M-am străduit, dar n-a fost deloc o lectură plăcută. Am citit cărțulia de debut a marelui filosof Cioran, ca lectură obligatorie pentru clubul de carte. Pot să fiu politicoasă și să spun că nu m-a prins pe mine într-un moment potrivit, însă cinstit cartea mi s-a părut doar o culegere de flatulențe filosofice, ca să mă exprim și eu în acord cu limbajul elevat al autorului. Desigur, spune asta studenta ratată la filosofie, care am fost timp de doi ani, cam pe la vârsta pe care o avea Cioran când publica disperarea asta, deci pesemne că filosofia chiar nu e de mine.
Cartea e scrisă la 22 de ani, deci omul are o scuză – mulți am avut astfel de gânduri la tinerețe – touși Cioran cam exagerează. M-am întrebat pe tot parcursul cărții ce o fi pățit de era așa disperat, ce viață o fi avut, ce greutăți i-o fi pus soarta în cale de a pornit așa devreme în viață pe culmile disperării?
Wiki zice că n-a avut, domnule, nicio dramă, dimpotrivă, născut în familie bună, a început să studieze în anii 30 folosofia la București, cu alde Noica, Vianu, Ionescu și Eliade, apoi a obținut o bursă la Berlin, o alta la Paris mai târziu și uite așa a rămas pe acolo. A avut și niscai episoade jenante, de care s-a dezis mai târziu (admirator al lui Hitler și al mișcării legionare), dar ce pretenții să ai de la elevul lui Nae Ionescu… A trăit toată viața până la urmă la Paris, scriind și alte chestii care probabil or fi mai bune decât cartea asta de debut, sau poate nu, și a murit la 84 de ani.
Cartea asta este o culegere de gânduri despre viață și lume, despre moarte, suferința și inutilitatea existenței, sinucidere și alți demoni. Posibil ca dacă te prinde într-o stare depresivă, cum spunea cea care a propus cartea pentru clubul de carte, să te ajute, deși nu știu cum. Poate să vezi că alții sunt și mai varză decât tine.
Abundă în prețiozități, cum spuneam, chiar și când vorbește de lucruri cât se poate de obișnuite sau carnale. De exemplu sărutul, la Cioran e cam așa:
Sărutul nu e posibil decît într-o astfel de senzaţie de topire, de comuniune imanentă şi fecundă. Existenţial şi ontologic, sărutul te apropie mai mult de esenţa intimă a vieţii decît o reflexiune îndelungată şi complicată.”
De altfel pare că Cioran avea o obsesie pentru cuvântul „imanent”. L-a folosit în toate pozițiile și combinațiile, de vreo 34 de ori în 150 de pagini. Numărându-le mi-am amintit de colega de club Ileana, care numărase de câte ori folosise Teleșpan cuvântul pulă în „Cimitirul”. Nu e o comparație măgulitoare pentru Cioran, dar asta e. Până la urmă sunt convinsă că Cioran ar fi folosit imanența și dacă ar fi scris despre organ, mai ales dată fiind părerea lui despre femei, expusă destul de franc în carte.
De fapt omul a avut o părere proastă în general despre omenire, femeile fiind doar acele „nulități simpatice” fără de care viața ar fi și mai tragică decât o vedea el la 22 de ani. Cioran se consideră pe de-o parte un om inutil societății, dar în același timp superior celorlalți, mediocri, care „gîndesc numai cît trebuie vieţii. Căci a gîndi numai cît trebuie vieţii nu înseamnă a gîndi”.
Se simte nesatisfăcut, suspendat între viață și moarte, „complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om. Dacă aş putea, aş renunţa pe loc, dar ce să mă fac, animal? Drumul înapoi nu-l pot parcurge. Şi apoi, aş risca să devin un animal care cunoaşte istoria filozofiei. Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată?”
De ce nu se sinucide? „Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers.”
Să ai asemenea gânduri în minunații ani interbelici, în Micul Paris, înțesat de cârciumioare cu mâncare gustoasă și vin destul, cu lăutari, viață bună și femei frumoase… asta înseamnă să fii filosof. Pe de altă parte, nu știu ce experiențe o fi avut tânărul Cioran cu femeile până la vârsta aia, dar dacă le vrăjea cu textele din carte nu cred că a dat prea mult cu imanența în ele…
Femeile sunt niște nulități simpatice (…) în cazul femeii, nulitatea îți pare mister, când ea nu este în fond decât nulitate. (…) Pe lîngă satisfacerea necesităţilor sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bărbatului să scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Căci femeia poate fi o salvare vremelnică pentru acei care trăiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de puţin dezintegrată din viaţă, contactul cu ea înseamnă o întoarcere spre voluptăţile naive şi inconştiente ale vieţii, înspre imaterialitatea uşoară a graţiei, care, dacă n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.
Și după ce că e o nulitate, nici nu creează nimic:
Stările sufleteşti la femei nu sînt creatoare, fiindcă se menţin într-o sferă pur individuală şi accidentală şi ca atare sînt lipsite de semnificaţie şi de o valoare simbolică, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultură şi de spirit, iar atunci cînd se explică sterilitatea ei prin condiţii istorice se realizează un act de cea mai crasă ignoranţă. Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Şi ceea ce e mai grav este că în acele domenii în care ele au lucrat şi activat mai mult au creat mai puţin, cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă, în care femeile s-au exercitat mai mult decît bărbaţii, ele n-au produs nimic original mă face să declar categoric şi iremediabil că femeia nu e o fiinţă istorică. Să mai amintim că nu există un gînd original de la o femeie, o singură creaţie durabilă în artă, că aceste fiinţe vizuale n-au creat nimic în pictură, că, dimpotrivă, s-au remarcat puţin în unele ştiinţe cu care înclinările feminine nu pot avea nici o afinitate? În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gîndesc şi pot cu deplinătate să realizez, pentru scurt timp, experienţa iraţionalului.
Mi-am mai notat și alte câteva citate din carte, dar nu vreau să vă stric plăcerea de a vă plictisi personal citind-o.
Acesta a fost domnul Cioran, la tinerețe, văzut prin ochii unei femei care n-a creat nimic la viața ei și știe numa’ să critice. Nu știu dacă o fi apucat să se dezică până la moarte și de unele dintre părerile publicate în cartea asta, nici nu contează, bine că nu a apucat să-i ia mișcarea feministă textele la puricat. Oricum, se pare că omul a avut și o nevastă, semn că în cele din urmă a cedat tentației de a neferici o fată 😉
Nu pot să zic că mă bucur că mi-am îmbogățit bagajul de cunoștințe literar-filosofice cu scrierea domnului Cioran. Preferam să știu doar că a fost un filosof român și atât. Deci trebuie să admit că măcar cu o frază din cartea asta tot sunt de acord – Puţină cunoaştere încîntă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cît cunoşti mai mult, cu atît vrei să cunoşti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic – deși a zis-o altul înaintea lui mai pe scurt: câtă cunoaștere, atâta suferință!
***
Ne vedem și auzim online, probabil miercuri, 3 martie 2021, de la ora 19.30, să aflăm ce părere au și bărbații de la club despre cartea asta. Intrați aici dacă vreți să participați la discuție.
„Și după ce că e o nulitate, nici nu crează nimic:..” (Dolores Benezic). Corect este „creeaza”! Cu doi de „e”. Multumesc!
Da, și mai face si greșeli de scriere.
No soup for you today ;)!
Apropo de cei 22 de ani ai autorului:
Thomas Sowell
1. „It takes considerable knowledge just to realize the extent of your own ignorance.”
și e posibilă să nu ajungi niciodată să-ți dai seama de asta
Avea într-adevăr exact vârsta potrivită ca să dea asemenea sentințe.
Pe de altă parte, nici affirmative action, cum se practică în zilele noastre, nu e cu nimic preferabil. E tot un exces, numai că e în direcție opusă. Mai simplu spus, ideologiile colectiviste sunt oricum rupte de realitate, egal dacă sunt mai rupte spre dreapta sau mai rupte spre stânga.
Valoarea unei persoane derivă din calitățile ei individuale, nu din categoria în care poate fi încadrată.
„… Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Şi ceea ce e mai grav este că în acele domenii în care ele au lucrat şi activat mai mult au creat mai puţin, cum e cazul cu muzica…”
Tanarul Cioran nu auzise probabil de Marie Curie de exemplu. Sau romance: Ana Aslan, Stefania Maracineanu, Sofia Ionescu (prima femeie neurochirurg din lume), Aurora Gruescu, Elisa Leonida ZamfirescuSarmiza Bilcescu-Alimanisteanu…
Cred ca explicatia filozofiei disperate a domnului Cioran – la o varsta atat de frageda – are o explicatie pamanteasca si simpla pe care n-o spun aici, ca sant o doamna…
Sunt de acord cu tine, dar n-are rost să ne facem sânge rău și să ne certăm cu un mort.
Mie mi-a sunat a plictis chiar si in anii 1990 cand era la moda pesimismul si tragismul istoriei care dadeau bine cu preocuparile de atunci si experientele individuale ale celor care se chinuiau sa-si zica intelectuali, in fata cu tranzitia si maieutica stimulata de lampase mineresti. Dupa care fiecare a prins un post ba la politie, ba la finante, aia mai norocosi s-au facut consilieri mai sus, sa le fie de bine. Si le-a trecut tragismul istoriei.
Astazi as zice ca e total irelevant si pierdere de vreme.
Eu aș zice că era ori filozof, ori depresiv rău.
Eu nu l-am citit, nici nu mai încerc, unul care mă consideră nulitate fără ca măcar să mă cunoască nu are dreptul ca eu măcar să încerc să-l citesc.
E posibil să fiu o nulitate, recunosc, dar accept o opinie de la cineva care mă cunoaște.
Ady, omenirea întreagă e o mare nulitate, apud Cioran, așa că nu mai contează mențiunea specială pentru jumătatea feminină.
Ce-ai făcut, Bobiță? Păi cartea asta are legatură cu Cioran cam cât are Dollo (today’s Dollo, da bravo!) cu studenta la filozofie.
N-or fi femeile așa cum le vedea tânărul Cioran, dar la propuneri de lecturi „filozofice” i-aș cam da dreptate 😜
Ca și când ar fi prevăzut astfel de malenteduuri (🧐), iată-l pe Cioran însuși luând distanta cuvenită (și, pentru că suntem la un club de lectură, cuvine-se să-l cităm în original, ce mama mă-sii):
„Toute une époque de ma vie semble à peine imaginable aujourd’hui, tant elle m’est devenue étrangère. Comment ai-je pu être celui que j’étais? Mes emballements d’alors me paraissent dérisoires. De la fièvre dépensée en vain”.
Nu de alta, dar un tânăr înțepat de ghimpele filozofiei (sounds familiar😉?) ar rămâne cu impresia că Cioran e „no way”. Și ar fi păcat.
Eh, nu mi-aș face griji pentru tinerii înțepați de ghimpele filosofiei, că ar fi influențați de taman blogul ăsta. Apoi, sunt destui pe aici care vin să spună că nu rezonează cu gusturile mele literare sau cinematografice, așa că dorm liniștită în privința influencingului 😉
Buna Dimineata
Atasez referinte interesante, adecvate topicului.
https://www.rfi.ro/special-paris-79323-pe-urmele-lui-cioran-la-rasinari-reportaj
https://www.infopensiuni.ro/cazare-rasinari/pensiuni-rasinari/pensiunea-cioran
Matei Visniec a intrebat pe cineva din Pensiunea “Cioran” despre Marea Personalitate daca a fost uitat, din pacate link ul cu reportajul lui Matei Visniec nu il regasesc pe site ul RFI
Ce-ar fi să folosim partida de ping-pong de mai sus pentru a-i face un pic de PR lui Cioran cel matur, coborât de mult de pe culmile disperării:
„À l’enterrement de C. je me disait: Voilà enfin quelqu’un qui n’a pas eu un seul ennemi. Ce n’est pas qu’il fût médiocre, mais il ignorait à un point inoui l’ivresse de blesser”.
Ne irosim viața purtați de „beția de a răni”. Niște fraieri.
O mică erată: purtat de beția de a posta, am comis o eroare impardonabilă. Evident, corect este „je me disais”.
Cât despre inoui, chiar n-am găsit tremă pentru ultimul i.
Mâine seară la club e așteptat oricine vrea să-i facă PR lui Cioran. Live, cu câteva femei și unul-doi bărbați. Online, nu ne păruim ca aci în comentarii, că citesc și nu înțeleg de la ce s-au luat oamenii ăștia de mai sus? Îmi pare că scânteia s-a dat în altă parte…
Comentariu editat la 6 martie 2021 – Întrucât lucrurile au involuat într-un mod neașteptat pentru mine, în subsolul acestui articol, am decis să șterg toate comentariile care nu au avut legătură cu subiectul postării și să închid comentariile la postare. În ciuda apelului meu la calm, unii cititori au ales să continue o dispută începută în altă parte, care nu a făcut decât să polueze și acest spațiu. Îmi cer scuze în fața cititorilor, e prima dată în peste zece ani de când am acest blog când fac asta – șterg comentarii și închid secțiunea – sper să nu mai fiu nevoită să fac asta pe viitor. Îi atenționez pe domnii în cauză – se știu ei care – să nu încerce să mute bâza pe la alte postări. E sub demnitatea tuturor să recurgem la astfel de gestul ca ăsta de acum.