Biblia după Steinbeck

„La răsărit de Eden”, de John Steinbeck - o carte scrisă bine, dar construită prost.

Te poți lăuda cu orice lucru dacă e singurul pe care-l ai”, zice povestitorul în „La răsărit de Eden”, opera de căpătâi a lui Steinbeck, dacă e să-l credem pe el însuși. Dacă e să-i credem pe cititori, altele ar fi capodoperele lui. După detractori, Steinbeck n-ar fi meritat nici Nobelul pentru literatură, pe care l-a luat în ultimul deceniu al vieții. Culmea e că după moartea autorului, comitetul Nobel cică și-ar fi desecretizat arhiva și a admis că da, în 1962 a fost un an slab pentru literatură, așa că s-ar fi putut și mai rău decât să-l aleagă pe Steinbeck. De unde ar fi rămas vorba că Steinbeck nu a avut nevoie de premiul Nobel, ci comitetul Nobel a avut nevoie de el, că altfel nu avea pe cine să aleagă (sursa) 😉

Probabil nu vom ști niciodată de ce s-o fi lăudat Steinbeck cu Biblia asta reinterpretată, când scrisese alte romane mult mai bune. Poate voia doar să-i facă reclamă. Oricum, cartea are reputația creată de autor, așa că după 70 de ani de la publicare am ajuns s-o citim și noi la club, recomandată de cineva care zice că i-a marcat viața.

Pentru mine asta nu a fost prima întâlnire cu Steinbeck și nici ultima – dat fiind că luna viitoare îi vom citi și „Fructele mâniei”. Am citit anul trecut „Jurnalul rusesc”, un soi de reportaj fluviu scris la două capete, unul maestru al ironiilor (Steinbeck) și altul al fotografiilor (Robert Capa), după ce au vizitat URSS în 1947. Intenționam să citesc la paritate și „Călătoria americană” a lui Ilf și Petrov, dar încă n-am reușit, e în plan.

Revenind la Eden-ul lui Steinbeck, eu am ieșit cu sentimente amestecate din el. Pe de-o parte am subliniat expresii și fragmente bine aduse din condei, pe de altă parte mi s-au părut slabe construcția romanului și consistența personajelor, raportate firește la anvergura și talentul scriitorului.

Cartea e lungă (peste 700 de pagini), cu pretenția de a acoperi câteva generații, dar pentru că a băgat prea multe personaje în ea nu a reușit să le dezvolte cum ar fi meritat pe fiecare. Prin urmare nu e o poveste care să te țină cu sufletul la gură, e și destul de previzibilă traiectoria personajelor. Avem un Adam bun, integru, o Evă (botezată Cathy) de o monstruozitate insuficient explicată, doi copii rezultați din această împreunare improbabilă, botezați după Cain și Abel (Caleb și Aaron) și o puzderie de personaje colaterale, prea multe chiar și pentru autor, care le uită pe parcurs, deși le face uneori descrieri inutil de amănunțite.

În ajutorul personajelor biblice vin filosofii de Salinas (valea californiană în care se petrece acțiunea), bunicul matern al lui Steinbeck, Samuel Hamilton și chinezul cantonez Lee. Cei doi joacă tot de partea binelui, fiind aproape două personaje într-unul singur, judecând după compatibilitatea dintre ei.

Acțiunea începe pe două planuri îndepărtate – pe de-o parte soarta Hamiltonilor, imigranți irlandezi fără un șfanț în Valea Salinas, unde pun mâna pe cea mai stearpă dintre colinele arse de soarele californian. „Viața lor, ca și a coioților, se caracteriza prin iscusință, deznădejde și mizerie cruntă”. Samuel e inventiv, priceput, harnic, muncitor, amabil și vesel, spre deosebire de nevastă-sa Liza care e habotnică, serioasă, fără pic de simț al umorului, dar o bună mamă pentru cei nouă copii ai cuplului.

Samuel nu era numai multilateral, ci şi un om al ideilor şi al inovaţiilor. În comunităţile mici şi izolate, un asemenea om este întotdeauna privit cu neîncredere, până ce dă dovadă că nu constituie un pericol pentru ceilalţi. Un om luminat ca Samuel putea şi poate să provoace o mulţime de necazuri. El ar putea, de pildă, să fie prea atrăgător pentru soţiile bărbaţilor plicticoşi. Apoi, mai erau educaţia şi lecturile lui, cărţile pe care le cumpăra şi le împrumuta, cunoştinţele lui despre lucruri care nu pot fi mâncate sau purtate, şi alături de care nu poţi trăi, interesul lui pentru poezie şi respectul lui pentru literatura bună. (…)

Exista o prejudecată în privinţa învăţăturii. Oamenii doreau ca băieţii lor să înveţe să citească, să socotească şi asta era de-ajuns. Mai multă carte i-ar fi putut face nemulţumiţi şi uşuratici. Existau numeroase exemple care dovediseră că învăţătura îl făcea pe băiat să părăsească ferma ca să trăiască la oraş – să se considere superior tatălui său. Aritmetică – atât cât să măsoare pământul şi cheresteaua şi să ţină socotelile, scris – atât cât să comande cele necesare şi să facă corespondenţă cu rudele, citit – atât cât trebuia pentru ziare, almanahuri şi reviste agricole, ceva muzică, atât cât îi trebuia pentru cântece religioase şi patriotice – toate acestea erau de-ajuns pentru un băiat şi nu-l împingeau pe drumuri greşite. Învăţătura era pentru doctori, avocaţi şi învăţători, consideraţi ca o clasă aparte, fără legături cu ceilalţi oameni. Mai erau desigur şi unele excepţii, ca Samuel Hamilton de pildă, el era acceptat şi iubit, dar dacă n-ar fi fost în stare să sape un puţ, să potcovească un cal sau să mânuiască o secerătoare, Dumnezeu ştie ce s-ar fi spus despre familia lui.

În colțul opus, în Connecticut, se încălzește familia Trask, a militarului ratat care avea să devină „de carieră inventată”, cam cum se fac azi doctoratele noastre în securitate națională. Tatăl Trask are parte de un accident care-i taie un picior în războiul de secesiune, și e lăsat la vatră înainte de a începe lupta. Asta nu-l împiedică să facă pe deșteptul și să se autoproclame strateg militar până ajunge la Washington. Cei doi băieți ai lui, Adam și Charles, rivalizează pentru dragostea tatălui lor, până când Adam e trimis forțat în armată, iar Charles e lăsat să aibă grijă de ferma familiei, în timp ce tatăl face avere pe la Washington.

Spre finalul secolului, Adam se întoarce de la armată la fel de puțin „bărbat” cum plecase, se căpătuiește cu Cathy – care-și omorâse părinții și fugise în lume ca să se facă curvă – și se mută în California, cu jumătate din banii moșteniți de la tac-su. Aici dă peste Samuel căruia îi cere să-l ajute să facă un „Eden” din ferma pe care o cumpărase.

Până la urmă Edenul nu se mai face, dar Samuel îi ajută nevasta să-i nască gemenii, pe Caleb și Aaron. Nevasta îi părăsește pe toți ca să se facă curvă (nu renunțase la visul ei) așa că Adam ajunge să-și crească copiii cu chinezul Lee cel înțelept și, din când în când, cu discursuri motivaționale de la Samuel.

Istoria se repetă, ca întotdeauna, așa că Adam se dovedește că nu învață nimic din copilăria lui chinuită de iubirea inegală a tatălui pentru el și fratele lui, și își tratează copiii în același fel, stârnind rivalitatea în ei, inutil. Cam asta e povestea în mare, un soi de telenovelă de la 1900 plus minus 30-40 de ani înainte și 15-20 de ani după. Totuși sunt în carte câteva idei interesante de dezbătut.

Una ar fi concurența asta între frați pentru iubirea părinților. Eu n-am trăit-o, fiind unică (în felul meu) la mama și neavând la rândul meu decât pisici. Deci nu pot să apreciez drama asta a copilului care se simte neiubit și rivalizează cu fratele lui, și nici nu pot să-i judec pe părinți că au simțit mai mult sau mai puțin pentru unul dintre copii. Probabil e omenesc să ai preferințe inclusiv între copiii tăi. Dar e devastator ce efecte produce rahatul ăsta în mintea și viața respectivilor copii.

Chiar şi Dumnezeu poate avea o preferinţă, nu? Să presupunem că lui Dumnezeu îi plăcea mai mult mielul decât legumele. Cred că şi eu aş prefera mielul. Poate că, cine ştie, Cain i-o fi adus o legătură de morcovi. Şi Dumnezeu i-a spus: „Astea nu-mi plac. Mai încearcă o dată. Adu-mi ceva care-mi place şi am să te preţuiesc la fel ca pe fratele tău.” Dar Cain s-a supărat. Sentimentele lui au fost rănite. Iar când sentimentele unui om sunt rănite, el vrea să lovească în ceva şi Abel se afla în calea mâniei lui..

Altă idee ar fi asta a repetării păcatelor părinților, chiar dacă ești conștient de efectul lor asupra vieții tale. Pe asta pot s-o înțeleg, rezonez cu ea, că și eu simt tot mai des vorba aia, că de câte ori deschid gura simt că vorbește mama. E atât de greu să nu călcăm pe urmele alor noștri, indiferent de cât de educați am fi sau cât de mult s-ar schimba lumea noastră față de a lor.

Am mai remarcat ideea cam fatalistă a ghinionului pe care-l au în viață oamenii cu idei înaintea timpurilor lor. Samuel era un inventator în felul lui, nerămas în istorie ca atare din cauza ghinionului de a fi fost sărac – fapt ce-l împiedica să-și patenteze invențiile. Asta nu l-a oprit, însă, să tot inoveze cât a trăit și să-și ofere priceperea și inventivitatea oricui le-a dorit, aproape pe gratis. Adam la rândul lui, un tip cu stare materială bună după ce-i moștenise banii murdari ai tatălui, are la 1900 viziunea viitorului, în care recoltele culese tot timpul anului la Salinas sunt transportate în gheață oriunde în lume. Mă rog, el a încercat doar până la New York, cu trenul, și a rămas de pomină pentru câteva generații după, care au râs de el și de copiii lui.

Pe cei doi vizionari insuccesele nu i-au descurajat sau demoralizat, ei rămânând la fel până la moarte, în schimb au avut efectul opus asupra fiilor lor. Will, unul dintre băieții lui Samuel, preda o filosofie de biznis oricui voia să-l asculte: „Singura, cale de a face bani este să vinzi ceea ce au făcut alţii.

Schimbarea de la 1900

La 1900 erau vremuri schimbătoare, într-o societate amestecată, formată din tot ce a avut Europa mai îndrăzneț. Steinbeck surprinde chiar și aici angoasele trecerii de la cal la primele automobile, de la nostalgia vieții molcome și așezate la ritmul trepidant în care oamenii încep să vină zilnic la poștă, în oraș, după corespondență. Oamenii „tot timpul aleargă”, iar „prieteniile nu se mai mențin decât prin lipitul timbrelor”, deplânge poștașul situația. Până la „un click distanță” mai trec doar o sută de ani.

Bătrânii, care nu ştiau dacă vor păşi cu greu peste hotarul secolului, îl aşteptau cu dezgust. Căci lumea se schimba, iar blândeţea dispăruse, ca şi virtutea. În această lume roasă pe dinăuntru, îşi făcuse loc nesiguranţa care înlocuia bunele maniere, bunăstarea şi frumuseţea. Doamnele nu mai erau doamne, şi nu mai puteai avea încredere în cuvântul unui domn. Era o epocă în care oamenii deveniseră mai duri. Libertatea bărbaţilor se evaporase. Nici copilăria nu mai avea farmecul de altădată – nu mai era cum a fost. Pe vremuri, copiii nu aveau altă grijă decât să găsească o piatră bună, nu chiar rotundă, dar plată şi roasă de apă, ca să o arunce cu praştia făcută dintr-un pantof vechi. Unde au dispărut toate pietrele bune şi toată simplitatea?

Istoria a fost secretată de glandele unui milion de istorici. Trebuie să ieşim din secolul ăsta tumultuos, spuneau unii – din secolul ăsta înşelător şi ucigător, secolul scandalului şi al morţii tăinuite, al luptei pentru pământul ăsta blestemat, care se obţine prin orice mijloace.

Apoi nu după mult timp începe primul război mondial, în care unii se aruncă orbește, iar alții, ca Adam, care luptaseră în alte războie, retrăiesc neputința de a le deschide oamenilor ochii că totul nu e decât o imensă prostie, în care se moare inutil. Steinbeck are și aici mici bijuterii și jocuri de cuvinte, de exemplu despre mama lui, una dintre fiicele lui Samuel, hotărâtă să-l învingă pe cont propriu pe Kaiserul german care îi omora vecinii trimiși la război:

Îşi căută o armă. Tricotatul căciulilor şi al ciorapilor nu-i satisfăcea dorinţa de răzbunare. Un timp îşi îmbrăcă o uniformă de Cruce Roşie şi se întâlni cu alte doamne îmbrăcate la fel, la depozitul de armament, unde înfăşurau feşe şi destrămau reputaţii. Era un lucru bun, dar nu ţintea spre inima Kaiserului.

Are câteva pasaje în care persiflează „războinicii” de mucava, care își schimbă părerile, dar le susțin pe fiecare cu același aplomb și fără vreo jenă. Din detalii aparent minore, răsare câte un tablou absurd ca ăsta, al centiroanelor inutile în lipsa săbiilor, dar fără de care nu murea nimeni pe front:

Fiecare bucăţică de piele bună era luată pentru cizmele ofiţerilor şi pentru centiroane Sam Browne. Aceste centiroane erau elegante şi numai ofiţerii aveau voie să le poarte. Ele erau formate dintr-un cordon lat şi o diagonală subţire care trecea peste piept şi sub epoletul stâng. Noi le-am copiat după englezi, dar chiar şi englezii uitaseră scopul lor iniţial, care era să ţină o sabie grea. Săbii nu se mai purtau decât la paradă, dar pe niciun ofiţer nu-l surprindea moartea fără centironul Sam Browne. Unul bun costa până la 25 de dolari.

Mi-a mai plăcut un fragment în care Steinbeck își amintește rușinat cum, copil fiind, îl umilește împreună cu sora lui pe un bătrân neamț, vecin cu ei de multă vreme, dar care în timpul războiului devine țina agresivității stupide a comunității – formată de altfel tot din imigranți. E cu siguranță o amintire pe care ai vrea s-o uiți, dar care te va urmări până la moarte, dacă ai nițică conștiință.

Biserica și bordelul

Steinbeck în 1939

Cartea abundă și în discuții filosofico-religioase, mai cu seamă între Samuel și Lee, despre autodeterminare versus credință oarbă în divinitate sau tot felul de spirite. E destul de vizibil agnosticismul lui Steinbeck de-a lungul cărții, deși se străduiește să nu desconsidere sau să le diminueze meritele personajelor purtătoare de biblii. Ba chiar îi privește cu oarecare duioșie și înțelegere, de vreme ce sunt strămoșii lui:

Se spune că puternica lor credinţă într-un Dumnezeu bun şi drept i-a ajutat să învingă greutăţile şi a făcut ca problemele mai mărunte să se rezolve de la sine. Dar eu cred mai degrabă că încrederea pe care o aveau în ei înşişi şi respectul pe care şi-l purtau unul altuia ca indivizi şi, fără îndoială, conştiinţa că-şi întemeiau viaţa pe o morală preţioasă şi încrederea că aveau mari posibilităţi i-au făcut să-i atribuie lui Dumnezeu propriul lor curaj şi demnitatea lor, pentru a le primi apoi îndărăt. Asemenea lucruri au dispărut, pentru că oamenii nu mai au încredere în ei înşişi şi, când li se întâmplă aşa ceva, nu le mai rămâne nimic de făcut decât cel mult să găsească vreun bărbat puternic şi sigur de sine şi să se agaţe de pulpana hainei lui, chiar dacă s-ar putea să greşească.

Însă dacă pe oameni îi iubește, nu pare să simtă la fel pentru biserică:

Biserica şi bordelul au apărut simultan în Vestul îndepărtat. Şi amândouă ar fi fost îngrozite la gândul că erau faţete diferite ale aceluiaşi lucru. Dar fără îndoială că amândouă urmăreau să realizeze acelaşi scop: cântecele, rugăciunile, poezia bisericii îl scoteau pe om pentru un timp din tristeţea lui, la fel ca şi bordelurile. Bisericile sectare au venit cu capul sus, mândre şi pline de încredere. Ignorând legile datoriilor şi plăţilor, au construit biserici care nu puteau fi plătite nici într-o sută de ani. E adevărat că sectele luptau împotriva răului, dar se luptau între ele cu o plăcere diabolică. Luptau în numele unei doctrine. Fiecare avea credinţa că toate celelalte erau sortite infernului. Şi în ciuda trufiei lor, fiecare aduceau cu sine acelaşi lucru: „Scriptura” pe care se bazează etica, arta, poezia şi relaţiile noastre. Trebuia să fii un om deştept ca să sesizezi în ce consta deosebirea dintre secte, dar oricine putea să vadă ce aveau comun. Ele au adus muzica – poate nu cea mai bună, dar care avea forma şi sunetul ei. Şi au adus conştiinţa sau, mai curând, au trezit conştiinţa adormită. Ele nu erau pure, dar aveau o puritate potenţială, ca o cămaşă albă murdară. Şi fiecare om putea să ia pentru sine ce aveau mai bun. Este adevărat că, după cum s-a dovedit, când l-au prins, reverendul Billing era hoţ, adulter, libertin, zoofil, dar asta nu schimba faptul că el a transmis o serie de lucruri bune unui mare număr de oameni gata să le înţeleagă. În timp ce bisericile, care aduceau sufletului dulcea aromă a pietăţii, au venit cu capul sus şi făcând zarvă ca nişte cai de berărie în sezonul berii de primăvară, sora cea vitregă, aducând salvarea şi bucuria trupului, s-a fofilat pe tăcute, ştearsă, cu capul plecat şi faţa acoperită.

Chiar și persiflările sunt relativ duioase la Steinbeck, mai ales când e vorba de bunica maternă: „Era bine cunoscut faptul că Liza Hamilton și Dumnezeu aveau păreri asemănătoare în aproape toate problemele.”. În discuțiile pe care le avea cu bărbatul ei, Liza îi spunea că nu trebuie să se chinuie să înțeleagă Biblia. „Ce-i de înţeles? Citeşte şi atât. E scris acolo negru pe alb. Cine îţi cere să înţelegi? Dacă Dumnezeu ar fi vrut să înţelegi, te-ar fi făcut să înţelegi sau ar fi scris altfel.

Însă Samuel voia să desfacă fiecare rând din carte ca pe un mecanism pe care voia să-l înțeleagă. De aia, probabil partea de care inclusiv Steinbeck o fi fost mândru din cartea asta este interpretarea îndemnului pe care Dumnezeu i l-ar fi dat lui Cain, după ce și-a omorât fratele. În funcție de traducerile diverse ale Bibliei, mesajul poartă o încărcătură diferită, cea pe care Steinbeck și personajele sale o aleg este „tu poți stăpâni păcatul”.

Traducerea populară americană le ordonă oamenilor să învingă păcatul, şi păcatul poate fi numit ignoranţă. Traducerea lui King James face o promisiune în „tu îl vei stăpâni”, dând să se înţeleagă că omul va învinge cu siguranţă păcatul. Dar cuvântul ebraic, cuvântul timshel, „tu îl poţi stăpâni” îţi dă o posibilitate de alegere. Poate că e cel mai important cuvânt din lume. Asta înseamnă că drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru că dacă e adevărat „îl poţi stăpâni”, este tot atât de adevărat şi că „nu-l poţi stăpâni”.

În fine, probabil ca în multe alte cărți, și asta vorbește despre goana omului după fericire, în timp ce ea fuge mereu mai repede. Pentru că „există o sete de fericire pe care o lume întreagă şi un car de bunătăţi nu pot să o potolească”. Trist e că de fapt din cartea asta nu iese nimeni prea bine. Nici marea masă a oamenilor care nu aveau absolut nicio idee ce vor să facă cu viețile lor, trăiau într-o tristă așteptare a nimic. Nici cei câțiva, puțini, care aveau câteva vise. Mai devreme sau mai târziu, pe mâna lor sau a altora, toți își îngroapă micile sau marile ambiții. Pentru că „prea mulți dintre noi consideră că viața se termină cu o înfrângere”, zice chinezul Lee într-unul din numeroasele lui momente de înțelepciune petrecute în fața unei cești cu alcool din plante.

Și dacă tot încheiem cu chinezul, care încearcă să fie cel mai plăcut personaj din cartea asta în care n-a râs nimeni, mai am două citate din el care mi-au plăcut:

Râsul vine mai târziu, ca măselele de minte, şi râsul de tine însuţi vine la urmă de tot. Într-o întrecere nebună cu moartea, şi uneori nu vine la timp.

și

Ori cunoștințele au devenit prea bogate, ori oamenii au devenit prea mărunți

Miercuri, pe 7 aprilie, de la orele 19.30 când vor fi închis toate magazinele și ne astrucă Guvernul pe la casele noastre, ca să ne apere de Covid, ne întâlnim online aici, ca să vorbim despre capodopera asta cu care a vrut Steinbeck să rupă gura târgului. Să vedem dacă o fi reușit. E mai mult decât bine venită și cea care a propus cartea spre citire și dezbatere, ca să ne spună și ea ce i-a plăcut așa de tare 🙂

Etichete: , , , ,

12 comentarii la “Biblia după Steinbeck” Subscribe

  1. Grizon 26/03/2021 at 01:18 #

    De acord cu aprecierile asupra cartii in discutie.
    Dar… între cartile lui Steinbeck exista una care se ridica mult deasupra celorlalte, pe care a publicat-o in 1961, dupa ea venind si Premiul Nobel in 1962.

    „«Iarna vrajbei noastre» reafirmă pozitia lui John Steinbeck de sustinator neobosit al adevarului, inzestrat cu o intuitie infailibila pentru tot ceea ce tine cu adevarat de spiritul american.”
    (Din discursul Comitetului Premiului Nobel cu ocazia decernarii Premiului Nobel pentru literatura lui John Steinbeck)

    Deci inainte de a-i pune la indoiala meritul in ce priveste Premiul Nobel, cititi cartea asta.
    Mie mi-a placut cel mai mult.
    Din tot ce am citit.
    Si sa nu uitam ca tot el a scris si „Oameni si soareci”.

  2. Ștefan Brăgărea 26/03/2021 at 09:18 #

    Minunată alegere dnă Benezic
    De la bun început, premiul Nobel NU este o garanție a valorii literare de excepție. Amintiți-vă de Knut Hamsun, sau de cei doi inițial prieteni iar mai târziu adversari Dos Passos și Hemingway. Al doilea a fost laureat Nobel (este adevărat că a scris mai ”cinematografic”) iar primul, cu proză de respirație mai largă și preferatul meu, nu.
    Steinbeck face parte dintre autorii care trebuie obligatoriu citiți. Măcar pentru faptul că descrie uriașele frământări ale societății americane, cu mult mai stratificată și mai agitată decât s-ar crede.
    Oricum, o lectură de excepție care – sunt sigur – va genera o discuție de excepție.

    • sensi 05/04/2021 at 13:26 #

      Knut Hamsun este totuși un colos…

  3. Harald 26/03/2021 at 20:29 #

    E cam greu de explicat de ce credința asta într-un Dumnezeu bun se justifică, dar hai să încercăm o versiune simplificată: să presupunem că un om se duce la supermarket. Chiar dorește cineva să susțină că omul are 50% șanse să ajungă și 50% șanse să fie omorât pe drum și să nu mai ajungă? Oricine a mers vreodată la supermarket poate confirma că în imensa majoritate a cazurilor chiar a ajuns la supernmarket.

    Hai să luăm doar un eveniment discret din drumul ăsta până la supermarket: omul are de traversat o stradă. Chiar dorește cineva să susțină că omul are 50% șanse să ajungă pe partea cealaltă a străzii și 50% șanse să fie omorât de o mașină în timpul traversării și să nu mai ajungă? Oricine a traversat vreodată o stradă poate confirma că în imensa majoritate a cazurilor chiar a ajuns pe partea celalată.

    Acum, dacă nu ne lasă conștiința să-l implicăm pe Dumnezeu în povestea asta, hai să încercăm o formulare mai trivială: în general, realitatea înconjurătoare ne este favorabilă. Scopurile și acțiunile noastre, în măsura în care sunt corecte și justificate, au mult mai multe șanse să se concretizeze, decât să nu se concretizeze. Cel mai adesea, merită mai mult să faci un lucru, decât să nu-l faci.

    Deci: care e problema dacă oamenii credeau într-un Dumnezeu bun? Așa s-a construit timp de sute de ani toată civilizația occidentală de astăzi, pe baza credinței într-un Dumnezeu bun. I se mai pare cuiva ciudat că astăzi se cam demolează? 😛

    • Vlad 28/03/2021 at 23:03 #

      „Așa s-a construit timp de sute de ani toată civilizația occidentală de astăzi, pe baza credinței într-un Dumnezeu bun” -> citation needed.

      • mihai 30/03/2021 at 23:43 #

        https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism

  4. Ștefan Brăgărea 26/03/2021 at 20:59 #

    @ Harald
    Întrucât de multe ori rezonez cu dvs, aș fi sincer încântat să discutăm odată acest inepuizabil subiect.
    Probabil, avem vederi diferite, eu fiind panteist: ”Dumnezeu este Natura și Natura este Dumnezeu”.
    Dumnezeu nu este nici bun, nici rău – El ESTE!
    Cu stimă

    • Harald 27/03/2021 at 00:42 #

      În opinia mea, modelul dvs de Dumnezeu neutru nu prea are acoperire în realitatea înconjurătoare. Lucrurile merg întotdeauna într-o direcție, nu băltesc indiferente. E adevărat că ele nu merg întotdeauna în direcția bună, dar există o direcție bună în care lucrurile ar putea merge, dacă oamenii s-ar gândi mai mult la consecințele acțiunilor lor. În concluzie, nu, modelul Dumnezeului neutru nici nu mi se potrivește, nici nu mi se pare valabil în lumea în care trăim.

      Într-un alt plan, eu cred că Dumnezeul din creștinism e prea blând și iertător, de asta societatea occidentală merge spre dezagregare. Cred că un Dumnezeu răzbunător, ca al lui Abraham și Noe, e din ce în ce mai necesar, în direcția în care mergem noi.

  5. Ștefan Brăgărea 27/03/2021 at 07:18 #

    @ Harald
    1. Puteți defini ”direcție bună” ?
    2. Nu cred că am afirmat că lucrurile ”băltesc” într-o stare staționară.
    3. În ceea ce privește Dumnezeul blând și iertător și cel răzbunător, mă tem că nu sunt de acord cu dvs. Cred că pur și simplu este ”indiferent”, având de rezolvat probleme cu mult mai acute decât o umanitate cvasi-sinucigașă

    • Harald 28/03/2021 at 02:31 #

      1. direcția bună sau mai puțin bună se manifestă în orice situație concretă, nu neapărat la nivel planetar. De exemplu, privatizarea transporturilor feroviare din UK, în 1995, a fost o direcție bună. Până atunci, lucrurile stăteau ca în România de azi: material rulant vechi de 40 de ani și mii de km de linii ferate închise, iar unele chiar desființate fizic din teren.

      2. dacă lucrurile nu băltesc într-o stare staționară, cine le mișcă și în ce direcție? Există liber arbitru, dar cine creează opțiunile disponibile, astfel încât oamenii să-și poată exercita liberul arbitru?

      3. umanitatea folosește un model al lui Dumnezeu mai mult sau mai puțin adecvat situației în care se află ea. Dpdv al umanității, este complet nerelevant ce alte probleme mai are de rezolvat Dumnezeu.

      Dacă modelul folosit de umanitate nu dă rezultate, el trebuie schimbat, de-obicei prin schimbarea religiei. Pe vremea Imperiului Roman au fost mai multe asemenea schimbări de religie, în perioade de criză. Iar după destrămarea Imperiului Roman de Apus, creștinismul a adunat în mănăstiri cioburile civilizației și a reconstruit societatea.

      În secolul 20, înlocuirea creștinismului cu marxismul nu a dus nicăieri, statele comuniste s-au prăbușit, așa că în anii ’90 creștinismul a adunat din nou cioburile civilizație, încercând din nou să reconstruiască societatea. Creștinismul este o religie care construiește (”zidește”, cum spun ortodocșii). După ce se sinucid toți cei care au de gând să se sinucidă, creștinismul o să reconstruiască din nou societatea, pe baza unui model potrivit al lui Dumnezeu.

      Ce credeți, întreruperea liniilor genetice la oamenii fără copii, reprezintă și ea o formă de sinucidere? Mie așa mi se pare.

  6. Andor 30/03/2021 at 10:06 #

    E clar ca n-am ce cauta la un club de lectura! 🙂
    Mie nu mi-a placut nici „La rasarit de eden” si nici „Un veac de singuratate” al altui premiat cu „Nobel”.
    Le-am citit pana la capat doar ca asa fac de obicei cu cartile incepute, dar parerea mea e ca au fost scrise la „kilogram”…. probabil ca o carte de 500 de pagini e mai scumpa decat una de 300 cu acelasi continut util.
    Totusi Steinbeck e mai acceptabil ca stil si ca exprimare si mai ai norocul se gasesti si alte titluri prin lista lui, destul de digerabile.

  7. Corneliu Moisei 31/03/2021 at 09:58 #

    Fructele Maniei a lui Steinbeck este cea mai buna carte din punctul meu de vedere. O radiografie foarte dura a unui cancer ce macina societatea americana. Fiecare criza economica duce la aruncarea unor membri noi in categoria de populatie care nu are casa, serviciu, si este dispusa sa faca orice munca pe te miri ce ca sa poata supravietui,sa nu moara de foame. Cum povestea o colega care a vazut homeless cu iphone in California …

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai