Viața la țară: nașteri, decese, pensii alimentare

Asta e a treia vară petrecută la moșie. Veri în care am socializat mai mult cu animalele decât cu oamenii locului – pandemia a fost una dintre cauze, dar nu numai, aici e foarte ușor să te izolezi la tine în curte și să vorbești cu oamenii numai când e musai. Însă socializarea cu animalele nu a fost deloc plictisitoare, dimpotrivă.

Șandor, craiul și spaima satului

Când am cumpărat terenul, câinele Șandor era deja stăpân aici. Fusese aciuat de vecinul de peste gard (care are în curte o cățea de rasă), îi dădea să mănânce, îi făcuse o coșmelie în care dormea și treaba lui era să păzească acest teren aproape părăsit. Dar în general cutreiera satul și folosea terenul nostru ca bază de unde le teroriza pe babele care treceau prin dreptul gardului, în sus și în jos pe stradă.

În general numai gura e de el, pentru că altfel e un mare cerșetor de atenție și drăgăleală, însă cu siguranță că pe câți o fi speriat el au fost destui și cei care i-au întors „atenția” cu picioare, pietre sau bâte. Chiar și acum, după trei ani de iubire reciprocă, Șandor încă mai are instinctul de a se feri din calea mea, dacă mă vede cu un băț în mână, deși nu l-am lovit niciodată.

Însă marele lui succes e cel biologic. Se pare că are prin sat destule amante și progenituri, deși aici „moda” e că progeniturile sunt lăsate să sugă o lună-două după care sunt făcute cercetători, directori, ingineri – adică sunt duși cu sacul din sat în poarta unui institut de cercetări din apropiere, unde angajații se pare că-i hrănesc și îi mai și adoptă. Sau nu.

Șandor a continuat să bântuie prin sat inclusiv după ce am cumpărat noi terenul și teoretic i-am devenit stăpâni. Am reparat gardul, în primul an, sperând că nu va mai părăsi incinta, dar de îndată ce noi plecam la București el se apuca să sape cu succes pe sub gard și să evadeze.

După trei ani de cârpeli, în care gardul ajunsese să arate ca o expoziție de lemne, fiare, panouri adunate de pe te miri unde și puse în găurile făcute de Șandor, am decis să investim în refacerea din temelii a gardului de la stradă, cu soclu de beton pe sub care să nu mai poată săpa. Au fost două săptămâni în care s-a lucrat la gard și frontul de la stradă al terenului a fost practic deschis. Șandor nu a părăsit incinta nicio clipă, deși veneau câini din sat și-i furau mâncarea. A fost o experiență interesantă pentru noi să vedem că de fapt el nu pleca de lângă noi, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva atunci când noi eram la București el evada în căutarea noastră? Mă rog, asta e o prostie probabil.

Gică, omul care ne-a lucrat soclul de beton al gardului – un soi de om relativ bun la toate al satului – are o relație specială cu Șandor, de ură reciprocă, așa cum se întâmplă între un tată și hăndrălăul care i-o trage fetei lui în călduri. De data asta s-a lăsat și cu cinci pui, motiv pentru care atât Gică cât și fiul lui, turnând beton la gardul nostru, ne-au tot bătut apropouri dacă nu cumva vrem și noi un pui-doi, că patru sunt leit tac-su și unul seamănă cu mă-sa. Am zis că o să vrem când o să facem casa și o să ne mutăm aici, dar deocamdată nu ne putem permite să lăsăm mai mulți câini singuri în curte peste iarnă. Vecinul îl hrănește pe Șandor, cât suntem noi plecați, că în fond asta a făcut de la bun început, dar să-i lăsăm pe cap mai mulți câini în curte ar fi aiurea.

Gică a conchis că până ne facem noi casă îi face el cercetători pe puii lui Șandor. Un șantaj emoțional care nu m-a lăsat rece, dar nici n-am cedat ispitei.

Țuțurușa – soarta femelei în lanțul trofic

Cea mai bună prietenă a lui Șandor, cu care adesea a împărțit curtea și chiar blidul cu mâncare, a fost Țuțurușa, o cățelușă de talie mică, aproape isterică în manifestări, pe care tot vecinul o aciuase pe lângă curte, dar care, pentru că nu era de rasă, avea evident un statut de câine de mâna a doua. E plin pe aici de câini din ăștia care „nu merită” din diferite motive să stea în curte, dar pentru că li se mai aruncă resturi de mâncare stau și ei pe la porți. Țuțu, cum era alintată, stătea tot pe la noi prin curte, când eram aici, pentru că era o bucurie s-o vezi cum se joacă cu Șandor, cum se aleargă prin curte și se hârjonesc. Dar și ea prefera să hălăduiască prin sat, iar când erau amândoi în curte se pornea un concert de schelălăituri noaptea, de parcă aveau plan de speriat liniștea.

A fătat pentru prima dată niște pui în 2019 și vecinul „s-a ocupat” de ei atunci. Anul trecut, însă, a intrat în călduri în primăvară și deși m-am străduit s-o feresc de Șandor, e posibil ca el s-o fi „montat-o” cum zic veterinarii. E drept că la un moment dat s-a „montat”, nefericita și cu altul de talia ei, pe drum, chiar la noi în poartă, în ochii lui Șandor care schelălăia neputincios de pe partea astălaltă. Au fost clipe dramatice.

Mai dramatic a fost însă că atunci când i-a venit sorocul, Țuțurușa nu a reușit să fete singură, iar eu nu mi-am dat seama de asta. Am văzut-o că a început să aibă contracții, era cald, i-am dat să bea apă, am dus-o la umbră și am lăsat-o să fete, îndemnată și de vecin care mi-a zis că știe ea ce are de făcut, că mai fătase o dată. Se pare că n-a putut s-o facă singură, pentru că probabil „o montase” un câine de talie mare (poate chiar Șandor?) iar puii au fost prea mari pentru a reuși să-i scoată singură. Am găsit-o moartă cu tot cu pui în ea, în dimineața de după ce intrase în travaliu.

Pentru mine a fost un șoc. Pentru că murise pe tura mea, că nu mi-am dat seama că se chinuie și nu e în regulă, și că a trebuit să sap singură o groapă în pământul tare al Bărăganului, ca să o îngrop. Am săpat și am plâns, vorba poetului. M-au chinuit remușcările că i-am făcut poze, dar nu am dus-o la veterinar și nu a ajutat deloc faptul că în următoarele nopți Șandor a scheunat lugrubru la lună, de parcă o jelea pe prietena lui. M-am simțit prost și pentru că mă credeam superioară oamenilor satului, care nu apelează la veterinar decât maxim pentru animalele de pe urma cărora au vreun beneficiu, însă câinii și pisicile sunt entități neglijabile. Or viața mi-a demonstrat că m-am complăcut și eu în această situație, deși mă dau mare iubitoare de animale.

Negrilă, Găurica și Rocuța, trei doamne și aproape toate trei

Despre cele trei grații pisicești v-am povestit deja în textul precedent, când v-am anunțat vestea bună că devenisem pe neașteptate bunici de pe urma așa zisului motan Negrilă. Am fost încântată de afecțiunea născută odată cu puii, între Negrilă și Găurica. Ambele surori îi lingeau și alăptau pe cei trei pui și viața se anunța frumoasă, chiar dacă numărul de pisici din curte crescuse astfel la opt.

Șocul maxim s-a produs la două săptămâni după această descoperire minunată, când am revenit la moșie, după o perioadă de ploi din luna iunie, și am descoperit că puii nu mai erau la locul lor. Negrilă tocmai îl molfăia pe ultimul într-un tufiș și asta mi-a întors stomacul pe dos. Descoperirea venea și pe fondul unei alte întâmplări stresante, pe care o traversam în viața mea, și a cam pus capac. Credeam că nu-l voi mai putea privi sau mângâia vreodată pe Negrilă.

Ulterior am aflat de la vecini că astfel de situații nu sunt deloc rare, că puii, dacă nu sunt ascunși de mame – așa cum face Rocuța cu ai ei – sunt căsăpiți de cotoi și e posibil ca de fapt Negrilă să-și fi mâncat puiul sau puii (nu știm câți din ei) abia după ce ei au murit sau au fost omorâți.

Oricum, vremea a trecut și am iertat-o, mai ales că între timp Rocuța și-a adus cei doi pui tot la noi în curte și aici îi drăgălesc, ling și răsfață toate trei, și mama și cele două surori. Negrilă i-a adus zilele trecute un șoricel unuia dintre pui, așa că am învățat să accept că ăsta e mersul natural al vieții la țară. E fotogenică, strânge like-uri și inimioare, în online, dar te cam rupe în două când te lovește cu realitatea peste ochi.

Ar trebuie să mă mobilizez ca să le sterilizez pe toate trei – deși Găurica nu dă semne de pubertate, însă Negrilă deja cred că s-a montat și ea cu un cotoi mare și negru pe care l-a fugărit Șandor acum câteva zile până pe stâlpul gardului. Numai că și de data asta, deși m-am grăbit să-i judec pe oamenii satului, că nu-și sterilizează animalele, mă văd și eu în situația de a motiva că… am avut multe pe cap și m-a luat viața pe nepregătite. În plus, veterinarul din oraș pare că are prețuri cam piperate și nu face reducere dacă îi duci mai multe femele 😉 În fine,scuze se găsesc, vom vedea ce mai zice și realitatea.

 

Am scris aceste text ca răspuns la o întrebare primită pe Instagram – cineva voia să mai știe ce e cu puii lui Negrilă. M-am gândit dacă e ok sau nu să dau și astfel de vești, dar până la urmă asta e viața. Nu e doar un șir de poze frumoase.

Etichete: animale, caini, la moșie, pisici, slider, viata la tara