Când îți pune nevasta titlu la carte

Fructele mâniei, un titlu bun pentru încă un roman okeiuț de John Steinbeck. La clubul de carte, firește.

Cel de-al doilea roman al lui Steinbeck, de la clubul ăsta de carte dedicat clasicilor, mi-a confirmat părerea formată la primul – La răsărit de Eden – că domnul a fost un bun observator social al epocii sale, un bun jurnalist de reportaj, dar un scriitor mai puțin răbdător cu arta romanului.

Spre deosebire de Eden, Fructele mâniei este mai închegat, cu personaje destul de bine conturate, construit ca un roman, dar căruia îi lipsește totuși un ingredient secret, pe care se pare că-l cunosc doar unii pe lumea asta. Nu pot să-l numesc, pentru că de aia nici eu nu sunt romancieră, însă pot să simt când unei cărți cu potențial îi lipsește ceva care s-o transforme într-o carte mare. Dacă Steinbeck ar fi fost popă poate am fi zis că-i lipsește harul, deși har de povestitor sigur are.

Deși cartea asta mi-a amintit de la început de Germinalul lui Zola, Steinbeck nu a reușit să mă aducă și să mă țină în aceeași stare ca Zola, pe tot parcursul ei, și nici să mă lase cu impresia că am citit o carte manifest-monument-de căpătâi, așa cum am rămas după Germinal.

Totuși, pentru cunoașterea istoriei acelei epoci, Fructele mâniei este o carte bună. Dacă vezi și filmul cu Henry Fonda și mai citești și nițică wikipedia despre marea criză americană din anii 30 se cheamă că ai mai adăugat niscai informații la cultura generală și ești mai pregătit să înțelegi crizele actuale pe care le tot traversează omenirea, le fel de nepregătită pentru ele ca și când nu le-ar fi trăit niciodată.

Povestea fructelor mâiniei este una previzibilă de la un cap la altul. Agricultori îndatorați la bănci, după mai mulți ani de secetă, sunt alungați de pe pământurile muncite de generații, pentru că profitul întotdeauna a fost mai important decât viețile oamenilor. În anii 30, zone întinse din sudul Americii sunt calamitate de furtuni de praf care acoperă pământul și distrug recoltele. Oamenii flămânzesc, marii proprietari de terenuri decid să înlocuiască dijmașii cu utilajele agricole care lucrează mai repede și mai bine pământul, așa că sute de mii de familii iau calea pribegiei în căutare de hrană.

Sunt ademeniți cu afișe mincinoase în California, sud-vestul american, unde nu e iarnă niciodată, doar întinzi mâna și culegi portocala, piersica din pom sau dormi cu capul pe butuc și îți curge zeama de struguri în gură. Creduli, vând tot ce au – ceea ce oricum nu era mult – și pleacă în bejenie. Urmarea e lesne de intuit. Ajunși pe tărâmul făgăduinței sunt desconsiderați, urâți de localnicii care se tem că vin niște venetici să le fure munca și pământurile – deși nu sunt străini, ci tot americani – trăiesc în condiții și mai mizerabile decât înainte, abia găsesc ceva de lucru pe bani cu care nu pot nici să moară de foame acolo, nici să se întoarcă înapoi.

Proprietarii tremurau de grija avutului lor. Oameni care nu fuseseră niciodată flămînzi văzură acum ochii foamei. Oameni care niciodată nu doriseră cu aprindere un lucru zăriră flacăra dorinţei în ochii nomazilor. Iar atunci oamenii din oraşe sau din patriarhalele localităţi suburbane se stînseră laolaltă ca să se apere; şi se încredinţară singuri că ei sînt buni, şi invadatorii ticăloşi, aşa cum trebuie să se încredinţeze omul înainte de a porni la luptă. Ziceau: „împuţiţii ăştia de okies sînt murdari şi sălbatici. Sînt nişte degeneraţi, maniaci sexual. Împuţiţii de okies sînt hoţi. Fură de sting. Nu-s în stare să înţeleagă ce înseamnă dreptul de proprietate.

Toate aceste întâmplări au fost documentate de Steinbeck ca ziarist în anii 30. El a cules fructe în California, cot la cot cu acești „okies” cum li se spunea peiorativ, a vizitat taberele de corturi de pe marginile celebrului Route 66, unde se aciuau, și a scris romanul ăsta din indignare, ca să atragă atenția asupra acestei bătăi de joc a capitalului la adresa forței de muncă.

De fapt poate că indignarea asta i-a jucat feste autorului și l-a făcut să creadă că e suficient să pună la un loc poveștile alea și să le intercaleze cu considerații personale despre bănci, fermieri, negustori, polițiști și preoți, ca să se contamineze și restul lumii de indignarea lui. În literatură, fie ea și realistă, nu prea e suficient.

Cartea descrie foarte bine mecanismele păcălirii acestor oameni. Practic toată lumea îi jupoaie de câte ceva: negustorii de second hand de pe la marginea orașelor le cumpără pe nimic caii, căruțele, uneltele agricole și le vând la suprapreț rable pe post de camioane cu care să poată pleca în California. Mulți nu reușesc să ajungă cu ele nici până la granița statului Oklahoma. Pe drum sunt descurajați și de poliție sau de diversele cete de vigilantes, care fie îi bat și le dau foc acareturilor, fie îi sperie. În California, fermierii îi exploatează profitând de foamea lor și de numărul mare de refugiați. Cine nu acceptă să muncească pe aproape nimic moare oricum de foame, pentru că fructele vor fi culese de altcineva dispus să muncească pe jumătate din bani.

În sufletele lor, însă, rămân niște visători plini de speranță. Chiar și în cele mai sinistre situații continuă să-și imagineze că la următoarea fermă vor reuși să muncească atât de mult cât să mănânce pe săturate, să pună și bani deoparte și să-și cumpere vreo căsuță sau o bucată de teren. Evident, nimic din toate visele astea nu se realizează.

Povestea milioanelor de păcăliți este spusă prin intermediul familiei Joad, care face acest drum din Oklahoma până în California și sfârșește aproape decimată. Tom Joad, tocmai eliberat condiționat din pușcărie după patru ani, pentru că omorâse un om în legitimă apărare, se întoarce la casa părintească exact la timp ca să-și prindă familia pe picior de plecare spre California. Împreună cu Maica, Taica, Bunul, Buna, unchiul și ceilalți cinci frați, plus un popă răspopit, se urcă într-o hodoroagă de camion și o pornesc la drum.

Ce se întâmplă până la capătul drumului v-am zis, era previzibil. Ce nu reușește Steinbeck să facă este să te emoționeze suficient încât să-i iubești personajele. Să trăiești cu ele nedreptatea care li se întâmplă, deși ar trebui. Pentru că o înțelegi, nedreptatea e clară, revoltătoare, dar nu reușește să treacă din paginile romanului în inima ta. Sau o fi fost a mea ferecată.

Este aproape ca un actor care se chinuie să plângă ca să te impresioneze, dar îl vezi că asta vrea și nu faci decât să te uiți la el și să te întrebi de ce nu poate mai mult. Există o scenă în care Maica gătește pentru toată familia ei, ce aduseseră cu ei pe drum, în tabăra în care se opriseră peste noapte, unde oamenii mureau deja de foame de mai multă vreme. Și se strâng în jurul ei toți copiii taberei și jinduiesc la mâncarea ei, care oricum nu era suficientă pentru familie.  Maica decide să le lase copiilor taberei oala ca s-o lingă, și se închide în cort cu familia ei ca să nu-i mai vadă. Ar trebui să fie o scenă puternică, dar pe mine nu a reușit să mă impresioneze așa cum a fost scena din Germinal, în care tatăl miner mănâncă singur mezeluri în fața copiilor săi flămânzi. Deși emoția ar fi trebuit să fie aceeași.

E un exemplu despre ceea ce îi lipsește acestui roman, și aproape că mi-e ciudă că e așa, pentru că așa cum am observat și în La răsărit de Eden, talentul e acolo, Steinbeck are frazele lui frumoase, lucrate bine, gândite. Totuși, asamblate în roman nu au putere.

Un exemplu de umor steinbeckian – care e destul de bine ascuns în carte – este o întâmplare din tabăra guvernamentală în care familia Joad reușește să se cazeze pentru vreo lună. Acolo totul era minunat, condiții decente, oameni buni, care se autogospodăreau, o organizare de chibuț. Și în toată perfecțiunea asta se întâmplă ceva revoltător: se fură hârtia igienică de la bude. Se fac tot felul de presupuneri, în final cauza e destul de prozaică, dar printre soluțiile discutate ca să prindă făptașul se numără și asta:

O femeie a spus că ar trebui să avem un clopoţel să sune la fiece învîrtitură a sulului. Aşa am putea ţine socoteala cîtă hîrtie ia fiecare. Clătină din cap şi zise: Zău că nu ştiu ce să mai cred. Toată săptămîna m-am frămîntat să aflu ce-ar fi de făcut. E cineva care fură hîrtie de la Corpul numărul patru.

O altă latură lipsă a cărții, după mine, a fost povestea celeilalte părți. Mă întorc tot la Germinal, pentru că e un exemplu perfect. Povestea conține nu numai varianta minerilor, ci și punctul de vedere opus, al așa zișilor exploatatori, ceea ce dă profunzime și echilibru romanului. La Steinbeck lipsește această voce aproape complet. Există într-un singur loc un fermier omenos care explică neputința de a-i plăti pe oameni cum se cuvine, pentru că e strâns cu ușa de asociația fermierilor să țină plata jos. În schimb Steinbeck vituperează la adresa capitaliștilor veroși, fără să simuleze măcar un drept la replică, jurnalistic așa, și pentru ei.

Și nu ar fi, poate, nimic în neregulă cu discursul nu neapărat comunist, ci mai degrabă social democrat al lui Steinbeck, dacă nu ar fi călcat cam prea tare pedala pășunistă. Numai dijmașii iubeau pământul și știau să-l asculte atunci când îl cultivau, băncile și marii proprietari erau reci, calculați, împlântau tractoarele în pământ și-l mulgeau de sevă pentru profit. Or, sigur că dinspre micul agricultor lăsat de izbeliște să crape de foame lucrurile pot fi spuse și așa, însă realitatea e că în spatele agriculturii intensive se aliniază milioanele de trăitori la oraș, care așteaptă produse ieftine și multe, care se produc mai eficient mecanizat decât cu plugul tras de boi.

Şi cînd grînele au crescut şi au fost secerate, nici un om n-a sfărîmat în palmă un bulgăre fierbinte şi n-a lăsat ţărîna să i se cearnă printre degete. Nici o fiinţă omenească n-a atins sămînţa şi n-a privit cu sufletul la gură creşterea grînelor. Oamenii mîncau ceea ce nu ei cultivaseră şi n-aveau nici o legătura cu pîinea.

John Steinbeck

Romanul a avut un succes nesperat de autor, pentru că a fost publicat în 1939, când evenimentele erau încă vii în memoria colectivă. În plus, a avut parte pe lângă cronicile pozitive și de o puternică contestare, venită firește din partea capitalului demonizat. Ba chiar au fost scrise cărți-replică la romanul lui Steinbeck, una dintre ele purtând un titlu sugestiv: Grapes of Gladness: California’s Refreshing and Inspiring Answer to John Steinbeck’s Grapes of Wrath (Fructele bucuriei: Răspunsul însufleţitor şi înălţător al Californiei la Fructele mîniei de John Steinbeck). În unele zone cartea a fost interzisă în biblioteci, licee, ba chiar și arsă, și asta nu a făcut decât să-i sporească faima. Ecranizarea din 1940, premiul Pulitzer și National Book Award luate pentru acest roman au făcut restul de publicitate, așa că astăzi vorbim despre o capodoperă a literaturii americane, tradusă în 30 de limbi, ecranizată, premiată, nobelizată etc.

Fie-i țărâna ușoară,  Steinbeck a fost din punctul meu de vedere, de cititor, un fin observator al naturii și societății, un umanist, agnostic cu umor incontestabil, dar un scriitor căruia i s-au exagerat meritele, iar din diversele lui declarații de-a lungul vieții am impresia că era destul de conștient de asta.

Pentru ultima întâlnire cu domnul Steinbeck ne adunăm online mâine seară, miercuri, 12 mai de la ora 20.00, aici. Hai, care l-ați citit și sunteți de altă părere decât mine, veniți să ne contrăm 🙂

Ah, era să uit taman esențialul – titlul cărții este dat cică de prima soție a lui Steinbeck și e inspirat din nu știu ce imn. În original ar fi Grapes of wrath – Strugurii mâniei – însă mi se pare mai reușită traducerea românească, pentru că are și o conotație figurativă puternică. Fructele în sensul de roade, rezultate ale acestor nedreptăți petrecute cu oamenii, cu culegătorii.

În ochii flămînzilor se vede cum creşte mînia. În sufletele oamenilor, fructele mîniei se împlinesc şi cresc în greutate, se coc în aşteptarea culesului ce va să vie.

Am putea spune răutăcios că titlu e mai bun decât romanul 🙂 Dar nu spunem.

Etichete: , , , , , , , ,

10 comentarii la “Când îți pune nevasta titlu la carte” Subscribe

  1. Marius Georgescu 12/05/2021 at 07:24 #

    Din păcate,sunt total de acord cu tine.😉

    • Dollo 12/05/2021 at 08:48 #

      Am îmbătrânit, ajungem să fim și de acord

  2. Matilda 12/05/2021 at 10:13 #

    Steinbeck este genial, dupa parerea mea, iar Fructele maniei este de departe cartea mea preferata. Si iarna vrajbei noastre e printre cartile mele de capatai, La rasarit de eden insa mneah, nu prea m-a impresionat.
    Vreau sa spun ca e probabil o chestie de gusturi. Mie nu mi se pare ca ii lipseste NIMIC cartii. Partea aia de final cu alaptatul doar.. putea sa fie mai bine lucrata :))) ca mama pot sa spun ca e implauzibila, nu ai atata lapte sa hranesti un om, iar cum copilul nici macar nu supsese la san vreodata, probabilitatea sa aiba macar putin colostru scadea semnificativ

    • Matilda 12/05/2021 at 10:22 #

      adica i-am inteles valoarea de simbol, dar pentru un final de carte realista, ar fi putut sa fie mai plauzibila

      • Dollo 12/05/2021 at 10:41 #

        Păi am înțeles că i s-a și cerut să-l schimbe, la editură, dar n-a vrut.
        Te așteptăm la club ca să discutăm despre asta 🙂

  3. Corneliu Moisei 12/05/2021 at 11:05 #

    Pentru mine impresia artistica a contat mai putin. exceptand partea cu alaptatul la sfarsit, tare rau trasa de par.
    Ceea ce a facut-o sa fie asa de contestata si publicata este ca expune un mare minus al unei tari marete : USA sunt o jungla in care esti lasat sa mori de foame, sau sa traiesti in mizerie. Nu exista plasa sociala de siguranta, sunt oameni care traiesc in saracie lucie desi bani sa ii hraneasca pe toti cetatenii ar fi.
    Asa se castiga voturi, oriunde in lume, nu doar in USA : o zona a clasei politice le plange pe umar celor din cercul vicios al saraciei, dandu-le cat sa moara de foame, fara a umbla la cauze, iar cealalta zona ii antagonizeaza pe lenesii care traiesc din ajutoare sociale. Undeva, pe subliminal, aceasta populatie cu putine mijloace de a iesi din aceasta stare este folosita si ca exemplu : vezi, daca nu muncesti ca un sclav la patron ajungi trailer trash.

    Exista 2 tipuri de sclavii acum in USA : una similara cu a familiei Joad, cei saraci si fara educatie, si una a celor care termina o facultate datori vanduti, pentru ca s-au indatorat sa poata termina studiile superioare. Cand scapa de creditul de studii se inhama la cel de casa.

    • Dollo 12/05/2021 at 11:17 #

      Da, măreața națiune americană suferă până la urmă de aceleași boli ca și restul lumii, nu știu dacă credea cineva că e altfel. Desigur că sunt unii care au impresia că lucrurile astea se întâmplă abia de câțiva ani, de când cu valul migrator din lumea a treia care vine spre Europa, de aia ziceam că e bună cartea pentru educație civică și istorică 🙂

  4. Ștefan Brăgărea 12/05/2021 at 11:24 #

    1. By the way dnă Benezic, ce e rău dacă îmi pune soția titlu la carte ?
    2. Ca și Hemingway, Steinbeck este un scriitor după care se pot face scenarii cinematografice excelente.
    3. Ca și națiunea americană, literatura americană este foarte tânără și nu se poate compara cu literaturile engleză, germană sau franceză. Are totuși farmecul specific inocenței (culturale)

    • Dollo 12/05/2021 at 12:35 #

      Nimic rău, dimpotrivă, am dat și eu un titlu de agățat cititorii, domnule Brăgărea 🙂
      Nu știu ce să zic cu scenariile alea, am văzut filmul făcut după Fructele mâniei. Au reușit să-l facă mai comunist decât cartea, cu o tușă proguvernamentală îngroșată. Jenant pentru pretențiile Hollywood-ului.

  5. Ștefan Brăgărea 12/05/2021 at 12:59 #

    Au trecut și americanii prin perioada pro-socialistă (din fericire le-a trecut repede). Mai serioase au fost lucrurile în Franța – eram puști când am fost îndemnat să citesc Barbusse (bine, și Gorki). Din fericire, francezii nu suferă de perseverență…
    Dacă pot fi antipatice cărțile – oricum e absurd – nu pot să sufăr ”Le Feu” a lui Barbusse și ”Universitățile mele” a lui Maxim Gorki.
    Iar Hollywood-ul și activitatea intelectuală sunt destul de paralele

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?