Facebook și Australia duc zilele astea un război al co**elor. Parlamentul vrea să dea o lege prin care să oblige giganții ca Fb și Google să plătească pentru link-urile distribuite pe rețelele lor, ca să câștige și publicațiile în felul ăsta niște bani pentru munca lor. Google înțeleg că a ajuns la o înțelegere cu niște publisheri (printre care Murdoch), pentru că se teme că-și pierde poziția pe piața locală a căutărilor, însă Facebook a banat azi toate link-urile site-urilor din Australia, ca să le arate oamenilor cum ar arăta rețeaua fără link-uri către site-uri de știri și chiar către site-uri guvernamentale. Evident, Fb speră ca oamenii să se revolte, iar guvernanții să zică hai mă că am glumit cu… legea aia.
Miza e mare, pentru că la succesul sau eșecul australienilor în lupta asta cu hapsânul Zuck se uită și alții. UE cică stă și ea cu urechea lipită de țeavă, ca să încerce ceva similar, și de ce să nu recunosc că mie una mi-ar plăcea o asemenea reglementare. Să mă explic.
Avem un blog bun, păcat că nu-mi plătea facturile
Din august 2009, de când am deschis acest blog, până acum vreo cinci-șase ani când am mai slăbit ritmul pentru că mi-am luat câteva job-uri în paralel și nu am mai avut destul timp/energie și ca să scriu de plăcere, am publicat aici tot felul de texte. Unele mai bune, altele mai proaste, dar majoritatea muncite destul de mult cât să merite măcar o citire dacă nu chiar un like în euro. În perioada de glorie a blogului, când atinsesem un trafic constant de 1500-2000 de unici pe zi – cu vârfuri rare dar spectaculoase care îmi blocau site-ul când vreun guru al Internetului sau televiziunii îmi făcea onoarea să vorbească despre mine sau să mă înjure – în acea perioadă, deci, am înregistrat și câteva donații prin Paypal, care m-au încurajat să mă gândesc că aș putea la un moment dat să trăiesc din scris fără să fac concesiile pe care poate le-aș fi făcut la un ziar deținut de vreun mogul. Donațiile nu au fost însă nici suficiente, nici constante, ca să-mi pot plăti facturile din ele, nici eu nu am depus eforturi susținute de marketing ca să-mi cresc blogul spre acea zonă care să asigure un venit stabil, n-am acceptat să scriu orice advertorial și nici n-am vrut să fac frumos la rețelele care promovează fripturismul în blogging, pentru că știam ce de rahat e fripturismul în presă.
Așa că mi-am căutat un job adevărat, am găsit mai multe – scrisul (nu ăla de plăcere) încă asigură o pâine decentă pe aici, chiar dacă nu te îmbogățește – și încet încet am rărit scrisul pe blog până aproape de închidere. Azi mai intră pe blog, zilnic, câteva sute de oameni, cu vârfuri ce ating traficul de odinioară când mai scriu ceva ce îi seacă la lingurică pe mai mulți – vezi articolele cu ANAF sau ENEL. Culmea, se întâmplă să mai primesc câte o donație de Crăciun sau Paște, pe care nu știu cum s-o iau, milă sau nostalgie, deși sunt și unii care-mi scriu că abia m-au descoperit și pesemne se lasă entuziasmați de arhiva pe care o citesc ca pe o carte de nuvele. Apropos, că mă și gândeam la un moment dat să adun și eu într-un volum cele mai bune reportaje ale mele de pe aici și să mă văz și scriitoare, că tot e la modă 🙂
Nu am desființat blogul, deși am cochetat și cu ideea asta, pentru că încă îmi oferă un spațiu de exprimare, dar mai ales pentru că în atâția ani am strâns în el mult din ceea ce sunt eu, din gândurile și amintirile mele și ar fi ca și când m-aș despărți de mine însămi pentru totdeauna. Sunt suficient de vanitoasă încât să nu o fac încă 🙂 Sunt convinsă și că dacă m-aș reapuca de scris zilnic pe el aș reuși să readuc măcar traficul de odinioară aici sau chiar mai mult. Și de fapt tot sper că voi face asta la un moment dat, că îmi va reveni pofta de scris și de dat cu părerea ca pe vremuri, că nu mă voi mai lăsa intimidată de corul de păreriști care a devenit lumea în general, în care mi-e jenă să mă mai înscriu și eu. Până atunci, plătesc lunar taxa de găzduire și anual pe aia pentru domeniu, și mai scriu când și când câte ceva.
Fake-like-ul la omul modern
Am făcut introducerea asta lungă ca să pricepeți ce e în sufletul creatorului de conținut, fie el un oarecare blogger sau un ziarist care muncește uneori luni bune la o anchetă. Ajung așadar și la subiectul zilei. De ce mă enervează Fb și de fapt nu rețeaua în sine, ci efectul ei asupra cititorilor. Am încercat în câteva rânduri să nu mai pun deloc pe Facebook postările mele de aici, ca să văd câți intră direct pe blog, să vadă ce am mai scris. Puțini, poate câteva zeci de oameni, unii venind de fapt via Google, din diverse căutări, și alții pe care probabil îi număr pe degetele de la o mână care intră pur și simplu ca să vadă dacă am mai scris ceva. Asta în timp ce pe Fb vreo 4600 de oameni mă urmăresc, dar numai câteva zeci interacționează zilnic cu postările mele de Fb într-un fel sau altul. Ajung la câteva sute cei care dau like la pozele cu pisici și cu asta s-a încheiat interacțiunea mea cu apreciatorii paginii mele. Știu, de vină sunt algoritmii, setările fiecăruia, în fine, nu intru în mecanismul ăsta, știm cu toții că numărul mare de followeri din rețea nu se traduce în cititori reali, așa cum numărul de „join” dat la un apel online nu se traduce în participanți reali la un protest. Doar că Fb ne-a creat tuturor această deșartă impresie că dacă am dat like sau follow cuiva ne ține el în legătură cu omul ăla și noi ne luăm mai departe cu viața și îi pierdem complet din vedere pe acel om, dacă nu ni-l mai scoate Fb în cale. Și Fb nu ni-l scoate, pentru că vrea să ne bage alte și alte distracții pe gât, și ziua are tot 24 de ore și omul pe care voiam noi să-l urmărim se pierde ca nisipul printre degete.
Într-o vreme eram frustrată de discrepanța asta dintre numărul like-urilor pe pagină și transpunerea lor reală în traficul de pe blog. Apoi m-am împăcat cu gândul că oricum like-urile astea nici nu contează. Sunt mai degrabă niște fake-like-uri. Destul de mulți dau like prea rapid ca să fi avut timp să fi citit măcar postarea de pe blog. Unii dau like la poză, alții doar la comentariul de deasupra ei, alții doar se află în trecere. Prea puțini se mai duc și pe link în blog și și mai puțini au răbdare să citească până la capăt. De ce se întâmplă asta? Probabil din cauza cantității uriașe de informație cu care ne bombardează Internetul. N-ai cum să-i faci față dacă vrei să rămâi întreg la cap. Celălalt motiv ar fi că ce scriu eu e neinteresenat, deși nu cred… 😛
În timp am învățat să nu mă mai entuziasmez la like-uri, ci să apreciez cele câteva comentarii de la puținii care mă citesc aici, pentru că știu că au citit cu adevărat, că mi-au făcut onoarea de a-și rupe niște timp din viața lor ca să vadă ce am de zis. E o bulă mică, dar îți faci treaba cu ea, vorba aia. Ca și cu clubul de carte, de care mulți par interesați – vai, ce tare! și cum? și când? o să citesc și eu și o să vin... – dar foarte puțini participă. Aceiași opt-zece oameni care vin de ani de zile și spun ce au de spus despre o carte. Mi se pare trist că oamenii nu mai citesc, dar și mai trist că mulți dintre cei care (se laudă că) citesc nu sunt capabili să spună ceva cu cuvintele lor, despre cartea citită, în cadrul unui grup de oameni adunați fix pentru asta. Să dezbați niște idei ale cuiva, trecute prin filtrul gândirii tale, pare foarte greu pentru mulți, și nu pricep de ce.
Facebook în schimb ne stimulează și exploatează exact această latură pasivă, de cititori de informații gata digerate de alții, pe care ne repezim să le combatem, de regulă cu ură, pentru că nu suntem în stare să citim singuri, să ne facem o părere personală și să ne-o susținem cu argumente în fața altora, fără să ajungem să-i bălăcărim că nu sunt de acord cu noi. Citim doar titlul și deja știm mai bine cum ar trebui să fie. Ne grăbim să trecem la următorul post de parcă am avea plan de îndeplinit la hectar, deși dacă tragem linie la finalul zilei cu siguranță că nu ne amintim ce am citit în ziua aia de pe toți „pereții” pe care am umblat.
Rețeaua care te îndeamnă să-i spui la mulți ani mortului
Cantitatea în detrimentul calității ne guvernează viețile în multe domenii, dar poate cel mai bine se vede asta pe Facebook. Zilele trecute Fb m-a anunțat că o anume persoană, cunoscută la tango acum câțiva ani, și care a murit la finele anului trecut, își „serbează ziua de naștere”. Nu avea Fb cum să știe că titularul contului a murit, câtă vreme nu i l-a închis sau transformat nimeni din familie, dar că nici „prietenii” din lista ta nu știu că ai murit, ba unii dintre ei îți urează la mulți ani cu multă sănătate și împliniri pe același perete pe care scrie, câteva postări mai jos, că ești mort și regretat, asta mi se pare revelator pentru ceea ce reprezintă de fapt rețeaua asta.
Eu una am început presa când încă se mai tipăreau ziare și literele se turnau în plumb, am prins trecerea la site și am trăit „întâlnirea” cu cititorii online și opiniile lor la EVZ, care avea în vremea aia cel mai mare trafic online. Am ieșit din presă când Fb era doar o platformă pe care lumea intra ca să se joace Farmville. Pot să înțeleg, deci, prin ce frustrări trec ziariștii azi, văzându-și munca distribuită gratis pe o rețea din care niște bogați devin superbogați, în timp ce ei abia au bani ca să-și plătească ratele la bancă.
Da, Fb e comod pentru că adună la un loc și conținutul site-urilor de știri și radioșanțul comunității, furnizând astfel „distracție” și informare la pachet pentru oameni. Dar pentru că Fb anihilează practic orice concurență, devenind principal furnizor de trafic către site-urile de știri – sau al doilea sau al treilea pentru alții, depinde de structura audienței fiecăruia – este firesc să sprijine la rândul său creatorii de conținut care îi dau în prezent gratis munca lor. Pentru că în afară de traficul ăsta iluzoriu, publicațiile alea nu au câștigat bani din share-urile și like-urile de pe Fb, bani cu care să-și plătască angajații. Ca să nu mai zic că există oameni care aleg să distribuie câte un link precedat de cea mai mare parte din textul de pe site, dacă acel site încearcă să-și protejeze conținutul printr-un paywall.
În concluzie, sunt curioasă cum se va încheia experimentul australian, v-am explicat de ce eu țin cu Australia în meciul ăsta. Dacă tot pretinde că se gândește la valorile comunității, Fb ar trebui să sprijine și jurnaliștii comunității și să împartă cu ei puțin din profitul ăla nesimțit pe care-l fac pe seama muncii altora. Altfel, relația dintre cititori și site-urile de știri s-a cam fragmentat de când a apărut Fb, așa că publisherii nu prea ar mai avea ce pierde acum din ruperea relațiilor cu Fb. Cred că astfel s-ar alege apele între cei care vor să citească cu adevărat presă și bloguri și cei care caută doar poze cu pisici, meme-uri, filmulețe și urări de spor la cafelutză. Cine va dori să citească cu adevărat și niscai conținut muncit va putea să se întoarcă la aplicațiile RSS, prin care să urmărească site-urile preferate, să se înscrie la newsletter-ele unora și altora sau să mai pună mâna pe o carte, că n-a murit nimeni din asta. Oricum, după ce ne-om duce noi ăștia care am fost crescuți cu cartea și ziarul, generațiile care vin după vor inventa alte metode de informare.
Hai, mă grăbesc să închei și să pun link-ul pe Facebook, să-mi anunț miile de urmăritori că dacă nu mă mai găsesc acolo sigur o să mă găsească aici, unde sunt, vorba aia, since 2009 și chiar mai veche de atât 😉
Laik
Eu te urmăresc de două ori. Blogul îmi intră prin fluxul RSS, mai rapid și mai prompt decât de pe FB unde îmi apar cu unele întârziei.
Mulțumesc 🙂
Am renunțat la Cartea Fețelor de ceva vreme. Momentan „drogul” îmi vine prin feedly și mă simt mult mai bine caci e o colecție cu ceea ce m-am făcut pe mine sa tresar sau sa suspin.
Abia aștept să-și ia Zuki un middle finger și apoi UE să facă putina ordine prin curte. Abia aștept.
Aș fi interesată să văd colecția aia 🙂
si altii ar fi interesati in alte tresariri/suspinuri 😉
doll.ro si inca vreo 2-3 din ro au pe vinon-ncoa
mersi
Blogul e depășit în zilele noastre, e ca și cum te-ai duce să împrumuți cărți tipărite de la bibliotecă. Trebuie o anumită capacitate de abstractizare ca să citești articole de blog, așa că 90% din consumatorii de Fb vor sta la distanță de bloguri.
Ne îndreptăm cu pași mari spre un nou Ev Mediu, în zilele noastre rețeta succesului e să povestești una-alta pe Youtube. Oamenii mai puțin mobilați la mansardă sunt capabili să asculte povești pe Youtube, dar nu să le și citească pe bloguri sau în cărți.
În esență, accesul la tehnologie prostește lumea, dispare selecția bazată pe inteligență. Anticii erau mai inteligenți ca noi, aveau efectiv și volumul creierului mai mare cam cu 10-15-20% decât noi. Prin ”noi” înțeleg în contextul de față civilizația occidentală. Din care România a ajuns să facă parte abia când lucrurile se duc deja la vale.
Strict despre Fb, am opinat încă de-acum 2-3 ani că ar trebui dezmembrat de autorități. Deși, la calitatea presei actuale, poate ar trebui lăsat mai întâi să mănânce presa de vie și abia după-aceea să fie dezmebrat și Fb. Obiectiv vorbind, cea mai bună dovadă o avem în prezent: toată presa mainstream din Europa și din State cântă partitura lui Bill Gates despre Covid, așa că dispariția presei consacrate e mai mult decât meritată. Numai în Australia mai spune SkyNews cum stau lucrurile în realitate, dar și acolo patologia guvernanților e la cote maxime.
Facebook este util pentru socializare cu prietenii. Evident, este mai putin util daca ai 16 ani si te vezi cu prietenii zilnic sau 30 si nu ai nici un prieten, dar excelent pentru maica’mea ca sa verifice zilnic ce mai face familionul, pana la rudele de gradul nspe.. 😉
„Social media” este un termen de marketing. De fapt, discutam despre monetizarea serviciului de socializare oferit de FB. Este un rau necesar, daca vrei sa folosesti FB, dar nu inseamna ca trebuie sa-ti irosesti timp citind toate tampeniile.
Utilitatea Facebook e una, iar puterea de care dispune, ca organizație, e alta. De asta trebuie dezmembrat de autorități, pentru puterea de care dispune, nu pentru utilitatea pe care o oferă.
Dacă Microsoft ar fi fost dezmembrat în urmă cu 20 de ani în urma scandalului cu Netscape, astăzi nu ne-am mai fi uitat la Bill Gates cum se declară senin ”health expert” la BBC și moderatorul nu-l contrazice, după ce a finanțat postul cu 2 mil. lire sterline.
1. Biontech produce vaccinul astazi cu tehnologie dezvoltata de la zero pe banii fundatiei lui Bill Gates.
2. Daca Microsoft ar fi fost „dezmembrat” de catre cine? Cancelarul Harald, Al Patrulea Reich?.. 🙂
Spre deosebire de ce credeau Adrian Năstase și Victor Viorel Ponta, sarcasmul nu e o dovadă de inteligență, e o dovadă de proastă creștere. Și dacă îmi este permis să adaug, e o manifestare tipică a marxiștilor, respectiv neomarxiștilor: de câte ori un subiect este neconvenabil pentru idolii lor, încearcă să-l ducă în derizoriu, apelând la batjocură și la veșnica lor luptă împotriva fascismului.
Mai bine ia și citește despre procesul din 2001, declanșat în baza legislației americane antitrust. Scrie acolo ceva despre vreun cancelar Harald, domnu’ antifascist de sorginte marxistă?
United States v. Microsoft Corp. 253 F.3d 34 (D.C. Cir. 2001)
În altă ordine de idei, înainte de a discuta despre vaccinul Biontech, realizat ”pe banii lui Bill Gates” poate ar fi interesant să discutăm despre cele 531 milioane de dolari cu care Fundația Bill și Melinda Gates a finanțat OMS în 2019, ÎNAINTE de orice pandemie. Datele sunt publice, apar pe site la OMS.
Cât despre pandemie, pe Youtube încă se găsesc documentarele Event 201, pandemia a fost efectiv organizată de OMS, Johns Hopkins University și (cu voia dvs, ultima pe listă) Fundația Bill și Melinda Gates.
Știi de ce se găsesc pe Youtube documentarele Event 201 și de ce au fost publicate ÎNAINTE de orice pandemie? Pentru că în State se face închisoare pentru conspirație, așa că totul trebuia prezentat public în avans.
On June 7, 2000, the court ordered a breakup of Microsoft as its remedy.[19] According to that judgment, Microsoft would have to be broken into two separate units, one to produce the operating system, and one to produce other software components.
Cred că apariția unui articol de blog în feed-ul facebook-ului depinde și de numărul de pagini la care utilizatorul a dat like/follow. Dacă sunt multe chestii care trebuie să apară în feed, algoritmul fb face o prioritizare care îngroapă anumite postări.
Eu fac curat periodic pe fb, mă uit la ce pagini am dat like/follow și dacă nu mă mai interesează le dau unlike/unfollow. Și mai ales nu dau like-uri compulsive, în sensul că chiar citesc integral o postare înainte să interacționez, astfel mă pomenesc cu feed-ul inundat de chestii irelevante. Și am dat unfollow la toți prietenii care postează poze din vacanță, poze de la restaurant, poze de la nuntă, etc. pentru că îmi ocupă feed-ul cu detalii care vor fi inutile peste o zi sau două.
Am făcut un experiment în ianuarie. În fiecare sâmbătă am stat pe fb aproape toată ziua, am citit multe articole interesante share-uite de diverși, iar a doua zi nu mai știam aproape nimic din ce am citit, nici măcar temele. Deci chiar nu are rost, e o viață pierdută asta.
În februarie am încercat să las anumite treburi casnice pentru sâmbăta (diverse modificări pentru care trebuie să montez mașina de cusut, ordine în alimentele neperisabile, făcut lista de cumpărături, sortat obiecte de care nu mai am nevoie, reparat mărunțișuri), și îmi dă o satisfacție mai mare să știu că am rezolvat lucruri care îmi stăteau pe cap, decât să citesc articole interesante pe care le uit.
M-am tot gândit să renunț la contul de fb, dar nu sunt pregătită. Acolo sunt câțiva oameni la care țin și care mă inspiră, uneori prin curaj, alteori prin ideile lor, și nu am cum să-i urmăresc altfel.
Da, pentru urmărit oameni intresanți îl țin și eu, deși mă tot gândesc de ceva vreme să renunț pentru că de mai multe ori mă amărăște decât mă face să mă simt bine. Dar pentru că trebuie să folosesc instrumentul și la serviciu, mă tot amăgesc că de aia nu renunț 🙂
Eu, conform teoriei, nu exist. Nu am avut, nu am, nu voi avea FB
Feisbuc e cea mai nenorocita inventie creata de om, o idiotenie care a indobitocit complet miliarde de oameni (nu pe toti, dar aproape), care nu fac altceva decat sa linga zeci (!!!) de metri de ecran in fiecare zi, in cautarea nimicului. In combinatie cu televiziunile, e reteta succesului catre transformarea populatiei intr-o mare de maimute pavloviene care nu mai fac nimic altceva decat sa stea cu ochii intr-un ecran, sa nu gandeasca in nici un fel, si sa consume orice – spre beneficiul celor foarte putini.
Si da, o avea feisbuc si niste parti pozitive, in sensul in care unii oameni au reusit sa se regaseasca dupa zeci de ani, dar sunt insignificante ca proportie in marea de bullshit care e feisbuc.
Iar haterilor care spun „acolo pot vedea pozele prietenilor” – daca doar vezi pozele si nu te intalnesti cu ei – relatia s-a fasait de mult, indiferent daca s-a fasait din cauza ca v-ati scuipat, ca aveti copii si prioritatile s-au schimbat, ca v-ati mutat la tara si stati 3 ore pe zi in trafic, sau ca nu mai locuiti in aceeasi tara. E o relatie fasaita, si nu cred ca ar pierde nimeni nimic daca n-ar vedea pozele „prietenilor”…
Nu am cont de Facebook (nu că ar interesa pe cineva) dar citesc cu plăcere ce scrie dna Benezic.
În ceea ce privește Clubul de Carte, am aplaudat întotdeauna ideea, chiar dacă am alte priorități de lectură decât dna Benezic. Orice îndemn la lectură nu poate fi decât binevenit.
Se pare ca toti comentarii de aicea nu prea sunt de pe Facebook 🙂
Eu vroiam doar sa zic ca nu e Australia vs Facebook, ci doar Murdoch vs Facebook… Australia nu castiga nimic. Jurnalistii nu castiga nimic (sau poate le va da bine la orgoliu) 🙂
Stii foarte bine ca chiar daca oamenii ar intra direct pe site-urile ziarelor, ele nu vor putea sa-si scoata banii din publicitatea online. Pentru ca au dat-o voluntar la … Google?!? Ce suprinza! 😀
Da, dar Google pare mai dispus să negocieze 🙂 Iar UE am auzit că are niște negociatori mai buni, mai care țin cu poporul, dacă vine de se discută treaba și pe la noi, să vezi cum o să tremure alde Google și Fb 😛
Visez ziua in care suprematia Facebook se va prabusi. 🙂 Dar cred ca e cam tarziu, ca deja a influentat constiinte, atitudini, obiceiuri, ordinea sociala… si functionalitatea creierului uman, cum spunea un cititor mai sus. 🙂 Si eu as vrea sa ma desprind de el, dar ma amagesc ca nu pot tot din cauza jobului. Insa am invatat sa nu mai dau prea multa importanta focurilor de paie care se starnesc pe FB, chiar si cand au legatura cu job-ul. Pentru ca lumea reala imi pare cam diferita de cea de pe FB. Recunosc ca mi-e mai usor sa accesez site-uri de pe Fb, dar cu siguranta mi-as crea obisnuinta de a accesa separat site-uri si blog-uri. Totul e o obisnuinta.
Doamna Dollores, eu vă citesc neabătut și colo și colo! Sunt fan! Eu zic să nu abandonați nici blogul și nici FB- ul!