Dorințe de liceu, putințe de muzeu – încă o întâlnire a oltcitarilor români

Ziua în care am descoperit Muzeul Național Tehnic Dimitrie Leonida și asemănarea dintre oamenii de acolo și pasionații de Oltcit.

O posesoare de Oltcit care-și lustruiește mașina cu pasiune

 

Hai, hai să ne aliniem cu spatele la Casa Poporului, pentru poza de grup. Dacă nu pornește vreuna, o împingem. Dar nu spunem la nimeni 😉

Chicotește pentru sine organizatorul încă unei întâlniri anuale a posesorilor de Oltcit, care a avut loc tot în București și anul ăsta (ca și anul trecut), aproape concomitent cu parada autovehiculelor electrice și nepoluante – ce tupeu! 🙂

Deja de vreo patru ani particip și eu la aceste întâlniri, datorită întâmplării că jumătatea mea mai tehnică și-a împlinit o nostalgie din copilărie, cumpărând un Oltcit de la o doamnă în vârstă din Brașov, care îl ținuse, cum se zice prin anunțuri, nefolosit multă vreme în garaj. Așa am ajuns să intru pe negândite într-o comunitate de pasionați de mașinuța asta, despre care părerile sunt împărțite, ca despre orice pe lume. Sunt detractorii, care consideră că a fost o pacoste, ca orice mașină făcută în România, care se strica prea des. Dar sunt și iubitorii ei, care consideră că e o minune a tehnicii, chiar dacă, cu jumătate de gură, acceptă că a fost o idee bună (străină) implementată prost (românește).

La aproape 30 de ani de la ieșirea pe poarta fabricii de la Craiova a ultimului Oltcit, începe să se contureze și la noi moda salvării a ce se mai poate din producția asta. Oameni care au avut Oltcit sau ai căror părinți au condus această mașinuță sport, considerată modernă la vremea ei, fac eforturi ca să conserve câte un exemplar sau mai multe, și astfel s-a născut Asociația Oltcit Fan Club România.

Întâlnirea de anul acesta a avut ca reper central o vizită a participanților la Muzeul Național Tehnic Dimitrie Leonida. Un fel de depunere de coroane la monumentul înaintașilor, care s-a transformat, cel puțin pentru mine, într-o surpriză plăcută. Deși sunt bucureșteancă și am mers de câteva ori prin Parcul Carol, nu intrasem niciodată în clădirea aia din marginea lui, cu aspect de hală industrială neîntreținută. Ei bine, sâmbătă, pe ploaia aia neîncetată, am făcut pasul ăsta și am zis că merită să șterg praful așternut pe blog, pentru o postare despre asta, că poate mai sunt și alții ca mine care nu știu ce minune se ascunde acolo.

 

Cu 10 lei la intrare am obținut accesul într-un soi de peșteră a lui Leonida (domnul ăla care dă numele unei stații de metrou) și am cumpărat aproape o oră de povești spuse de Olimpia, una dintre cele mai pasionate ghide peste care am dat eu într-un muzeu românesc. Deși nu e ingineră de meserie (n-aș fi crezut, după cât de multe știa să spună despre mecanismele din muzeul ăla) doamna Olimpia ne-a captat atenția și interesul, a avut umor și răbdare cu câțiva prichindei foarte curioși din grup, și în final mi-a spus și cine e adevărata „directoare” a muzeului – o pisică cât un câine, grasă și dornică de mângâieri.

Dimitrie Leonida a fost un inginer român format în Germania, și care a pus bazele acestui muzeu (în 1909) după model nemțesc firește. În el a organizat mulți ani și prima școală de electricieni și mecanici din România, care a produs deoportivă exponate pentru muzeu, dar și specialiști care probabil azi lucrează în Germania, de vreme ce nu prea mai găsești pe la noi un electrician priceput.

Leonida nu a vrut să rămână în Germania, ci a venit și s-a angajat la Primăria Capitalei. Așa se face că multe din exponatele din muzeu au o legătură cu municipalitatea bucureșteană și diversele ei premiere tehnologice: primul tramvai electric, prima mașină care căra gunoiul pe străzile Capitalei, niște motoare, turbine și cazane care au încălzit orașul ăsta și care probabil că azi, așa expuse în muzeu, arată mai bine decât ce zace prin subteranele Bucureștiului și joacă încă rol de termoficare pentru noi – acele rețele pe care le promit toți înlocuite.

Termoficarea pe vremea lui Leonida

Ca să revin la motivul vizitei noastre, doamna Olimpia ne-a purtat cu abilitate prin toate fierătaniile alea din muzeu – pe unele punându-le în funcțiune spre bucuria copiilor – ca să ajungem în cele din urmă la minunatele mașini „zburătoare” ale inventatorilor români, cărora din păcate nu le face nimeni fan club azi. La Muzeul Național Tehnic există primul automobil din lume cu caroserie aerodinamică (în formă de picătură de apă în cădere) și cu roțile amplasate în interiorul caroseriei, brevetat în 1922 și realizat în în 1923, la Berlin, de către un român de care eu, firește, nici nu auzisem: inginerul Aurel Perșu. Apoi mai există mașinuța electrică inventată de Justin Capră (de el auzisem, că a murit prin 2015), despre care doamna Olimpia ne-a spus că fusese concepută ca să plimbe turiștii pe litoral, dar în anii 70 nu a fost deloc apreciată de comuniști, așa că a rămas doar un exponat curios de muzeu. Deși azi ne dăm cu fundul de pământ să ne electrificăm, de parcă abia acum descoperim curentul electric.

În fine, muzeul conține, cum spuneam, tot felul de exponate curioase, de la microscoape gigant, lămpi de mină, locomotive cu abur, biciclete, până la o expoziție temporară de… mașini de cusut. E o debara a istoriei, din păcate insuficient de bine întreținută și exploatată, pentru că la noi conservarea patrimoniului e percepută mai degrabă ca o nebunie a unora decât ca o politică de construire a spiritului național.

Mașinile de la Muzeul Național Tehnic

Asemănarea dintre oamenii de la Muzeul Tehnicii și posesorii de Oltcit mi s-a părut evidentă. Sunt mânați de o pasiune aparent greu de priceput în vremea vitezei, a luxului și a goanei după noutăți. Și totuși, fără oameni ca ei, trecutul ar fi doar o grămadă de fiare vechi, prăfuite, care nu spun vreo poveste. Iar fără povești, viața nu merită trăită.

Mergeți să vedeți Muzeul Național Tehnic Dimitrie Leonida, ca să aflați poveștile oamenilor care au făcut posibile toate minunile alea din el. Poate că vreodată va ajunge acolo și un Oltcit oltenesc, între mașina aerodinamică a lui Perșu și aia electrică a lui Capră.

S-a promovat și întâlnirea din 2021

 

Cum a fost la celelalte întâlniri:

Fusei la întâlnirea Oltcit-arilor români

Covasna-București, 250 de km în 6 ore jumate

O mașină iubită

 

Etichete: , , , , , , , ,

2 comentarii la “Dorințe de liceu, putințe de muzeu – încă o întâlnire a oltcitarilor români” Subscribe

  1. mihai 01/09/2021 at 18:36 #

    Am vizitat muzeul de două ori, cu copilul din dotare. N-am beneficiat de ghid, am făcut eu pe ghidul, pe cât m-am priceput. Unde o găsim pe doamna Olimpia?

    • Dollo 06/09/2021 at 11:25 #

      Din câte am înțeles este angajată acolo, deci probabil se poate întreba de ea la casa de bilete.

Lasă un comentariu