papa, pe ce oaste s-ar sprijini clerul în ziua în care porunca i-ar fi ascultată de uriaşa mulţime a muncitorilor! Într-o singură săptămână lumea ar fi izbăvită de cei răi, stăpânii nevrednici ar fi alungaţi şi s-ar întrona, în cele din urmă, adevărata domnie a celui atotputernic, fiecare ar fi răsplătit după merite, iar legea muncii ar orândui fericirea tuturor.

Ascultându-l, mamei Maheu i se părea că îl aude pe Étienne, în serile de veghe din toamnă, vestindu-le sfârşitul tuturor suferinţelor lor. Numai că sutanele popilor nu-i inspiraseră niciodată încredere.

— Sunt prea frumoase toate câte mi le spuneţi acum, părinte, făcu mama Maheu. Dar asta însemnează că nu vă mai înţelegeţi cu burghezii… Toţi ceilalţi preoţi pe care i-am avut luau masa la direcţie, iar pe noi ne ameninţau cu iadul de îndată ce ne auzeau cerând pâine.

Greva se termină, cum era de așteptat, în sânge. Dar nu dintr-un calcul sadic al companiei, care nu avusese curaj să dispună așa ceva, ci dintr-o escaladare absurdă a situației, care duce la o tragedie pe care în fond nimeni nu o dorea. Descrierea conflictului cu jandarmii care apărau mina e aproape caricaturală și ți se pare incredibil cum un lucru conduce la altul fără ca nimeni să realizeze unde se va ajunge.

Deși întâmplările au scandalizat opinia publică, „care era numai la Paris”, asta nu a schimbat în vreun fel soarta minerilor. Lumea era oricum frământată destul în secolul ăla, în care numai Franța trecuse de câteva ori de la monarhie la republică și înapoi, așa că soarta câtorva mii de mineri care mureau de foame undeva în nord nu avea mari șanse să se schimbe, deși era muniție pentru ziarele republicane din cel de-al doilea imperiu.

Împuşcăturile din Montsou răzbubuiseră până la Paris, cu un formidabil ecou. De patru zile, toate ziarele opoziţiei îşi manifestau indignarea, povestind, în prima pagină, fapte cumplite: douăzeci şi cinci de răniţi, paisprezece morţi, dintre care doi copii şi trei femei; şi apoi mai erau şi cei arestaţi. Levaque devenise un fel de erou şi i se atribuia, cu prilejul anchetei pe care o făcuse judecătorul de instrucţie, un răspuns de o antică măreţie. Trupul imperiului, atins în plin de aceste câteva gloanţe, păstra, în aparenţă, calmul atotputerniciei, fără ca el însuşi să-şi fi dat seama de gravitatea rănii suferite. Fusese doar o simplă ciocnire regretabilă, o întâmplare pierdută, undeva departe, într-un ţinut negru, foarte îndepărtat de străzile Parisului, care constituiau opinia publică. Întâmplarea va fi, curând, dată uitării, compania primise dispoziţia oficială de a muşamaliza întreaga afacere şi de a pune capăt acestei greve, a cărei supărătoare prelungire devenea o primejdie socială.

Întregul ţinut arăta o mare înduioşare pentru soarta victimelor, se puneau la cale plimbări prin meleagurile minei distruse, soseau la faţa locului familii întregi ca să-şi prilejuiască simţământul groazei la vederea acestor dărâmături atât de strivitoare pentru nefericiţii îngropaţi sub ele.

Practic ce mai lipsea erau postările indignate pe Facebook sau pozele dramatice pe Insta.

Apoi are loc o altă scenă care îți întoarce și ultima fărâmă din tine, rămasă poate, din vreo greșeală, neatinsă de această poveste. Etienne rămâne blocat în mină, împreună cu Catherine, fiica cea mare a familiei Maheu, de care fusese atras încă de la început și cu care are o poveste neconsumată până aproape de final. Dramatismul crește atât în spațiul strâmt, întunecat și fără speranță din mină, cât și afară, unde se depun eforturi uriașe pentru dezgroparea lor. Demult nu am mai întors paginile cu atâta nerăbdare ca acolo.

Emile Zola

Descrierile lui Zola sunt palpabile. De la început până la final te ține în mână, dozând și crescând tensiunea cu fiecare zi, cu fiecare întâmplare care mai adaugă acolo unde credeai că s-a spus tot. Zola este un povestitor extraordinar care face ca filmul cu același nume, după carte, să fie o palidă caricatură, deși are o distribuție importantă.

După încheierea grevei, minerii se întorc scrâșnind din dinți, învinși, în mină. Înainte de grevă le lipsea pâinea, acum rămăseseră și fără speranță. Încercaseră și fuseseră învinși.

Iar în această gloată care revenea la lucru, în aceste tăcute năluci, negre ca păcura, neluminate de vreun surâs şi care nu cutezau să arunce nici măcar o privire în lături, se simţeau, de departe, fălcile strânse de mânie, inimile zvâcnind înveninate de ură şi resemnarea burţilor flămânde. Era o curgere în şiroaie, fără de sfârşit, ca revărsarea unor diguri rupte, marşul forţat al unei oşti învinse, mergând necontenit cu ochii în pământ, stăpânită de surda hotărâre de a relua lupta şi de a se răzbuna.

Cartea are totuși un final optimist, în ciuda faptului că din toată întâmplarea nu a câștigat nimeni nimic, dimpotrivă. Inclusiv familiile Gregoire și Deneulin pierd ce au mai scump, dintr-o prostie. Victime colaterale ale violenței care ar fi putut fi prevenită, dacă nu ar fi existat lăcomia și indiferența.

Etienne trage concluzia că „în fața eroicei sinucideri a muncii”, capitalul nu se distruge singur, însă învață din asta că nu violența e soluția și că curgerea firească a istoriei nu poate fi grăbită, chiar dacă asta înseamnă ca pe drumul lung către progres să moară mulți.

Şi se gândea acum că poate violenţa singură nu grăbea niciodată lucrurile. Cabluri sfârtecate, şine smulse din pământ, lămpi prefăcute în ţăndări, ce vană caznă! Şi pentru atâta lucru toată acea bezmetică goană a unei pustiitoare gloate de trei mii de oameni! Simţea, nelămurit, că legalitatea ar putea deveni într-o zi o armă mult mai cumplită. Mintea îi era mai coaptă, se lepădase de necugetatele-i porniri. Da, mama Maheu avea dreptate când, cu bunul ei simţ, spunea că numai într-un singur chip se poate dobândi victoria: muncitorii să purceadă la o liniştită strângere a rândurilor, să se cunoască între ei, să se adune în sindicate, când legile le vor îngădui; apoi, în ziua în care se vor simţi alături cot la cot, când milioane de lucrători se vor pomeni în faţa câtorva mii de trândavi, să le smulgă, cu de-a sila, puterea şi să fie ei stăpânii. O, ce redeşteptare a adevărului şi a dreptăţii! Ghiftuitul zeu, la pândă pe vine, va crăpa pe loc, monstruosul idol ascuns în fundul întunecatului său templu, în acel îndepărtat nepătruns, unde este hrănit de bieţii muncitori, care-i jertfesc propriul lor sânge fără să-l fi văzut cândva la faţă.

Şi, sub paşii săi, loviturile din adâncuri, izbiturile târnăcoapelor răsunau fără încetare. Tovarăşii săi de muncă erau cu toţii laolaltă, acolo, şi îi simţea urmărindu-l pas cu pas. Nu cumva chiar sub această tarla de sfeclă trudea acum mama Maheu, cu spinarea frântă, cu răsuflarea gâfâită, însoţită de hârâitul ventilatorului? La stânga, la dreapta, mai departe, lui Étienne i se părea că îi recunoaşte şi pe ceilalţi, sub lanurile de grâu, sub gardurile vii, sub rădăcinile arbuştilor. Acum, pe bolta cerească soarele lui april strălucea în măreaţa-i scăpărare, dogorind pământul, din al cărui pântece uriaş ţâşnea rodul. Din acest pântece matern izbucnea plămada vieţii, plesneau mugurii şi se prefăceau în frunze verzi, câmpiile tresăreau sub zvâcnirea ierburilor. Pretutindeni boabele se umflau, creşteau, făceau să crape pământul în lupta lor ca să ajungă la căldură şi la lumină. O revărsare de sevă circula, însoţită de zumzete şi şoapte, murmurele germenilor se răspândeau în zvonul unei uriaşe îmbrăţişări. Iară şi iară loviturile de târnăcoape se auzeau din ce în ce mai desluşit, ca şi cum foştii săi tovarăşi de muncă s-ar fi apropiat de învelişul pământului. În învăpăierea de raze ale astrului, în această dimineaţă de sărbătoare a tinereţii, întreaga câmpie răsuna de acest vuiet. Zvâcneau, ţâşnind din pământ, oameni, o întunecată oştire asmuţită de răzbunare, ce-şi mocnea germenii în brazdele lumii, împlinindu-se pentru recolta veacului ce va să vină, şi a cărei plămadă va face, în curând, să sară în ţăndări pământul.

Știu că poate fragmentele astea vă par exaltate și poetice, dar citind Germinal vă veți schimba optica. Finalul cărții mi se pare piesa magistrală de condei care dă noblețe unei povești puternice. E o carte extraordinar de puternică și, deși scrisă acum 150 de ani, reușește să găsească rezonanțe în omul modern, trăitor două secole mai târziu. De altfel întreaga operă și viața lui Zola sunt mărturia unei minți deschise și avangardiste, a unui scriitor și gânditor umanist căruia probabil că Franța și nu numai ea îi datorează multe din libertățile pe care le avem acum.

Vaccinați sau nevaccinați, vom discuta online despre Germinal la clubul de carte de miercuri, 20 ianuarie, de la ora 19.30. Intrați pe link-ul ăsta dacă ați citit cartea și vreți să participați.

*pozele sunt dintr-o arhivă despre viața minerilor britanici de după 1900 și arată că lucrurile nu s-au schimbat fundamental în domeniu nici după o jumătate de secol. 

Etichete: club de carte, Emile Zola, Germinal, greva, mineri, minerit, recenzie, saracie