Baronii informațiilor

Cine câștigă când jurnaliștii se ceartă cu publicul pentru informațiile publice?

Informațiile publice n-au dus niciodată lipsă de stăpâni. Funcționarii care le-au produs s-au simțit întotdeauna atașați de tabelele și documentele „lor” cu ștampilă, încurajați și de șefii lor, care și-au tratat instituțiile ca pe propriile buzunare, considerând că tot ce nu știu oamenii în general, n-are cum să le dăuneze. Ultima categorie de șefi peste informațiile astea s-a trezit să fie zilele astea breasla jurnaliștilor, deranjată de prea multa transparență propusă de niște parlamentari care vor să modifice legea.

20 de ani de sforțări mărețe

Chiar dacă au trecut 20 de ani de când a fost adoptată Legea 544/2001, a informațiilor publice, ea nu a reușit să producă mentalitatea necesară în societate, mai cu seamă în instituții, ci doar să dea o spoială căsnită de transparență. Site-urile instituțiilor sunt greoaie, deloc prietenoase cu publicul, mai degrabă ascund informații decât oferă, iar dialogul cu „responsabilul cu informațiile publice” dintr-o instituție este adesea un balet consumator de timp și nervi, în urma căruia de regulă obții doar o parte din ce te interesează sau poate nici atât.

Dacă nu ești mulțumit, legea spune că îl poți reclama pe funcționar la șeful lui (succes!) sau poți da instituția în judecată. Puțini sunt procesomanii care aleg să facă asta, cei mai mulți se lasă păgubași, iar printre păgubași se află de prea multe ori chiar ziariști. Funcționarul român se supune mai degrabă șefului decât legii, așa că degeaba îi cere cetățeanul nu știu ce informație care e conform legii, dacă șeful lui îi zice nu. Iar treaba asta nu se petrece (doar) în primării de sate și cătune, ci chiar în fruntea țării, la Guvern, ministere sau alte instituții cu vizibilitate, care pesemne se consideră atât de mari încât se pun mai presus de lege.

În general transparența e un banc pe care le place multor politicieni să-l spună, iar Bulă din bancul ăla întotdeauna suntem noi. Bunăoară, din ultimul mare scandal generat de transparență între cei doi feți frumoși ai pandemiei s-ar fi putut crede că se dă o luptă acerbă între lumină și întuneric. În realitate, ambii cavaleri stau pe ditamai găurile negre din care se obține greu spre deloc informație publică, cu adevărat importantă zilele astea, iar scandalul acela a fost doar încă un episod în lupta lor pentru putere. Am mai scris despre asta aici.

Una dintre marile bube ale Legii 544/2001 a fost de la început lipsa sancțiunilor. Funcționarul nu pățește nimic dacă nu-ți dă informația. Și dacă ajungi să câștigi în instanță, instituția respectivă poate pur și simplu să ignore ce zice judecătorul și să nu-ți dea informația. Lăsând la o parte faptul că deja după un proces, care poate dura și mai mult de un an, informația aia nu-ți mai e utilă. Ce faci atunci? Păi faci alt proces de executare a hotărârii din primul proces, și dacă-l câștigi și pe ăsta ajungi să-l amendezi pe conducătorul instituției cu un procent din salariu/zi de întârziere. Se ajunge greu la așa ceva, unele instituții îți aruncă acolo niște informații ca să-ți închidă gura sau unii conducători, mai belicoși, își angajează avocați ca să se lupte mai departe cu tine până când te lași păgubaș. (s-a pățit)

Am făcut acest expozeu mai lung ca să fie mai clar pentru oamenii care habar n-au ce lege importantă e asta și cum ar trebui de fapt, într-o democrație sănătoasă, ca ea să stea la baza unei culturi a transparenței. Orice cetățean curios să afle cum se cheltuiesc banii din taxele lui în orașul lui sau în țară să poată să vadă asta, cu câteva click-uri, pe site-ul primăriei sau al guvernului. Să afle ce salarii au funcționarii sau ce studii au, cât costă diversele investiții anunțate de politicieni de parcă le-ar face din buzunarul propriu, să știe cine le sunt consilierii și ce interese au. N-ar trebui să ne milogim pentru aceste informații, să ne batem prin tribunale pentru ele, ci ele ar trebui publicate din oficiu. În felul ăsta, responsabilul cu informațiile publice dintr-o instituție n-ar mai raporta hectare de hârtii ștampilate, scanate și trimise pe email petenților, cu informații pe care le-ar putea afla direct de pe site.

Momentul ăla când politicienii vor mai multă transparență decât ziariștii

Dar nu suntem încă acolo, ci la momentul în care Senatul a adoptat deja niște modificări benefice la legea asta, și acum modificările alea se află în Camera Deputaților, unde se părea că de asemenea au undă verde. Principalele modificări ale legii se referă la modul în care vor trebui livrate informațiile către public (adică în format editabil, deschis) și la instituirea unui registru al solicitărilor și răspunsurilor date de instituții, către diverși petenți. Rolul acestui registru este de a transparentiza și mai mult instituțiile, dar și de a scuti de un efort atât pe responsabilul cu informațiile cât și pe cetățean. Pentru că înainte de a cere o informație, petentul poate să verifice în registrul ăla online dacă acea informație a fost deja publicată și așa o află fără s-o mai ceară.

Modificările astea sunt printre cele mai bune aduse acestei legi, destul de încercată de multe ori în anii ăștia, în care diverși politicieni sau partide au tot încercat s-o ciuntească și mai mult decât e, cât să nu li se aplice lor. E o luptă de uzură între câteva organizații neguvernamentale, care stau cu ochii pe câteva legi importante (printre care și asta) și reacționează la fiecare încercare a puterii de a mai ciobi câte o lege. Ei încearcă, noi țipăm, uneori se lasă păgubași.

Când ne țineam respirația de emoție în așteptarea votului, parcă neîncrezători că politicienii ar fi ei de acord să voteze așa ceva, sare domnul Tăpălagă de la G4media cu un editorial în care zice că registrul ăsta al informațiilor publice ar da o lovitură jurnalismului de investigație. El zice că dacă instituția e obligată prin lege să publice în acel registru răspunsul către jurnalist, divulgă astfel și altor jurnaliști informația cerută doar de el „în exclusivitate” și nu numai că ăla îi poate „fura” subiectul, dar asta îi poate chiar strica investigația.

Au mai sărit și alți jurnaliști în apărarea acestei viziuni monopoliste, deși unii au admis că termenul de 15 zile în care instituția ar fi obligată să publice informația cerută în registrul ăla ar fi suficient ca să-ți dea un avans în investigația ta, cât să nu te temi de concurență. Sigur că marile investigații nu se fac nici de pe o zi pe alta, nici în 15 zile, de multe ori depinzi de diferite alte surse și resurse, dar n-a zis nimeni că munca de investigație jurnalistică e floare la ureche.

Oricâtă simpatie aș avea pentru fosta mea breaslă, care încă se chinuie să țină capul sus în epoca asta copy-paste și a „jurnalismului cetățenesc”, de data asta nu sunt de acord cu ei. Ce pierd din vedere jurnaliștii care spun că se tem de concurența „copy-paste” este faptul că informația pe care se bat ei acum ne aparține tuturor și prin această poziție contra modificării legii se poziționează, poate fără să vrea, în tabăra acelor șefi de instituții care stau cu fundul pe informații și se consideră stăpânii lor. Jurnaliștii se transformă și ei în niște baroni ai informațiilor, pierzând din vedere că scopul comun al nostru, ca societate, ar trebui să fie transparentizarea instituțiilor pentru toți, nu lupta pentru cine ajunge primul la o informație care oricum ar trebui să fie publică. Dușmanul aici nu este concurența lor iluzorie, care i-ar lipsi de vreo mică victorie din palmares, ci opacitatea și corupția statului, împotriva cărora luptăm toți cu legi știrbe.

Da, pot să înțeleg această teamă a jurnaliștilor, pentru că am strâns și eu din dinți după exclusivități la viața mea. Însă dacă suntem cinstiți cu noi înșine, exclusivitățile și investigațiile se bazează puțin pe informații care se obțin pe 544, și mai mult pe fler, pe surse, pe conexiuni și priceperea de a le combina pe toate ca să ajungi la o concluzie sau un produs media care să le pună în valoare. Nu cred că poate vreun așa zis jurnalist copy-paste din lumea asta, obișnuit doar să copieze comunicate de presă și să le semneze, să facă o investigație pe baza unor frânturi de informații găsite întâmplător în registrul ăla pe site-ul primăriei. Iar dacă poate, atunci înseamnă că „investigația” aia nu e decât o cerere de informații care oricum ar fi trebuit să figureze pe site-ul instituției respective.

Faptul că tu te gândești să afli câte locuri de parcare sunt în București, și faci cereri peste cereri pe la toate primăriile, nu înseamnă că faci o investigație, ci doar că obligi primăriile să fie transparente cu niște informații pe care le datorează publicului. Investigație ar fi dacă ai săpa ca să afli cât se dă șpagă la primărie pentru obținerea unor locuri de parcare și cât din șpaga aia ajunge în conturile soției primarului. Iar despre șpagă nu-ți va da nimeni informații pe legea 544.

Rezultatul acestei bâze inutile și jenante este că modificările legii par să fie întoarse din drum, după ce au pierdut susținerea unui partid din coaliție, care se teme acum de marii jurnaliști de investigație. Păi ce facem, domnule, ne pierdem exclusivitățile doar ca să pozați voi în transparenții nației?! Partea și mai proastă e că nici celelalte partide nu au interes să voteze modificările astea, că nici lor nu le e dragă transparența. Cum ar fi să o voteze PSD, ca să le fure caimacul ăstora de la putere? Glumă! Așa că e posibil să pierdem un câștig important pentru binele public, din cauza unora care s-au gândit mai mult la faima personală. Ironia e că cei mai mulți dintre jurnaliști sunt la fel de afectați ca toată lumea de modul în care nu funcționează legea 544, de indiferența și secretomania instituțiilor. Sunt pline site-urile de articole în care se folosește expresia clasică „instituția x sau primarul a refuzat să răspundă la solicitarea noastră”. Și totuși autorii se reped să ucidă din fașă o potențială modificare benefică a legii, de frică ca nu cumva alți colegi de-ai lor să nu afle ceva ce ar trebui să știm toți.

P.S. În timpul ăsta, un politician ne dă o lecție. Primarul Timișoarei a publicat azi pe un site aflat în construcție primele cheltuieli publice ale instituțiilor din subordinea primăriei.  Hai că e ceva de săpat acolo, pentru cine vrea să facă investigații.

Etichete: , , , , ,

2 comentarii la “Baronii informațiilor” Subscribe

  1. Sebastian 24/03/2021 at 08:30 #

    Buna Dimineata Dollo
    Documentarea de presa este apusa de multa vreme. Nimeni, nimic aduce documentarea de presa ca un instrument de lucru. Unii considera o Virtute documentarea de presa, altii o pierdere de vreme ( deoarece sunt platiti la kg de “jurnalism” nu la calitate). Consumatorii de Informatii raman sa insaileze singuri ce apare in “presa”, asta inseamna Virtute, sa faci ceea ce “jurnalistul” poate trebuia sa faca. De la “Watergate” -ytd nu cred ca putem nominaliza “jurnalisti” care sa merite distincții sau aprecierea larga a cititorului de presa.

    • Dollo 24/03/2021 at 10:43 #

      Ei, nici chiar așa, chiar dacă nu iau Oscarul mai există filme bune, cam așa și cu jurnalismul.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.