Când îți pune nevasta titlu la carte

Cel de-al doilea roman al lui Steinbeck, de la clubul ăsta de carte dedicat clasicilor, mi-a confirmat părerea formată la primul – La răsărit de Eden – că domnul a fost un bun observator social al epocii sale, un bun jurnalist de reportaj, dar un scriitor mai puțin răbdător cu arta romanului.

Spre deosebire de Eden, Fructele mâniei este mai închegat, cu personaje destul de bine conturate, construit ca un roman, dar căruia îi lipsește totuși un ingredient secret, pe care se pare că-l cunosc doar unii pe lumea asta. Nu pot să-l numesc, pentru că de aia nici eu nu sunt romancieră, însă pot să simt când unei cărți cu potențial îi lipsește ceva care s-o transforme într-o carte mare. Dacă Steinbeck ar fi fost popă poate am fi zis că-i lipsește harul, deși har de povestitor sigur are.

Deși cartea asta mi-a amintit de la început de Germinalul lui Zola, Steinbeck nu a reușit să mă aducă și să mă țină în aceeași stare ca Zola, pe tot parcursul ei, și nici să mă lase cu impresia că am citit o carte manifest-monument-de căpătâi, așa cum am rămas după Germinal.

Totuși, pentru cunoașterea istoriei acelei epoci, Fructele mâniei este o carte bună. Dacă vezi și filmul cu Henry Fonda și mai citești și nițică wikipedia despre marea criză americană din anii 30 se cheamă că ai mai adăugat niscai informații la cultura generală și ești mai pregătit să înțelegi crizele actuale pe care le tot traversează omenirea, le fel de nepregătită pentru ele ca și când nu le-ar fi trăit niciodată.

Povestea fructelor mâiniei este una previzibilă de la un cap la altul. Agricultori îndatorați la bănci, după mai mulți ani de secetă, sunt alungați de pe pământurile muncite de generații, pentru că profitul întotdeauna a fost mai important decât viețile oamenilor. În anii 30, zone întinse din sudul Americii sunt calamitate de furtuni de praf care acoperă pământul și distrug recoltele. Oamenii flămânzesc, marii proprietari de terenuri decid să înlocuiască dijmașii cu utilajele agricole care lucrează mai repede și mai bine pământul, așa că sute de mii de familii iau calea pribegiei în căutare de hrană.

Sunt ademeniți cu afișe mincinoase în California, sud-vestul american, unde nu e iarnă niciodată, doar întinzi mâna și culegi portocala, piersica din pom sau dormi cu capul pe butuc și îți curge zeama de struguri în gură. Creduli, vând tot ce au – ceea ce oricum nu era mult – și pleacă în bejenie. Urmarea e lesne de intuit. Ajunși pe tărâmul făgăduinței sunt desconsiderați, urâți de localnicii care se tem că vin niște venetici să le fure munca și pământurile – deși nu sunt străini, ci tot americani – trăiesc în condiții și mai mizerabile decât înainte, abia găsesc ceva de lucru pe bani cu care nu pot nici să moară de foame acolo, nici să se întoarcă înapoi.

Proprietarii tremurau de grija avutului lor. Oameni care nu fuseseră niciodată flămînzi văzură acum ochii foamei. Oameni care niciodată nu doriseră cu aprindere un lucru zăriră flacăra dorinţei în ochii nomazilor. Iar atunci oamenii din oraşe sau din patriarhalele localităţi suburbane se stînseră laolaltă ca să se apere; şi se încredinţară singuri că ei sînt buni, şi invadatorii ticăloşi, aşa cum trebuie să se încredinţeze omul înainte de a porni la luptă. Ziceau: „împuţiţii ăştia de okies sînt murdari şi sălbatici. Sînt nişte degeneraţi, maniaci sexual. Împuţiţii de okies sînt hoţi. Fură de sting. Nu-s în stare să înţeleagă ce înseamnă dreptul de proprietate.

Toate aceste întâmplări au fost documentate de Steinbeck ca ziarist în anii 30. El a cules fructe în California, cot la cot cu acești „okies” cum li se spunea peiorativ, a vizitat taberele de corturi de pe marginile celebrului Route 66, unde se aciuau, și a scris romanul ăsta din indignare, ca să atragă atenția asupra acestei bătăi de joc a capitalului la adresa forței de muncă.

De fapt poate că indignarea asta i-a jucat feste autorului și l-a făcut să creadă că e suficient să pună la un loc poveștile alea și să le intercaleze cu considerații personale despre bănci, fermieri, negustori, polițiști și preoți, ca să se contamineze și restul lumii de indignarea lui. În literatură, fie ea și realistă, nu prea e suficient.

Cartea descrie foarte bine mecanismele păcălirii acestor oameni. Practic toată lumea îi jupoaie de câte ceva: negustorii de second hand de pe la marginea orașelor le cumpără pe nimic caii, căruțele, uneltele agricole și le vând la suprapreț rable pe post de camioane cu care să poată pleca în California. Mulți nu reușesc să ajungă cu ele nici până la granița statului Oklahoma. Pe drum sunt descurajați și de poliție sau de diversele cete de vigilantes, care fie îi bat și le dau foc acareturilor, fie îi sperie. În California, fermierii îi exploatează profitând de foamea lor și de numărul mare de refugiați. Cine nu acceptă să muncească pe aproape nimic moare oricum de foame, pentru că fructele vor fi culese de altcineva dispus să muncească pe jumătate din bani.

În sufletele lor, însă, rămân niște visători plini de speranță. Chiar și în cele mai sinistre situații continuă să-și imagineze că la următoarea fermă vor reuși să muncească atât de mult cât să mănânce pe săturate, să pună și bani deoparte și să-și cumpere vreo căsuță sau o bucată de teren. Evident, nimic din toate visele astea nu se realizează.

Povestea milioanelor de păcăliți este spusă prin intermediul familiei Joad, care face acest drum din Oklahoma până în California și sfârșește aproape decimată. Tom Joad, tocmai eliberat condiționat din pușcărie după patru ani, pentru că omorâse un om în legitimă apărare, se întoarce la casa părintească exact la timp ca să-și prindă familia pe picior de plecare spre California. Împreună cu Maica, Taica, Bunul, Buna, unchiul și ceilalți cinci frați, plus un popă răspopit, se urcă într-o hodoroagă de camion și o pornesc la drum.

Ce se întâmplă până la capătul drumului v-am zis, era previzibil. Ce nu reușește Steinbeck să facă este să te emoționeze suficient încât să-i iubești personajele. Să trăiești cu ele nedreptatea care li se întâmplă, deși ar trebui. Pentru că o înțelegi, nedreptatea e clară, revoltătoare, dar nu reușește să treacă din paginile romanului în inima ta. Sau o fi fost a mea ferecată.

Este aproape ca un actor care se chinuie să plângă ca să te impresioneze, dar îl vezi că asta vrea și nu faci decât să te uiți la el și să te întrebi de ce nu poate mai mult. Există o scenă în care Maica gătește pentru toată familia ei, ce aduseseră cu ei pe drum, în tabăra în care se opriseră peste noapte, unde oamenii mureau deja de foame de mai multă vreme. Și se strâng în jurul ei toți copiii taberei și jinduiesc la mâncarea ei, care oricum nu era suficientă pentru familie.  Maica decide să le lase copiilor taberei oala ca s-o lingă, și se închide în cort cu familia ei ca să nu-i mai vadă. Ar trebui să fie o scenă puternică, dar pe mine nu a reușit să mă impresioneze așa cum a fost scena din Germinal, în care tatăl miner mănâncă singur mezeluri în fața copiilor săi flămânzi. Deși emoția ar fi trebuit să fie aceeași.

E un exemplu despre ceea ce îi lipsește acestui roman, și aproape că mi-e ciudă că e așa, pentru că așa cum am observat și în La răsărit de Eden, talentul e acolo, Steinbeck are frazele lui frumoase, lucrate bine, gândite. Totuși, asamblate în roman nu au putere.

Un exemplu de umor steinbeckian – care e destul de bine ascuns în carte – este o întâmplare din tabăra guvernamentală în care familia Joad reușește să se cazeze pentru vreo lună. Acolo totul era minunat, condiții decente, oameni buni, care se autogospodăreau, o organizare de chibuț. Și în toată perfecțiunea asta se întâmplă ceva revoltător: se fură hârtia igienică de la bude. Se fac tot felul de presupuneri, în final cauza e destul de prozaică, dar printre soluțiile discutate ca să prindă făptașul se numără și asta:

O femeie a spus că ar trebui să avem un clopoţel să sune la fiece învîrtitură a sulului. Aşa am putea ţine socoteala cîtă hîrtie ia fiecare. Clătină din cap şi zise: Zău că nu ştiu ce să mai cred. Toată săptămîna m-am frămîntat să aflu ce-ar fi de făcut. E cineva care fură hîrtie de la Corpul numărul patru.

O altă latură lipsă a cărții, după mine, a fost povestea celeilalte părți. Mă întorc tot la Germinal, pentru că e un exemplu perfect. Povestea conține nu numai varianta minerilor, ci și punctul de vedere opus, al așa zișilor exploatatori, ceea ce dă profunzime și echilibru romanului. La Steinbeck lipsește această voce aproape complet. Există într-un singur loc un fermier omenos care explică neputința de a-i plăti pe oameni cum se cuvine, pentru că e strâns cu ușa de asociația fermierilor să țină plata jos. În schimb Steinbeck vituperează la adresa capitaliștilor veroși, fără să simuleze măcar un drept la replică, jurnalistic așa, și pentru ei.

Și nu ar fi, poate, nimic în neregulă cu discursul nu neapărat comunist, ci mai degrabă social democrat al lui Steinbeck, dacă nu ar fi călcat cam prea tare pedala pășunistă. Numai dijmașii iubeau pământul și știau să-l asculte atunci când îl cultivau, băncile și marii proprietari erau reci, calculați, împlântau tractoarele în pământ și-l mulgeau de sevă pentru profit. Or, sigur că dinspre micul agricultor lăsat de izbeliște să crape de foame lucrurile pot fi spuse și așa, însă realitatea e că în spatele agriculturii intensive se aliniază milioanele de trăitori la oraș, care așteaptă produse ieftine și multe, care se produc mai eficient mecanizat decât cu plugul tras de boi.

Şi cînd grînele au crescut şi au fost secerate, nici un om n-a sfărîmat în palmă un bulgăre fierbinte şi n-a lăsat ţărîna să i se cearnă printre degete. Nici o fiinţă omenească n-a atins sămînţa şi n-a privit cu sufletul la gură creşterea grînelor. Oamenii mîncau ceea ce nu ei cultivaseră şi n-aveau nici o legătura cu pîinea.

Romanul a avut un succes nesperat de autor, pentru că a fost publicat în 1939, când evenimentele erau încă vii în memoria colectivă. În plus, a avut parte pe lângă cronicile pozitive și de o puternică contestare, venită firește din partea capitalului demonizat. Ba chiar au fost scrise cărți-replică la romanul lui Steinbeck, una dintre ele purtând un titlu sugestiv: Grapes of Gladness: California’s Refreshing and Inspiring Answer to John Steinbeck’s Grapes of Wrath (Fructele bucuriei: Răspunsul însufleţitor şi înălţător al Californiei la Fructele mîniei de John Steinbeck). În unele zone cartea a fost interzisă în biblioteci, licee, ba chiar și arsă, și asta nu a făcut decât să-i sporească faima. Ecranizarea din 1940, premiul Pulitzer și National Book Award luate pentru acest roman au făcut restul de publicitate, așa că astăzi vorbim despre o capodoperă a literaturii americane, tradusă în 30 de limbi, ecranizată, premiată, nobelizată etc.

Fie-i țărâna ușoară,  Steinbeck a fost din punctul meu de vedere, de cititor, un fin observator al naturii și societății, un umanist, agnostic cu umor incontestabil, dar un scriitor căruia i s-au exagerat meritele, iar din diversele lui declarații de-a lungul vieții am impresia că era destul de conștient de asta.

Pentru ultima întâlnire cu domnul Steinbeck ne adunăm online mâine seară, miercuri, 12 mai de la ora 20.00, aici. Hai, care l-ați citit și sunteți de altă părere decât mine, veniți să ne contrăm 🙂

Ah, era să uit taman esențialul – titlul cărții este dat cică de prima soție a lui Steinbeck și e inspirat din nu știu ce imn. În original ar fi Grapes of wrath – Strugurii mâniei – însă mi se pare mai reușită traducerea românească, pentru că are și o conotație figurativă puternică. Fructele în sensul de roade, rezultate ale acestor nedreptăți petrecute cu oamenii, cu culegătorii.

În ochii flămînzilor se vede cum creşte mînia. În sufletele oamenilor, fructele mîniei se împlinesc şi cresc în greutate, se coc în aşteptarea culesului ce va să vie.

Am putea spune răutăcios că titlu e mai bun decât romanul 🙂 Dar nu spunem.

Tags: agricultura, California, club de carte, Fructele mâniei, John Steinbeck, marea criză, migrație, recenzie, saracie