O parte din viața și prada lui Marin Preda

Prima și singura carte de memorii a autorului Moromeților se discută la clubul de carte. O fi bine, o fi rău...?

Dacă ar fi fost să propun sau să aleg eu o carte de-a lui Marin Preda la clubul de carte ar fi fost probabil Moromeții sau Cel mai iubit dintre pământeni. Dar se pare că Viața ca o pradă a fost cea care a marcat-o pe Nicoleta Robu, care ne-a propus cartea, și parte din noi am votat-o, așa că iată cum am ajuns să citim la club nu cea mai bună piesă a lui Preda, și să ne pară un pic rău 🙂

Deși trăiam cu impresia că am citit-o, mi-am dat seama că nu și că probabil auzisem despre ea în contextul producerii filmului Moromeții 2, al cărui scenariu s-ar baza, cică, și pe cartea asta. Filmul n-am avut răbdare să-l văd până la capăt, mărturisesc, însă cartea am citit-o cu ocazia clubului așa că vă și povestesc ce părere am despre ea, ca să nu fiți curioși.

În primul rând că nu e un roman, cum văd că tot e prezentat prin diverse locuri. Nici Preda nu cred că l-a considerat roman, într-un interviu dat după apariția cărții zice că vrea să rupă tradiția jurnalelor publicate la bătrânețe sau postum, pentru că are o altă părere despre memorialistică: „Vârsta poate aduce surprize scriitorului, în sensul că nici memoria să nu-i mai fie atât de bună, nici puterea creatoare acută, scrierea târzie a memoriilor dovedind în acest caz o reconstituire nesigură, o însăilare de fapte a căror semnificaţie scriitorul îmbătrânit să o fi pierdut şi să nu le mai poată conduce către o idee unificatoare. Temându-mă de o astfel de surpriză, am crezut că nu e bine să las la urmă capitolul povestirilor despre noi înşine şi că el trebuie scris mai de timpuriu.”

Așa că a făcut prin 1977 o însăilare de gânduri și fapte petrecute în viața lui între anii 1937 și 1950, povestind în esență cam cum a ajuns el să scrie Moromeții. Cum s-ar zice azi, un making of. Preda era în plină forță creatoare și nu avea de unde să știe că va muri subit și suspect după trei ani, că poate ar fi fost mai sincer sau mai deschis în unica sa carte de memorialistică, poate ar fi avut de povestit mai multe despre comunismul în care a făcut carieră și pe care l-a descris în toată „splendoarea” în ultima lui carte.

În schimb în Viața ca o pradă alege să respecte natura scriitorului român ipocrit, așa cum îl descrie chiar el în carte, care una predică și alta face:

Mai târziu aveam să aflu că autorul român se teme să fie sincer până la capăt; dacă se va zice: i-auzi, a furat, a înşelat, a fost viclean, a făcut şcoala de jandarmi, a primit ouă, găini… avem altă fire, ne place să râdem de natura umană, e marea noastră distracţie. Atât ar trebui, să încerce cineva să-şi exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce râde… Pentru că, să reflectăm, ce-ar fi să vină un ins corupt, să facă mărturisiri? Un ţap băşinos, o purcea sifilitică? El trebuie să ne arate că e cult, are acest complex, murdăriile propriului suflet le varsă în capul contemporanilor. Bineînţeles că tot nu scapă, vine unul care tot îi schiţează adevărata biografie.

Eu nu am multe date despre viața lui Marin Preda, nici nu m-a preocupat de altfel, dar s-a întâmplat să citesc indirect și despre el prin cărțile-jurnal ale altora. De exemplu Nina Cassian sau Miron Radu Paraschivescu. Așa că trebuie să recunosc că l-am urmărit pe Marin din Viața ca o pradă având în minte și amintirile Ninei despre iubitul ei și hachițele lui din vilele de protocol de la Sinaia.

Cartea pare scrisă neglijent, judecată prin comparație cu cele două romane de căpătâi ale lui. Este o orbecăială prin viață în căutarea sensului, a împlinirii, într-o perioadă grea pentru oricine: adolescență și prima tinerețe pe fondul războiului și al anilor de dinainte și după. Marin este unicul fiu din familie care ajunge mai departe decât toți la școală (adică ajunge să-și dea capacitatea), în pofida tuturor piedicilor puse de un tată care vede și nu prea rostul educației. Dacă nu era clar deja, ni se spune că Marin este Niculae, iar tatăl lui este model pentru Ilie Moromete de mai târziu. Așa că dacă vrem să ne imaginăm ce s-a ales de Niculae după ce a plecat din sat, aflăm din Viața ca o pradă că s-a pierdut pentru o vreme în marele București, dar s-a regăsit după niște ani de foame, frig și peregrinări în marele scriitor multi-premiat, deputat, președinte al Uniunii scriitorilor și chiar membru al Academiei Române care a devenit Marin Preda.

A aflat, cum s-ar zice, în cele din urmă, cum să-și înfigă colții tineri în prada căreia i-a dat târcoale niște ani fără să știe de unde s-o înceapă:

Văzusem odată un cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de căţelandri schelălăind de foame şi de neputinţă care se repezeau în el să-l sfârtece. Dar de oriunde îl apucau, nu reuşeau nimic, calul rezista. Îşi înfigeau dinţii în burtă, în pulpe, în spinare, se propteau în picioare bâţâind din cap şi scheunând. Prima îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalţi, le scăpa. De unde? Din ce loc? Am stat mult să-i văd ce fac şi mă uitam la ei râzând. Nu era printre ei niciunul bătrân şi experimentat care să-i înveţe. Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci.

Valorea cărții (pentru că are totuși una) stă, după mine, în mărturisirea acestor căutări care arată drumul către succes, plecat din cea mai joasă poziție socială. Ceva ce noi azi credem că e mai degrabă hollywoodian, pentru că uităm că mulți dintre marii oameni pe care i-a dat România au avut origini modeste. Mă întrebam, însă, citind povestea lui Preda, ce șanse ar mai avea azi un copil dintr-o familie de opt, dintr-un sat din Teleorman, rupt în fund, cu școala făcută fragmentat pe ici-colo, să ajungă scriitor faimos și să și trăiască din asta? Probabil tind către zero. Cam atâtea șanse îi dădea lui Marin Preda și taică-su, dar pe el l-a mai ajutat și o oarecare doză de importanță pe care și-a dat-o singur și care pe de-o parte l-a ajutat să răzbească, dar pe de altă parte i-a făcut și dușmani.

Deși, cum spuneam, la construcție cartea șchioapătă, ea conține totuși fragmente frumoase, poate chiar duioase, în pofida unei aparente nepăsări pe care o afișează autorul. Începe cu momentul descoperirii conștiinței de sine și a puterii cuvântului în viața omului. Luase o pâine întreagă în brațe și nu voia s-o împartă cu familia. În loc să i-o smulgă cu forța, tatăl îi oferă ironic încă una. Culmea, pilda vine de la un țăran needucat, dar care cunoaște greutatea cuvântului în fața pumnului:

Dacă eu luasem în braţe o pâine şi nu mai voiam s-o dau celorlalţi, cum să mi se mai dea încă una? Firesc ar fi fost să mi se smulgă din braţe. În loc de asta am auzit: „Na, mă, şi pe-asta!” Şi forţa magică a cuvântului astfel rostit mă făcuse să las din braţe ceea ce luasem şi să devin conştient că exist.

Marin Preda rămâne în fond legat puternic de satul și familia lui, deși aparent se rupe brutal și prea devreme de familie, ca să poată trăi viața la care visa. Asta stă de fapt și la baza succesului său literar, n-ar fi putut să scrie o astfel de frescă a satului și țăranului român fără să fi trăit acolo. Are permanent întoarceri în timp, în memorie, fie la mâinile mamei – ani trecuseră peste ele, câte secerişuri, câte veri în care le băga în urzici să le toace cu satârul, să dea la raţe… Creştea câte-o sută, lua pe ele o sută de poli, ca să cumpere o sută de metri de pânză… – fie la diversele expresii ale tatălui, și toate astea îi trădează dragostea aia nemărturisită și dureroasă, tocmai din cauza incapacității de a o verbaliza față de cei pe care i-a iubit. Dragostea dublată de dorul și de imposibila întoarcere, pentru că asta ar fi fost o dovadă de eșec.

Eşecul ar fi însemnat, în cazul meu, întoarcerea la ţară, pe capul familiei, care trudise pentru mine patru ani… Cum aveam să-i răscumpăr acei ani şi ce să fac acolo în mijlocul unei lumi care ar fi rânjit: „Uite-l pe-ăsta, cheltui alde tat-său cu el degeaba atâţia bani, ca să se întoarcă tot la sapă.”

Până când ajunge să scrie Moromeții, trece prin toate etapele tânărului fără prea multă școală, fără bani, fără familie, dar cu pretenții, care îi enervează pe mulți inclusiv în zilele noastre. De exemplu pe „poetul de la Statistică”, la care ajunge recomandat, ca să fie angajat, și care-l trimite să se facă frizer, sătul de toți ăștia care n-au scris un rând, dar se visează scriitori și munca fizică li se pare înjositoare.

Deși vrea să devină scriitor și e încurajat până la urmă și „lansat” de Miron Radu Paraschivescu și o mână de alți poeți și scriitori din ceea ce s-a numit „generația pierdută”, Preda ajunge greu la subiectul care l-a făcut celebru. Parcă dintr-o jenă țărănească de a „da din casă”, el ține manuscrisul romanului Moromeții în sertar timp de cinci ani înainte de a-l publica, deși e conștient de valoarea lui. Nu e convins că are dreptul să publice toate istoriile alea intime ale satului și ale familiei sale și nici nu ne spune până la urmă ce l-a convins să o facă. Ne spune, însă, ce l-a făcut să-l scrie – ceva ce se întâmplase cu tatăl lui după tăierea celebrului salcâm din fundul curții, ceva ce afectează până în ziua de azi țăranul român care între timp a mai trecut și prin 40 de ani de comunism și alți 30 de democrație: nepăsarea.

Nu fusesem adânc turburat când acest falnic copac căzuse? Tatăl meu nu era deloc vesel în dimineaţa aceea. Ce i se întâmplase?… îmi aminteam că după aceea într-o zi scara noastră de la prispă, care avea doi stâlpi jos, lângă ultima treaptă, fusese ruptă de un cal. Trecuseră zile şi săptămâni şi ea rămăsese aşa ruptă. Nici tata, nici fraţii mei mai mari n-o dreseseră. Curând pierise cu totul. Ce se întâmpla în familia noastră când nicio ulucă nu era, până atunci, uitată? Stâlpii aceia nu foloseau la nimic, ne puteam lipsi şi de scară, puteam sări direct din bătătură pe prispă, sau de pe prispă jos. Se putea trăi şi fără ei. Dar îmi dădeam seama că apăruse în sufletul celui care, tânăr fiind, simţise nevoia să-i ridice acolo: nepăsarea! Ceva fusese stricat şi el nu mai voia să dreagă acel lucru. Nu-i mai păsa! De ce? Amintirile mai dramatice erau estompate. Cum zăceam de friguri şi el discuta liniştit cu sanitarul dacă o să mor sau nu sub febră, uruitul maşinii şi dialogul mamei cu vecinele: „…că ăsta îl lasă să moară şi nu vrea să-l ducă la spital!” Dar eu înviasem şi îmi rămăsese în amintire răspunsul lui. „Ce vină am eu că pe lume sunt friguri! Ce, le-am adus eu!? Sau eşti nebună?!” Stâlpii aceia însă în jurul cărora mă jucasem atâţia ani cu sculpturile lor romboidale, de ce nu-i dresese, de ce nu făcuse alţii noi? Gândul, sufletul lui fusese acolo când îi făcuse, era casa lui, cu femeia lui, cuibul pe care se gândise să-l facă frumos, şi în incrustaţiile acelor stâlpi simţeam o viaţă statornică şi eternă. Se zdruncinase ceva? Ce se întâmplase? Şi atunci, în tren, mi-am auzit gândul şoptindu-mi: „scrie şi caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind şi spunând tot despre el şi despre acea amintire, o să găseşti răspunsul. Şi dacă n-o să-l găseşti, nu te nelinişti. O să laşi istoria cu o enigmă.”

Cu ce rămân eu din această carte este o informație care pot să zic că m-a marcat, deși vine într-o carte deloc marcantă 🙂  Este întâmplarea reală a condamnării la moarte (la moarte!) a unui poet din generația aia pierdută de care ziceam, pe numele lui Sergiu Filerot (1921-1989), pentru scrierea unor poezii subversive. Tipul ăsta lucra într-o tipografie și făcea parte din anturajul în care Marin Preda intrase după ce devenise corector la Timpul. Toți erau tineri, scriau sau aspirau să publice ceva și mergeau seara la Gambrinus ca să-și ude visele cu bere. Era în timpul războiului, Antonescu conducea țara care lupta alături de Germania împotriva Aliaților. Filerot scrisese poezii antirăzboi și îi fuseseră respinse de cenzură, însă și-a publicat singur volumul într-o zi, profitând de poziția lui din tipografie, sfidând cenzura și orice instinct de autoconservare. Știa foarte bine ce riscă, și totuși a publicat volumul și l-a oferit prietenilor săi.

Era într-adevăr subversiv, versuri „tari” despre războiul pe care îl duceau armatele noastre, prin care poetul exprima presentimentul dezastrului final: ne înhămasem la un car străin, care avea să se sfărâme, al lui Hitler, şi muream zadarnic pe întinse pustiuri de zăpadă şi sârmă ghimpa­tă, în ’42, când zeul războiului părea să fie de partea lui Hitler, starea aceasta de spirit a lui Sergiu Filerot ne uimi pe toţi. A di­fuzat cartea şi a fost imediat arestat.

Cine doreşte să fie arestat? Nimeni. Dar cine vrea să stea acasă astupându-şi urechile când un prieten a păţit-o, pentru gânduri care au fost comune? Mă aşteptam, de la o zi la alta, să fiu ridicat de-acasă, sau toţi împreună să fim arestaţi la redacţie. Fiecare avea la el volumul lui Filerot, probă sigură a adeziunii la conţinutul lui. Fireşte, gândeam, chiar la moarte n-aveam să fim condamnaţi, dar nici ieftin n-aveam să scăpăm. Porneam de la gândul că, torturat, Filerot spusese la anchetă cui îi mai dăduse el volumul. Sau chiar dacă nu spusese şi nu fusese torturat, anchetatorul, fără să fie prea abil, avea să caute în jurul arestatului şi să afle foarte simplu cine îi sunt prietenii. Zilele treceau însă şi nu ne aresta nimeni. Mulţi ani mai târziu, prin ’57 sau ’58, am înţeles de ce. Mecanismul represiunii lui Antonescu nu era bine pus la punct. Nu era, adică, rodat. A aresta pe toată lumea care era prietenă cu condamnatul era o subtilitate la care acest mecanism încă nu ajunsese.

Până la urmă sentința i-a fost comutată în muncă silnică pe viață, cu niște intervenții, iar după război a fost eliberat. Înțeleg că ar fi republicat acele poezii mai târziu, prin anii 70, dar pesemne că atunci își pierduseră deja din actualitate. România a condamnat așadar la moarte un poet pentru scrierile sale pacifiste. iar după asta a venit comunismul…

Cartea asta m-a făcut să caut mai multe informații despre Marin Preda după ce a publicat Moromeții și așa am ajuns în fața unei știri pe care nu sunt sigură că o aflasem la timpul ei: faptul că omul a murit în condiții suspecte, la scurtă vreme după publicarea Celui mai iubit dintre pământeni. A fost găsit mort în camera lui de la Mogoșoaia, unde sărbătorise nu știu ce cu alți scriitori și multă vodcă. Așa că, bună, rea, Viața ca o pradă e tot ce ne-a rămas de la Preda ca memorialistică și asta vom discuta și noi miercuri, 10 februarie, la clubul de carte care se ține online, de la 19.30, aici. Veniți dacă ați citit cartea ca să vedem ce se mai poate face 😉

…m-am degajat uşor în Bucureşti, oraşul e mare şi nu eşti obligat să-l întâlneşti pe cel care nu poate trăi fiindcă tu exişti, la fântână, la vie, pe mirişte sau pe uliţele satului. E drept că avantajul în sat e că îl poţi vedea murind înaintea ta în timp ce într-un mare oraş se internează într-un spital şi în zilele următoare e dus repede cu camionul spre un cimitir abstract şi nu-i vezi cortegiul, să-ţi aminteşti că şi tu poţi s-o păţeşti ca şi el şi să-l poţi ierta. Spre şaizeci de ani Zaharia Stancu înghiţea tot felul de mârşăvii şi îl întrebam de ce nu rupe cu cei care îi otrăveau bătrâneţea. „Nu pot să rup, îmi răspundea, da, nu pot, ce să fac…” „Dar de ce nu? Ce vă împiedică?” „Fiindcă nu mai am timp să mă mai împac”, mi-a răspuns el. Ştia deci că ura celor mai tineri are o durată lungă şi bătrâneţea îl silea să depună armele. La nouăsprezece ani însă, câţi aveam eu atunci, nu-mi păsa dacă n-o să mă mai împac niciodată cu de-alde Megherel, cu atât mai mult cu cât soarta noastră nu era aceeaşi.

Etichete: , , , , ,

18 comentarii la “O parte din viața și prada lui Marin Preda” Subscribe

  1. Stelian 10/02/2021 at 02:55 #

    Singurul jurnal ce l-am citit pina acum cu gind de a fi jurnal si nu tiparit pentru posteritate dupa ce nu va mai fi este Jurnalul lui Mihail Sebastian (Gasit multi ani dupa moartea sa si tiparit dupa 90 din ce stiu eu, sau editia aiai am citit-o). In rest toate jurnalele si cartile autobiografice sunt scrise cu gindul de a se arata intr-o postura favorabila mai tirziu.
    Mai sunt niste exceptii, cartile memorii ale fostilor detinuti politici.
    Dar jurnal de scriitor, om politic, om de teatru, tot ce am citit pina acum eu sunt scrise din dorinta de a fi tiparite dupa moartea autorului si de a fi aratat posteritatii intr-o lumina frumoasa…

    Am citit de mult de tot Viata ca o prada si nu m-a incintat prea tare. (N-am ramas decit cu faza cu painile.) Cele doua ce mi-au placut cel mai mult sunt Morometii, vol I si Cel mai iubit dintre paminteni, prima editie, cea mai putin cenzurata. Restul sunt departe ca acestea doua ca valoare.

  2. svk 10/02/2021 at 09:33 #

    @ Stelian: incearca si vitelul si stejarul, soljenitin

    • Stelian 10/02/2021 at 13:32 #

      E altceva. L-am incercat.

  3. Om bun 10/02/2021 at 09:44 #

    E bine sa fie adusa in discutie aceasta carte. Publicitatea este buna, indiferent daca e pozitiva sau nu. Asa ajungi sa alfi lucrui mai putin stiute.

  4. Harald 10/02/2021 at 11:57 #

    Marin Preda era un mare progresist pentru vremea lui, exact din aceleași motive ca și cei de azi: nu mai experimenta pe cont propriu munca reală.

    Cât despre ”țăranul needucat” de taică-său, sintagma asta descrie confuzia generațiilor moderne între școală și educație. Realitatea e un pic altfel: persoanele cu multă școală trăiesc într-un mediu artificial și devin elite auto-proclamate, în timp ce societatea merge mai departe dusă de ”țărani needucați”.

    • Ștefan Brăgărea 10/02/2021 at 15:46 #

      @ Harald
      Foarte discutabil!

      • Harald 10/02/2021 at 18:11 #

        Orice scriu eu e foarte discutabil, lucruri acceptate de toată lumea nici n-ar avea sens să scriu 😛

        În sprijinul propriului punct de vedere, mi se pare totuși că mersul mai departe al societății românești din ultimii 50-60 de ani nu s-a datorat nici lui Zaharia Stancu, nici lui Adrian Păunescu, nici lui Eugen Barbu și (cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă) nici lui Marin Preda.

        Spre deosebire de Adrian Păunescu și Eugen Barbu, e drept că Marin Preda are cumva cumva o aură de presupus dizident sau de presupusă victimă a regimului, dar mie nu mi se pare deloc meritată aura asta. Însă admit că opinia asta poate fi oricât de discutabilă vreți dvs 🙂

        • Ștefan Brăgărea 10/02/2021 at 20:46 #

          Marin Preda vistimă a regimului socialist ? Hai să fim serioși. Victima propriei debusolări

          • Harald 11/02/2021 at 02:26 #

            Cineva a dat un minus la comentariul dvs și n-am fost eu acela. Însă teoria mea tocmai s-a confirmat, cu ocazia asta 😛

      • Harald 10/02/2021 at 18:16 #

        @Ștefan Brăgărea – cât privește partea cu elitele auto-proclamate, vă ofer ocazia să faceți constatări personale: Cristian Presură are un podcast pe Youtube în care aduce profesori marxiști, să continue treaba neterminată de Ion Iliescu.

        Mie mi se pare cel mai bun exemplu: la 30 de ani de la căderea lui Ceaușescu, marxismul este promovat în continuare, de oameni care n-au nicio treabă cu vreo muncă reală.

      • Sebastian 11/02/2021 at 08:39 #

        Buna Dimineata Domnule @Stefan Bragarea
        La rubrica “foarte disctutabil” va rog includeti :
        1 eu sunt cel care a votat “in jos” pentru Toate Comentariile Dvs.
        2. Nu renuntati sa priviti cu Scepticism in jurul Dumneavoastra! Drumul urmat de Dvs va aduce “profit” la un moment dat ( chiar discutabil )

  5. Ștefan Brăgărea 10/02/2021 at 20:44 #

    @ Harald
    Scuze ! Nu am fost suficient de limpede!
    Nu cred că cineva poate fi considerat parte a unei elite fără a depune eforturi serioase pentru asta. Indiferent de datele de pornire….
    Și, vă rog să mă credeți, nu sunt de loc marxist. Aș spunea mai degrabă că am oarecari înclinări fasciste!
    Altfel, cu bune urări

    • Sebastian 10/02/2021 at 21:56 #

      Fascismul si Marxismul au origini comune : lingvistice si doctrinare, pacat ca ati pasit pe un teren malos al unei exagerate Stime de Sine

    • Harald 11/02/2021 at 02:20 #

      @Ștefan Brăgărea – exprimările mele sunt de-obicei foarte precise: nu era vorba de elite autentice, era vorba de elite auto-proclamate, așa am scris.

      Elitele astea auto-proclamate sunt persoane inteligente și cu multă școală, le găsiți de-obicei prin universități de prestigiu. Ele pun la cale inginerii sociale nemaivăzute, ele îndoctrinează generații întregi de studenți, dar tot ele n-au nici cea mai mică legătură cu viața reală și cu problemele reale ale omului simplu, cel care muncește de-a adevăratelea și mai crește și niște copii în timpul ăsta.

      Diferența între fascism și marxism e destul de mică, marxismul impune proprietatea statului asupra mijloacelor de producție, reducând toți cetățenii la statutul de salariați ai statului, în timp ce fascismul se bazează pe corporații pentru a face același lucru, a înregimenta forțat toți cetățenii.

      Atât fascismul, cât și marxismul se află în conflict deschis cu democrația, ele nu pot funcționa decât ca regimuri totalitare. Democrația are o mulțime de probleme în practică (de exemplu, eu consider că dreptul de vot ar trebui acordat abia începând cu vârsta de 25 de ani) însă fascismul și marxismul nu se pot impune în regimuri democratice, ci numai în democrații de fațadă, ulterior renunțănd chiar și la fațadă.

  6. Ștefan Brăgărea 11/02/2021 at 11:31 #

    @ Dnii Sebastian și Harald
    Sper sincer că nu v-au deranjat comentariile mele. Dacă da, atunci îmi cer scuze.
    Pur și simplu, reacționez la populismul exagerat, care a devenit o modă.

    • Harald 11/02/2021 at 13:18 #

      @Ștefan Brăgărea – nu e nevoie de scuze, tocmai ăsta e rolul comentariilor, să exprime puncte de vedere diferite.

    • Sebastian 11/02/2021 at 14:54 #

      scuzele sunt acceptate !
      va rog aveti in vedere ca Populismul este „variabil” ( cu siguranta Lipsa la Comentariile Dumneavoastra )

  7. courriol 22/06/2021 at 02:23 #

    E foarte bine sa se aduca din nou în actualitate opera luiMarin Preda. Toate textele lui sunt interesante darmi se pare ca Delirul este cea mai reusita tentativa pentru a corecta istoria deformata de comunisme, caricaturizata. Delirul readuce în istorie cu o documentatie la zi o parte din istoria recenta a Românie – anii 30-40 – care a fost defaimata si ascunasa de totalitarismul comunist. Nu e vorba de op reabilitare a lui Anotenescu ci de o redescoperire a rolului lui în anii 40. Când ne gândim ca, din motive de supunere oarba la dictatura ideologica comunista Delirul nu a fost tradus în nicio limba e un scandal ! Am propus cartea unei editoare din Franta, Jacqueline Chambon la care am mai publicat Marin Sorescu -L Lilieci- si Madalina (Ciuleandra) lui Liviu Rebreanu.A fost sedusa de esantionul de traducre, mi-a facut un contract, a anuntat publicarea carti în 1989 si a renuntat brusc îndemnata de niste „adevarati români din exil” care i-au spus ca e o carte”facsita” ! Ati citit bine, fascista scrisa în timpul lui Ceasca !!! Nu e pulicata nici acum desi traducerea e gata si o efitura dedicata textelor bune române – Non Lieu'” la care am publicat Eminescu, Liviu Rebreanu (IOn, în curând Rascoala) Cezar Petrecu (Miss România, Calea Victoriei) era gata s-o publice. Aici s-au opus mostentorii din motive pur finaciare. Memoria lui Marin Preda este foarte bine slujita… Dar am publicat extras eîn Caiete Crticie(2019) Pot sa va trimit textul interviului si al extraselor din traducere la Delirul sa le publicati…

Lasă un comentariu