Am descoperit din întâmplare, tot butonând Netflix în afara recomandărilor obișnuite, niște seriale japoneze cu mâncare și garnitură de filosofie de viață niponă. Am început cu Midnight dinner – Povești din Tokio, care mi s-a părut ciudățel la început, dar după ce am văzut ambele sezoane parcă intrasem în sevraj după tăițeii lor, așa că am mai căutat altul la fel. Am dat peste semi-caricaturalul Samurai gourmet, care a părut și mai ciudățel la început, dar mi-a asigurat și el câteva seri relaxante. Nu știu voi cum sunteți în perioada asta, dar pe mine m-a cam ajuns, fie vreo angoasă pandemică, fie vreo astenie de primăvară, și până se mai încălzește nițel, ca să pun mâna pe sapă la moșie, mă tratez cu ce am la îndemână pe aci prin București.
Cele două au cam aceeași rețetă de succes: diverse povești de viață spuse în fața unui bol de supă japoneză, a unui alt fel ciudat de mâncare sau la buza paharului cu bere – da, se bea mai multă decât sake în serialele astea. E un soi de terapie de grup/lecție de viață legată de o amintire culinară – madlenă cum zicem noi p-aci prin Europa.
Midnight diner are ca personaj central un patron de restaurant tradițional japonez, care deschide în fiecare noapte după ora 12 și gătește și servește clienții, personal, până dimineața la 7. Aparent în meniu are doar supa de porc cu tăiței, însă el poate găti orice își dorește clientul, dacă are sau i se aduc ingredientele necesare. În felul ăsta de fapt e deschisă invitația către oricine îi calcă pragul, să-și aducă la pachet amintirile și senzațiile, cel mai adesea din copilărie, iar odată cu pofta împlinită apare și morala poveștii.
Pe lângă situațiile, nu de puține ori amuzante, dar e un soi de umor mai special, îți lasă gura apă și la preparatele alea, ale căror nume sunt imposibil de ținut minte și pe care îți propui să le faci și tu a doua zi, că pare așa simplu cum le fac ei, dar firește că nu ajungi să le faci niciodată.
Episoadele sunt scurte, cred că au 20 de minute fără generic, o parte din personaje sunt cvasi-permanente, veșnicii clienți ai localului, dar fiecare episod aduce în prim plan și un fel de mâncare și un personaj/cuplu cu o poveste. Supa tan-men, ceva cu tăiței, zeamă și niște legume și carne, a adus în restaurant o șoferiță de taxi fostă actriță de film fantastic în tinerețe; pe cârnatul crocant din pește pe băț s-a bătut un comic celebru cu elevul lui care-l depășise în faimă; tonteki e un soi de friptură de porc și a fost legată de povestea unei femei care se tot îndrăgostea de bărbați nepotriviți, cărora le tricota haine în loc de declarații de dragoste; omleta cu orez prăjit a fost povestea de dragoste între un fizician japonez și o fată din Coreea, pe care evident nu o lăsau părinții să se mărite cu un venetic, deși ție ca spectator ți se pare că și japonezii și coreenii sunt de nedeosebit; prunele murate au spus povestea unui aprozarist care se temea că va muri și îi vor găsi străinii colecția de filme porno din casă, așa cum a găsit și el sfaturile sexuale de căsnicie ale maică-si, după ce a murit; sote de cartof dulce a fost despre un star de film porno și o tânără care își făcuse cadou înainte de nuntă o filmare cu el, doar ca să nu i se dăruiască integră viitorului soț; buletele de orez cu prune au fost legate de reîntâlnirea, după ani, a profesorului bătrân și senil cu eleva lui favorită, devenită stipteuză, căreia profesorul i-a strigat în gura mare numărul matricol exact când numărul ei de striptease a ajuns la final, și fata și-a arătat fofoloanca spectatorilor.
În cele două sezoane vezi tot soiul de feluri de mâncare și de oameni, un amestec de dulce-sărat-acru și de vesel-serios. Ceea ce e foarte interesant la japonezi, că aparent sunt politicoși și serioși, dar și copilăroși și chiar porcoși când nu te aștepți. Ba sunt timizi și se jenează să spună lucrurilor pe nume, ba trântesc câte o chestie care te lasă cu gura căscată.
Samurai gourmet pare mult mai caricatural decât celălalt, dar dacă treci peste asta găsești niște tâlcuri mici și vesele și în el. Takeshi a ieșit la pensie la 60 de ani și își folosește timpul mâncând în oraș și descoperind o mulțime de libertăți pe care înainte de pensie nu le concepea. De exemplu să bea o bere la prânz, în văzul lumii, fără să se simtă vinovat sau judecat de ceilalți. Scenariul ironizează și contrapune mitul samurailor, care cutreierau lumea făcând dreptate pe ici pe colo, cu pensionarul zilelor noastre, care e mic, slab și aparent fără curaj.
Episoadele au cam aceași rețetă: Takeshi e pus într-o situație delicată și se gândește ce ar face un samurai în locul lui, îl și vizualizează, dar de cele mai multe ori, până se gândește el dacă să ia sau nu atitudine, o face altcineva. Cu toate astea e un personaj plăcut, cu care e ușor să te identifici, deși nu ești japonez. Mesajul pare a fi că în omul modern civilizația a ucis sănătoasele instincte ancestrale sau cel puțin le-a îngropat sub un strat gros de educație sau dresură socială.
Se mănâncă și aici suculent și cu poftă, tot felul de supe ramen, pește la grătar, legume, crochete sau părți din animale pe care în mod normal cred că noi nu prea le mâncăm, până și aparent anostul orez fiert pare hrana zeilor în interpretarea pensionarului nostru. El încearcă inclusiv bucătărie europeană, de exemplu pare să aibă o pasiune pentru paste, ba chiar nimerește o dată într-un restaurant de fițe italian, unde nici nu înțelege ce îi spune chelnerul că îi pune pe masă, și se și jenează să mănânce cu pofta lui obișnuită în fața celorlalți clienți, care par că-l judecă din priviri. Până la urmă se apucă să leorpăie și să sugă pastele alea la fel ca tăițeii japonezi din supă și nu se mai sinchisește de prețioșii din jur.
Takeshi are și o soție conservată surprinzător de bine, de fapt cam toți japonezii par mult în urma vârstelor pe care spun că le au, și are și cu ea diverse interacțiuni, dar în general viața lor e destul de seacă și rece. Până în ultimul episod când se petrece aniversarea a nu știu câți ani de căsnicie, și amândoi își „reînnoiesc jurămintele și sentimentele”, folosind fraza care pare a fi climaxul sentimental în relația japoneză: „Îți mulțumesc, te rog să mă sprijini în continuare!”. Se emoționează amândoi și decid să continue să… se sprijine reciproc.
Nu știu dacă vor mai face vreun sezon, dar dacă l-ar face, eu l-aș vedea și pe ăla.
Dacă nu țineți vreo dietă, vă recomand să vă relaxați așa, câte 20 de minute pe seară, cu micile povești culinare japoneze. Sunt ciudate, dar delicioase.
N-am văzut serialele cu pricina și nici n-am cunoscut vreodată un japonez față către față. Dar judecând dupa impresiile diverșilor martori europeni (Andrei Pleșu – Români în Japonia, de pildă), a spune că suntem „civilizații diferite” e un ultra-understatement.
Sunt curios cum arată, în ochii unui român, situațiile „nu de puține ori amuzante” ori umorul „mai special”. Singura amintire care îmi vine in minte (povestită de Ștefan Liiceanu) este legată de următoarea „situație”: un japonez deschide ușa de la baie, intră, și, în momentul în care o închide, prosopul, agățat de ușă, cade pe podea. Ei bine, această înlănțuire de evenimente declanșează, în creierul unui japonez, un acces nestăpânit de râs.😐
Păi e suficient să vedeți câteva episoade și o să apreciați singur dacă umorul e mai special au ba 🙂
Am să trec discret peste detaliul că sunt Netflix-free și-am să vă spun (ca să vă faceți o idee cam ce ciudați vă dau târcoale blogului) că fac parte din categoria celor care preferă să li se povestească filme (mai ales când povestitorul le zice bine😉).
N-aveți idee ce „filme” pot ieși din gura unor povestitori cu talent, de multe ori cu mult peste calitatea celor originale.
Ei, la sfârșit, ce să vezi?! Ăla negru, de respira greu, îl știi!, era ta’su, mă!
Extrem de interesant. Sincer, fără semnalarea dnei Benezic le-aș fi scăpat.
Japonia este extrem de interesantă și net diferită de bătrâna (și draga) noastră Europa. Nu am ajuns în Japonia, dar am cunoscut destul de mulți japonezi.
Fiecare vede ce vrea sa vadă. Mie mi se par niste oameni la fel ca noi, traind intr-o mare presiune sociala o viata destul de modesta. Altfel, cand scapa de acolo, abia asteapta sa se imbete bine si sa se p*ș* pe garduri.
Repet, fiecare vede ce vrea să vadă 🙂 Eu am vrut să văd umanitatea și nu cine știe ce specie de extratereștri.
Daca setati aplicatia in Engleza, veti mai vedea si primele 3 sezoane din Midnight Dinner
Asta e chiar o veste bună 🙂
@ Daniel V.
Very many thanks dear Sir and best wishes
Arigatō.
buna ziua Tuturor
inainte de a viziona cinematografia din Japonia ar trebui o pregatire vis a vis de cine, cum, cand sunt ei. Eu as incepe citind despre Kaizen. Kaizen este Filozofia lor 7/24, daca avem macar idee despre Kaizen atunci putem intelege mai mult Japonia