Arhipelagul Gulag și Boracay-ul meu*

Multă vreme a trecut de când nu ne-am mai văzut/citit pe aici. Le mulțumesc celor câțiva cititori care mi-au scris ca să mă întrebe de sănătate. Am fost plăcut surprinsă că unora chiar le lipsesc lungile mele postări. După cum, am verificat cu ocazia asta și suspiciunea mai veche, că am cunoscuți care doar se laudă că mă „umăresc pe blog”, de vreme ce continuă să-mi spună asta chiar și când nu am mai scris nimic de două luni 😉 Urmăriți-mă în continuare, deoarece nu veți pierde nimic.

Anul ăsta a fost complicat, plin cu de toate și încă nu s-a încheiat, dar începe să se întrezărească o oarecare luminiță. Mai exact a fost anul construirii unei căsuțe la moșie, operațiune pe care o pot compara, fără să fiu acuzată de blasfemie, cu un gulag personal, mai ales că pe perioada august-octombrie s-a și suprapus cu lectura dificilă a celor trei volume scrise de Soljenițîn, despre gulagul ăla adevărat, din mama Rusie. O să urmeze o serie de povești despre cum am trecut și aparent supraviețuit procesului de construcție și amenajare a unei case – pentru cine e interesat de așa ceva – dar până atunci îmi fac datoria și față de „Arhipelagul Gulag”, cartea care a cam pus capac clubului nostru de carte, pentru că în afară de mine pare că nimeni n-a mai vrut s-o citească, deși a fost și asta recomandată de cineva printre cărțile alea clasice care n-au schimbat viețile.

De ce m-am încăpățânat să citesc despre Gulag

„Arhipelagul Gulag” e o carte grea, prea lungă, scrisă mai degrabă prost, cu o abundență deranjantă de paranteze în paranteze, cu multe, prea multe nume, date, întâmplări care azi nu mai spun mare lucru multora, și pe care oricum nu le reții nici măcar de la un volum la altul, darmite după cele trei volume. Nu e o lucrare literară de ficțiune, ci un soi de documentar/anchetă jurnalistică chipurile, însă nu e deloc scrisă în această manieră, păstrând o distanță, un ton detașat față de fapte și personaje, ci dimpotrivă, are referiri și răbufniri enervante, subiective. E de înțeles, poate, e greu să scrii rece și detașat despre propria detenție de opt ani, pentru delict de opinie, și despre cel/cei din cauza cărora ai pierdut cei mai frumoși ani din viață. Pentru aflarea adevărului istoric într-o manieră romanțată și comprimată într-un volum, cu un talent literar indiscutabil, recomand „Zuleiha deschide ochii”. Este despre același Gulag văzut, simțit la persoana I, mult mai ușor de parcurs.

Însă, poate că până la urmă cu măcar atâta lucru suntem și noi datori, să ne chinuim nițel citind despre chinurile prin care au trecut oamenii condamnați și deportați pe vremea lui Lenin & Stalin. Aș fi nedreaptă să spun numai atât despre cartea asta, pe care până la urmă am învățat să o apreciez. Am găsit în ea atât de multe lucruri care ni s-au întâmplat și nouă, românilor, și care încă ni se mai servesc, pe post de propagandă, încât cred că merită făcut un efort și citită. Sigur înveți ceva din ea, după ce reușești să treci peste modul în care e scrisă.

Dar să motivez cumva de ce am citit-o, pentru că e și asta o poveste în sine. Mă întreba cineva de la clubul de carte de ce insist să mă chinui?

… cartea care a făcut-o pe mama să-l ierte pe tata?

În primul rând cred că m-a ambiționat s-o citesc pe toată faptul că mama a reușit să o termine, iar după asta să-și schimbe oarecum optica despre tata. Mama citește de regulă cărțile de la clubul nostru după ce le citim noi. De data asta a fost invers, nu știu prin ce întâmplare s-a apucat de primul volum încă de prin primăvară. Mi-a zis că e greoaie, dar o citește pentru că vorbește despre „lucruri prin care am trecut și noi” (adică generația ei). Apoi după volumul doi am avut o discuție neașteptată într-o zi, când mi-a spus că a găsit în acel volum fix întâmplările prin care a trecut și tata, care a avut aparent un proces de delapidare (în 1970), dar care a fost folosit de puterea comunistă ca să dea un exemplu social. Proces public, organizat într-unul din satele din care tata colecta cotele de lapte de la țărani. Tata, singurul condamnat dintr-un lot de acuzați care au reușit să „se descurce” și să scape. Mama, rămasă singură, fără loc de muncă, cu un copil abia născut și o rată de plătit la apartamentul comunist, cumpărat cu avans de la mamaie, silită să le explice anchetatorilor că acel apartament e „palatul luxos” în care cu trăia tata, de pe urma furtului din avutul obștesc. Toată drama pe care a trăit-o mama atunci, și pentru care l-a urât toată viața ei pe tata, inclusiv după ce el a murit, a înțeles-o se pare mai bine abia citindu-l pe Soljenițîn, care descrie în volumul doi metodele de înscenare, judecată publică și condamnare a unor țapi ispășitori, vinovați pentru viața grea a poporului în comunism.

Pe sistemul „omul să existe, că dosarul i-l facem noi”, posibil ca și tata să fi picat pe așa ceva, aici în România. Desigur, e posibil ca tata să fi fost un delapidator, dar cel mai probabil a fost doar un fraier. Altfel, unde erau toți banii ăia așa zis furați? Mama a înțeles, cred, pentru prima dată, abia acum, la aproape 80 de ani, că și tata și ea au fost niște victime și că viața ei a fost ratată (și) din cauza asta. Probabil citind despre cazurile mult mai dramatice din Arhipelag a aflat că se putea și mai rău, dar nu cred că o încălzește prea mult.

Ajungând la finalul cărții am aflat și de ce cartea este/pare atât de haotică și neînchegată. Sojenițîn a lucrat la ea zece ani, după ce a fost eliberat din penitenciar și deportat în Kazahstan. Apoi a publicat o primă carte despre viața în detenție – O zi din viața lui Ivan Denisovici – și a primit pe urmă numeroase scrisori de la foști deținuți ca el, care l-au făcut să înțeleagă necesitatea unei lucrări mai ample, care să vorbească lumii despre sistemul de lagăre de exterminare din Rusia comunistă, despre care Occidentul habar nu avea, și nici rușii înșiși nu erau foarte conștienți despre asta.

A scris cele trei volume cu informații din propriile experiențe în lagăre, din scrisorile primite de la deținuți, din puținele date oficiale care s-au mai publicat în Rusia după moartea lui Stalin (în epoca Hrusciov) și mai ales a compilat toate aceste date în clandestinitate, scriind pe unde apuca, pe la locuințele unor prieteni, niciodată la el acasă și niciodată având în față toate cele trei volume, ca să le poată structura cum trebuie. Stilul ăsta de lucru a fost cauzat, firește, de frica KGB, care era pe urmele lui și care în final a și reușit să pună mâna pe un exemplar al cărții, arestând-o și anchetând-o pe dactilografa care îl bătuse la mașină. În 1973, romanul încă nefinalizat a fost publicat în Franța, la cererea lui Soljenițîn, speriat de aparenta sinucidere a respectivei dactilografe. După publicarea și traducerea cărții în Occident Soljenițîn a fost expulzat din Rusia. A trăit în Canada până în anii 90 când Gorbaciov i-a permis revenirea în țară.

Despre vinovăția vs. inocența colectivă

Acestea fiind explicate, să vă zic totuși și ce mi-a plăcut la cartea asta. Au fost destule fragmente pe care le-am subliniat și care ridică nivelul cărții. Poate că, scrisă într-o altă epocă și în alte condiții, ar fi fost cu adevărat o capodoperă. Așa rămâne un document important, istoric, dar pe care nu mulți vor reuși să-l parcurgă.

Soljenițîn nu are un stil cursiv, dar volumele conțin o oarecare cronologie a faptelor. Începe cu arestarea, „o lumină orbitoare şi o lovitură care transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline.” La fel ca mulți alții, și el a fost luat pe neașteptate din viața cu un oarecare statut (de ofițer) pe care o avea și aruncat într-o temniță. Admite, retrospectiv, că nu e deloc mândru de modul în care s-a comportat, dar găsește și motive: egocentrismul de care dăm dovadă toți:

Lumea are tot atîtea centre cîte fiinţe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două cînd ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!” (…) Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră nici chiar în primele douăzeci şi patru de ore. În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!”

Apoi intervine aceeași veche problemă a omenirii: oamenii din jur aleg să tacă, să nu reacționeze, pentru că speră că ei vor scăpa, și chiar atunci când li se dă de înțeles că ei vor urma aleg să nu creadă, pentru că se știu nevinovați și cred că e imposibil ca lor să li se întâmple:

Nevinovăţia generală zămisleşte pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladîjenski era profesor şi director al şcolii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piaţă, de el s-a apropiat un ţăran şi i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanîci, fugi, eşti pe listă!” Dar el a rămas: căci eu duc toată şcoala în spinare, şi propriii lor copii sunt elevii mei – cum o să poată să mă ridice?… (Peste cîteva zile a fost arestat.) Şi nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înţeleagă încă la vîrsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar cînd voi creşte mare mă vor băga şi pe mine.” (A fost închis la douăzeci şi trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranţa iluzorie. Dacă nu eşti vinovat, atunci de ce să te aresteze? este o greşeală! Te-au înşfăcat şi te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeţi pentru tine; „Este o greşeală! Îşi vor da seama şi mă vor elibera!”

De fapt în multe pagini al cărții Soljenițîn polemizează cu opinia publică, rusească și internațională, pe marginea diverselor situații din Rusia în care ar fi putut/trebuit ca opinia publică să ia atitudine. Polemica asta are la bază diversele replici pe care le-a primit după prima carte publicată, dar cu siguranță și după Arhipelag, care a stârnit destul de multă rumoare nu numai între sovietici, ci chiar în rândul stângii occidentale. El însuși, condamnat fiind, admite că nu a devenit imediat mai curajos, pentru că „Fiecare deţine întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrînd de ce are dreptate că nu se sacrifică.”

Omul nou, obținut prin trecerea omului vechi prin pușcărie

Oamenii din pușcăriile, lagărele, coloniile de muncă  înființate în Rusia comunistă sunt în esență două categorii, așa cum le descrie Soljenițîn: „politicii” – oameni condamnați din motive politice diverse (în general pentru defăimarea partidului, patriei, subminarea economiei etc) – și borfașii obișnuiți (hoți, criminali, violatori). A doua categorie este de multe ori favorizată de conducerile penitenciarelor și chiar de conducerea politică a țării (sunt grațiați adesea, beneficiază de condiții mai bune sau nu sunt pedepsiți pentru nelegiuirile pe care continuă să le facă și în penitenciare), și astfel condamnații de drept comun devin un soi de asupritori ai politicilor, în detenție, acesta fiind încă un soi de tortură, pe lângă înfometare, frig, schingiuirile de tot felul de la anchete și până la muncile inumane la care sunt supuși condamnații.

Prin anchetele politice, spune Soljenițîn, nu s-a dorit niciodată aflarea adevărului, ci doar îndepărtarea unor oameni incomozi sau frângerea caracterelor. „...omul pînă de curînd liber, uneori mîndru, întotdeauna nepregătit să fie frînt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfîşie pielea de pe coaste cu clenclurile ei, unde să nu poată respira, încît să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului, aruncat pe pămîntul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezînd că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat.)”

Și bineînțeles, printre condamnați se află floarea intelectualității ruse, o cultură întreagă distrusă. Peste ani, crede Soljenițîn „urmaşii vor considera generaţia noastră mai proastă, mai lipsită de talent şi de grai decît a fost în realitate!…”

Dar călăii cum își motivează crimele?

Prin treaba bine făcută și salariul primit, prin însăși existența lor tihnită și bunăstarea familiilor – ar fi explicația scurtă. Pe lung, Soljenițîn are tot felul de mici povești despre anchetatori și gardieni care arată că în fond și ei erau oameni:

„Omul să existe – cazul i-l confecţionăm noi!” spuneau mulţi dintre ei, glumind. Acesta era proverbul lor. Pentru noi însemna tortură, pentru ei – treabă bine făcută. Soţia anchetatorului Nikolai Grabişcenko (Volgokanal) le spunea înduioşată vecinilor: „Kolea al meu este un lucrător foarte bun. Unul n-a vrut să mărturisească multă vreme şi i l-au încredinţat lui Kolea. Kolea a vorbit cu el toată noaptea, şi acela a mărturisit”.

… aceste cifre însemnau viaţa lor tihnită, retribuţia lor suplimentară, recompensele, avansarea în grad, extinderea şi bunăstarea Organelor înseşi. Dacă cifrele erau satisfăcătoare, puteau să şi trîndăvească, să mai dea şi puţin rasol, să chefuiască noaptea (ceea ce şi făceau). Cifrele scăzute însă ar fi dus la destituire, la retrogradare, la pierderea acestei sinecuri, fiindcă Stalin nu ar fi putut crede că s-ar putea găsi vreun raion, oraş ori unitate militară unde să nu aibă duşmani. Deci nu sentimentul carităţii, ci acela al ultrajului şi furiei se aprindea în ei faţă de acei deţinuţi prea îndărătnici care nu voiau să se încadreze în cifre, care nu cedau nici la nesomn, nici la carceră, nici la înfometare! Refuzînd să recunoască, ei prejudiciau situaţia personală a anchetatorului, parcă pe el însuşi voiau să-l doboare, aşa că toate măsurile erau bune. La război ca la război! Aşa că – poftim – furtunul în gît şi satură-te de apă sărată!

*

N. P-va povesteşte cum era dusă la interogatoriu de o gardiană impasibilă, mută şi oarbă, cînd, deodată, undeva, alături de Casa cea Mare, au început să explodeze bombe, părea că urmează să cadă şi peste ea Atunci, supraveghetoarea s-a repezit la deţinuta ei şi a îmbrăţişat-o îngrozită, căutînd contopire cu o făptură umană şi compasiune. Bombardamentul însă a încetat. Şi ea şi-a reluat figura de om care nu vede: „Miinile la spate! Înaintaţi!”. Fireşte, nu e cine ştie ce merit să devii om în spaima dinaintea morţii. Tot aşa dragostea pentru copiii proprii nu este o dovadă de bunătate („E un bun familist”, li se ia adesea apărarea unor ticăloşi). Preşedintele Tribunalului Suprem I. T. Goliakov este lăudat: îi plăcea să sape în grădină, îi plăceau cărţile, mergea pe la anticariate, îi cunoştea bine pe Tolstoi, Korolonko, Cehov. Şi ce a preluat de la ei?

Dincolo de cămașa personală, o motivație mai înaltă este ideologia. Ea a motivat de-a lungul istoriei cele mai cumplite crime, și continuă să o facă:

Acea teorie socială care îl ajută să-şi justifice faptele faţă de sine şi faţă de alţii, şi să nu audă reproşuri, nici blesteme, ci doar laudă şi vorbe de cinstire. Astfel inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism, cuceritorii – prin glorificarea patriei, colonizatorii – prin civilizaţie, naziştii – prin rasă, iacobinii şi bolşevicii – prin egalitatea, fraternitatea şi fericirea generaţiilor viitoare.

Ideologie dă naștere și călăilor inocenți. Acei gardieni care nu înțeleg pur și simplu răul pe care îl fac. Povestea unui locotenent care intră în casa unei familii pe care trebuie să o deporteze într-o jumătate de oră, și îi sugerează mamei să ia cu ea mașina de cusut:

La ce poţi să te gîndeşti în aceste douăzeci-treizeci de minute? Cum să cumpăneşti şi să alegi ce este mai necesar? Un locotenent care a deportat o familie (bunica – 75 de ani, mama – 50, fiica – 18 şi fiul – 20), i-a sfătuit: „Să luaţi neapărat maşina de cusut!” Cum să ghiceşti? Această maşină de cusut a hrănit pe urmă toată familia (Aceşti militari din escortă – ce înţelegeau ei din ceea ce făceau? Pe Maria Sumberg a deportat-o un soldat din Siberia, de pe rîul Ciulîm. Curînd a fost lăsat la vatră, a venit acasă şi acolo a întîlnit-o. Pe faţa lui s-a aşternut un surîs larg. şi a exclamat bucuros şi cu totul înduioşat: „Tanti! Mă mai ţii minte?…”).

Una dintre polemicile lui Soljenițîn cu opinia publică ține de acuzarea și condamnarea călăilor, indiferent cât timp a trecut de la crimele lor. Am avut și noi dezbaterile astea în spațiul public, când cu Vișinescu și alți torționari care au ajuns la finalul unor vieți lungi și liniștite să fie anchetați pentru faptele comise în comunism. Am avut și noi voci care au spus că ar trebui ca noi să fim mai umani decât ei și să nu-i chinuim, deci să fim cumva superiori lor. Soljenițîn nu e de acord:

Trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecînd viciul sub tăcere, cufundîndu-l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrîneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decît să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc „indiferente”, nu din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pămînt, dar aduce întotdeauna bunăstare. Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!

Viața în pușcărie și neajunsurile ei

Fantezia scriitorilor este săracă în comparaţie cu realitatea existenţei indigenilor din Arhipelag. Cînd vor să scrie ceva de rău, denigrator, despre închisoare, se leagă întotdeauna de hîrdăul care ţine loc de closet. Acesta a devenit în literatură simbolul închisorii, simbolul umilinţei şi al putorii. O, cîtă superficialitate! Păi oare hîrdăul este un rău pentru deţinut? Este invenţia cea mai caritabilă a temnicierilor. Toată groaza începe din clipa cînd hîrdăul lipseşte din celulă.

Câți oameni ar fi murit în timpul lui Lenin și Stalin

După calculele profesorului de statistică din emigraţie LA. Kurganov, din 1917 pînă în 1959, fără a pune la socoteală pierderile pricinuite de război, numai lichidările teroriste, represiunile, foametea, mortalitatea sporită din lagăre, plus deficitul de populaţie creat prin scăderea natalităţii, ne-au costat… 66,7 milioane de vieţi omeneşti (iar fără acest din urmă deficit – 55 de milioane). Şaizeci şi şase de milioane! Cincizeci şi cinci! Rus ori străin – cum să nu-ţi pierzi graiul?”

Canalul Belomorkanal între Marea Albă și Marea Baltică – o construcție inutilă, mormânt pentru sute de mii de deținuți

Lagărul ca făclie a progresului – cam așa e prezentată munca silnică în scrierile proletcultiste ale epocii, în care scriitori de renume – unul dintre ei e Gorki – ridică în slăvi regimul comunist și modul în care reușește el să pună oamenii la muncă pentru înfrumusețarea patriei și progresul societății… știți placa, ăștia care ați trăit în comunism.

În carte sunt mai multe scene în care Soljenițîn îl critică pe Gorki pentru pactizarea lui cu regimul chiar și în condițiile în care i s-a spus franc despre crimele petrecute în lagăre. Gorki nu e singurul, sunt și alți scriitori urcați în bărci sau trenuri și duși să viziteze minunatele realizări ale timpului, pentru ca la întoarcere să cânte mai cu foc mândra cârmuire. Povestea poate cea mai absurdă dintre toate este aceea a canalului Belomor, construit numai cu deținuți, între Marea Albă și Marea Baltică, în timp record (pentru că așa dorea conducătorul iubit) și fără mijloace adecvate de lucru. Doar prin „aburii mușchilor” după cum se exprimă Soljenițîn. Și după toate astea, canalul este inutil și nefuncțional. Doar un mormânt pentru un sfert de milion de deținuți. Vă sună cunoscut?

Iată baza teoretică a reeducării: „Infractorii sunt un produs al condiţiilor mizere din trecut, dar ţara noastră e frumoasă, puternică şi mărini-moasă, trebuie s-o înfrumuseţăm”. Dacă ar fi să le dăm crezare, toţi aceşti oameni aduşi cu forţa la canal nu şi-ar fi găsit niciodată drumul în viaţă dacă guvernanţii nu le-ar fi poruncit să unească Marea Albă cu Marea Baltică. Căci, nu-i aşa, „materia primă umană se prelucrează mult mai anevoios decît lemnul”, – ce limbă! ce profunzime! Cine a spus asta? – Gorki o spune într-un pasaj din carte, veştejind „păienjenişul de vorbe goale al umanismului”. Iar Zoşcenko, din străfundurile meditaţiei, scrie: „Reforjarea nu e dorinţa de a trage şi a scăpa (existau, totuşi, asemenea suspiciuni? – A.S.), e realmente o schimbare de mentalitate, mîndria de a fi constructor”. O, inginer al sufletului omenesc! Ai împins vreodată o roabă, şi cu raţie disciplinară pe deasupra?…

…

O dată construcţia anunţată, ea trebuia declarată neapărat urgentă. Căci în ţara noastră nu se făcea în acei ani nimic neurgent. Dacă n-ar fi fost urgentă, nimeni n-ar fi crezut în însemnătatea ei vitală, or, toată lumea, pînă şi deţinuţii, murind sub roaba răsturnată, trebuia să creadă în această însemnătate. Dacă n-ar fi fost urgentă, ei n-ar fi murit şi n-ar fi curăţat terenul pentru noua societate. „Canalul trebuie să fie construit într-un termen scurt şi să coste ieftin – aceasta e indicaţia tovarăşului Stalin.” (Or, cine a trăit în acei ani ştie ce însemna o Indicaţie a Tovarăşului Stalin!) Douăzeci de luni! – iată cît le-a dat Marele Conducător infractorilor săi şi pentru canal, şi pentru reeducare: din septembrie 1931 pînă în aprilie 1933. Nici măcar doi ani întregi nu le-a putut da, într-atît era de grăbit. Canalul Panama, în lungime de 80 km, s-a construit îu 28 de ani, Suezul – de 160 km, în 10 ani, Canalul Marea Albă-Marea Baltică – în mai puţin de 2 ani. Nu e ispititor? Trebuiau dislocaţi două milioane şi jumătate de metri cubi de sol stîncos, iar ansamblul lucrărilor de terasament urma să atingă 21 milioane de metri cubi. Plus aglomerările de pietre eratice din teren. Plus mlaştinile. Şapte ecluze pe „Scara Poveneţ”, douăsprezece ecluze la coborîrea spre Marea Albă. 15 baraje, 12 guri de evacuare, 49 de diguri, 33 de canale secundare. Lucrări de betonare – 390 mii de metri cubi, cofraje – 921 de mii de metri cubi. (…)”

La finalizarea lucrărilor, 36 de scriitori sunt urcați într-o barcă și plimbați pe canal, un soi de inaugurare de protocol, apoi canalul e lăsat nefolosit, pentru că nu era suficient de adânc și nu puteau trece pe el barje cu încărcătură. Soljenițîn face în 1966 o plimbare pe malul canalului, încercând să afle dacă a devenit măcar o atracție turistică, dacă din punct de vedere economic sau tactic militar nu e folositor. Un paznic tras de limbă îi povestește că nu există turism în zonă, căci „ar da năvală, numaidecît, americanii”. Practic canalul trebuia să fie mai adânc de cinci metri ca să poată fi funcțional, dar în clasic stil comunist se trișase la proiectare și la cantitățile de rocă dislocate din albie, ca să se raporteze triumfal îndeplinirea planului. După inaugurare, când s-a înțeles grozăvia, s-a discutat de o adâncire a canalului sau construirea altuia alături, dar noroc că a murit Stalin între timp și lucrurile au rămas așa.

Prin ce anume aveau să se dovedească lagărele avantajoase din punct de vedere economic prezisese deja, la vremea lui Thomas Moore, străbunicul socialismului, în Utopia lui. Pentru muncile înjositoare şi deosebit de grele, pe care nimeni nu va vrea să le facă în socialism – iată pentru ce era bună truda zekilor. Pentru lucrări în locuri uitate de lume şi sălbatice, unde ani de-a rîndul uu va fi nevoie să se construiască locuinţe, şcoli, spitale şi magazine. Pentru munci executate cu tîmăcopul şi lopata în plin secol XX. Pentru edificarea marilor construcţii ale socialismului, cînd nu existau încă mijloacele economice necesare. Pe grandiosul Belomorkanal, chiar şi un camion era pasăre rară. Totul mergea, cum se spune în lagăre, cu „aburul muşchilor”.

La şi mai grandiosul Volgokanal (de şapte ori mai mare decît Belomorkanal-ul prin volumul de lucrări, comparabil cu Suezul şi cu Canalul Panama), excavaţiile s-au făcut pe o lungime de 128 de kilometri, pe o adîncime de peste 5 metri şi pe o lăţime de peste 85 de metri, toate lucrările fiind executate aproape exclusiv cu tîrnăcopul, lopata şi roaba. (Cînd vă plimbaţi într-o vedetă pe canal, gîndiţi-vă de fiecare dată la cei ce zac sub albia lui.) Viitorul fund al lacului Rîbinsk a fost acoperit cu masive de arbori tăiaţi. Toţi au fost doborîţi cu mîinile, fără să se vadă primprejur nici urmă de ferăstrău mecanic, aşchiile şi crengile fiind arse de către invalizi de ultimul grad.

Cine, dacă nu deţinuţii, ar fi lucrat la tăieri de pădure cîte zece ore la rînd, mai bătînd 7 kilometri pînă la pădure în zori şi 7 kilometri îndărăt în faptul serii şi neavînd, de-a lungul unui an întreg, alte zile libere în afară de l Mai şi 7 Noiembrie (Volgolag, 1937)?

Condamnarea întregii familii 

Condamnările politice, pe lângă latura nedreaptă a pedepsirii unui om pentru convingerile sale politice sau pentru te miri ce prostie interpretată ca propagandă antisovietică, aveau aceleași efecte asupra întregii familii a condamnatului. Practic erau trimiși în lagăre, de multe ori diferite tocmai pentru a se pierde unii pe alții, toți membrii unei familii.

Sub incidenţa aceluiaşi articol intrau, la grămadă, membrii de familie, mai cu seamă soţiile, aşa-numiţii CIS. Astăzi suntem deprinşi cu ideea că erau băgate la puşcărie, ca fiind CIS, nevestele înalţilor demnitari de partid; or, de fapt, acest obicei se statornicise cu mult înainte: la fel au fost epurate şi familiile nobiliare, şi familiile unor intelectuali cu notorietate, şi cele ale unor reputaţi clerici. (Asta chiar şi în anii ’50: istoricul H-ţev a încasat, pentru erori „de fond” într-una din cărţile sale, 25 de ani. Dar cu nevastă-sa ce facem? Un decar. Nici bătrîna lui mamă, de 75 de ani, şi nici fiică-sa – 15 ani – nu pot fi lăsate de izbelişte. Şi tuspatru au fost expediaţi în lagăre separate, fără drept de a coresponda între ei.)

*

Să nu trecem peste nişte cifre interesante: în 1927, deţinuţii în vîrsta de 16 (notaţi că cei mai tineri nu sunt incluşi) pînă la 24 de ani reprezentau 48% din totalul celor încarceraţi. (Culegerea De la închisori…, p. 333) Acest lucru poate fi înţeles în sensul că, în 1927, aproape jumătate din populaţia Arhipelagului era alcătuită din tineri pe care Revoluţia din Octombrie îi prinsese în vîrstă de 6 pînă la 14 ani. La zece ani după victoria revoluţiei, aceşti băieţaşi şi aceste fetiţe erau în puşcărie, formînd nici mai mult, nici mai puţin decît jumătate din populaţia penitenciară ! Asta nu prea cadrează cu lupta împotriva rămăşiţelor conştiinţei burgheze lăsate de vechea societate, însă cifrele sunt cifre. Ele demonstrează că Arhipelagul n-a fost niciodată în criză de tineret.

Dar noi am fi fost mai buni?

Puterea nemărginită ajunsă pe mîinile unor oameni mărginiţi duce întotdeauna la cruzime, zice Soljenițîn. Este completat de o fostă condamnată, Tatiana Falike, care scrie că „…omul nu poate deveni canalie în lagăr dacă nu era canalie încă înainte de a ajunge acolo.”

Dar dacă am fi fost noi în locul acelor oameni, am fi fost mai buni? Soljenițîn are mai multe momente de modestie – poate studiată – în care admite că pușcăria l-a ajutat să se cunoască mai bine:

„Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Nimic nu favorizează deşteptarea conştiinţei umane ca fancinanta meditaţie asupra propriilor crime, păcate şi erori. După ce, nu un an sau doi, am parcurs numeroase cercuri ale unor asemenea reflecţii, cînd mi se vorbeşte despre insensibilitatea înalţilor funcţionari ori despre cruzimea călăilor, mă revăd cu epoleţi de căpitan, conducîndu-mi bateria prin Prusia Orientală sfîşiată de incendii, şi mă întreb:

— Dar noi – oare am fost mai buni?

Cînd aud remarci pline de amărăciune cu privire la moliciunea Occidentului, la miopia lui politică, la divizarea şi confuzia ce-l caracterizează, mă întreb:

— Dar oare noi, dacă nu am fi trecut prin Arhipelag, am fi fost mai fermi? Mai puternici?

Iată de ce mă întorc spre anii mei de detenţie şi, uimindu-i uneori pe cei ce mă înconjoară, spun:

— Binecuvîntată fii, puşcărie!

Toţi scriitorii care au vorbit de puşcărie fără să o fi trăit pe pielea lor s-au socotit datori să-şi exprime compasiunea pentru deţinuţi şi să blesteme închisorile. Eu am petrecut destui ani acolo, înălţîndu-mă sufleteşte, şi spun fără urmă de tremur în glas:

— Binecuvîntată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, cînd ai rămas în viaţă!)

Totuși, până la proba contrarie rămân faptele: milioane de oameni au acceptat să devină „ciripitori”, în timp ce alte milioane au ispășit în lagăre păcate pe care nu le aveau. În prezent, cei care au scăpat din lagăr continuă să trăiască în aceeași societate cu ciripitorii, care azi își mănâncă liniștiți pensia. Între cele două mari categorii – ciripitorii și condamnații – trăiesc norocoșii care nu au fost nevoiți să „aleagă” unul dintre cele două roluri. Neștiutorii, cei pentru care vagoanele de tren care transportau deținuți erau oprite în afara gărilor, ca să nu zgârie retina opiniei publice, sau pentru care dubele cu deținuți erau inscripționate, ironic sau poate că nu, cu „Beţi şampanie sovietică!”.

Dar de ce nu v-ați opus, nu ați făcut opoziție?

Soljenițîn e supărat pe Occident că a trădat Rusia și Europa de Est după al doilea război mondial, alegându-l pe Stalin în defavoarea celor care încă mai credeau că îi pot face opoziție. În timpul războiului au existat unii luptători din armata rusă care au încercat să negocieze cu americanii și chiar cu nemții ca să continue lupta și să încerce să răstoarce regimul comunist de la Moscova, dar se pare că nu au fost luați în serios nici de nemți, nici de Churchill şi Roosevelt („Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la Ialta.”). Odată repatriați, opozanții lui Stalin au fost condamnați și mulți au sfârșit prin diverse lagăre.

O, cît de obtuză poate fi democraţia occidentală! Cum? Spuneţi că dumneavoastră sunteţi opoziţia politică? Dar parcă la dumneavoastră există opoziţie? De ce nu s-a manifestat în mod public? Dacă sunteţi nemulţumiţi de Stalin, întoarceţi-vă în patrie şi în prima campanie electorală realegeţi-l, aceasta va fi o cale cinstită. (…) În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adînc.

Apoi Soljenițîn bate obrazul opiniei publice, interne și internaționale mai ales, care se face vinovată de, cum altfel, indiferență.

Ce este Opinia publică?

Nu ştiu cum o definesc sociologii, dar pentru mine este clar că ea poate fi alcătuită numai din opinii individuale care se influenţează reciproc şi care sunt exprimate liber şi absolut independent de opinia guvernului sau a partidului, sau de vocea presei. Şi cîtă vreme în ţară nu va exista o opinie publică independentă, nu există nici o garanţie că nimicirea nemotivată a milioane de oameni nu se va repeta din nou, că ea nu va începe în orice noapte, în fiecare noapte – poftim, chiar în noaptea asta, prima după ziua de azi.

Dialogul, imaginar sau nu, cu această opinie publică dă naștere acestei discuții:

– De ce v-au întemnițat, trebuie că ați făcut voi ceva, nu?

– Dar voi, cei rămași în libertate, de ce nu ați spus nimic, de ce nu ați reacționat?

– Noi nu am știut nimic, doar credeam în partid…

…că, din moment ce popoare întregi sunt deportate în douăzeci şi patru de ore, înseamnă că aceste popoare sunt vinovate. Dar întrebarea oponentului meu se referă la altceva: de ce, după ce am ajuns în lagăr, unde puteam să avem habar ce se petrece, de ce acolo am flămînzit, ne-am încovoiat spinările, am îndurat şi n-am luptat? Ei, care n-au mers sub escortă, care s-au bucurat de slobozenia mîinilor şi picioarelor, pot fi scuzaţi că n-au luptat: căci ei nu puteau să-si sacrifice familiile, situaţia, salariul, onorariile, în schimb, acum, scriu şi tipăresc considerente critice şi ne reproşează de ce noi, cînd nu mai aveam nimic de pierdut, de ce ne-am agăţat de acea raţie de pîine şi nu ne-am luptat? De altfel, şi eu vreau să răspund la această întrebare. Am îndurat în lagăre pentru că în libertate nu exista opinie publică.

Căci, în general, care sunt mijloacele de rezistenţă la care s-ar putea gîndi un deţinut faţă de regimul la care este supus? Evident:

1. Protestul;

2. Greva foamei;

3. Evadarea;

4. Revolta.

Aşadar, după expresia favorită a Răposatului (Stalin), „este clar pentru toată lumea” (iar cui nu-i este clar i se poate explica) că primele două mijloace sunt eficiente (şi temnicerii se tem de ele) numai datorită opiniei publice! Fără asta, la toate protestele şi grevele noastre ni se va rîde în nas. Este foarte impresionant, de pildă, să-ţi sfîşii cămaşa de pe tine în faţa şefilor închisorii, precum Dzerjinski, şi să ţi se îndeplinească revendicările. Asta însă doar în cazul cînd există opinie publică. Dar fără ea – căluşul în gură şi va trebui să plăteşti pentru cămaşa statului.

După ce e eliberat din lagăr, Soljenițîn este deportat în Kazahstan, ca mulți alți deținuți politici care chiar și după 10-20 de ani de lagăr tot nu dobândesc dreptul de a trăi liber, ci doar în anumite zone îndepărtate din marea Rusie. Acolo teoretic trebuie să înceapă o viață nouă, însă i se pun tot felul de piedici, ca oricărui deținut și în zilele noastre, care e discriminat pe piața muncii și silit, astfel, ori să moară de foame ori să se întoarcă după gratii. Legea obliga organele statului să le ofere locuri de muncă, dar legea nu era respectată.

Era un cerc vicios: la serviciu nu te primesc fără viză, şi viza nu poţi s-o primeşti fără serviciu. Şi daca n-ai serviciu, n-ai nici cartelă de pîine. Foştii zeki nu ştiau rînduiala că MVD-ul era obligat să le asigure de lucru. Iar cei care ştiau, aceia se temeau să ceară: să nu-i aresteze din nou… Te afli în libertate şi plîngi pe săturate.

Pe noi nu ne doare dintele din gura altuia

Sunt vreo câteva expresii care mi-au rămas în cap din cartea asta, care se potrivesc al naibii de bine și azi și probabil în toată istoria omenirii. Cele două vorbesc despre indiferența majorității în fața suferințelor unei minorități sau pur și simplu despre modul în care alegem să ne raportăm la ceilalți, câtă vreme suferințele lor nu ne contaminează.

Una dintre expresii este „pe noi nu ne doare dintele din gura altuia” – perfect adevărat, nu? Și cealaltă este „Căci peştele nu luptă împotriva pescuitului, el doar se străduieşte să se strecoare prin ochiul năvodului.”

… martorii adevăraţi tac, toţi tac. Noi tăcem. Şi de unde să afle adevărul generaţiile următoare? Totul a fost închis, bătut în cuie, urmele şterse. Majorităţii – puţin îi pasă dacă ne-au reabilitat sau nu ne-au reabilitat, dacă sunt închişi acum douăsprezece milioane sau nu sunt închişi, pentru ei este totuna. Ei să fie în libertate cu casetofoane şi fete cu coafuri zburlite.

Viața după lagăr nu mai este niciodată o viață normală, fie că alegi să uiți (există  și astfel de oameni, pe care Sljenițîn nu reușește să-i înțeleagă – cum să uiți, înseamnă că nu ne întemnițează de ajuns?!), fie că nu. El însuși scrie că „sărbătorește” în fiecare an aniversarea arestării sale:

La aniversarea arestării mele, „sărbătoresc”, pentru mine însumi, „ziua zekului”: dimineaţa tai 650 grame de pîine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi tom apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prînz rog să mi se fiarbă o zămîrcă şi un căuşel de casă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfîrşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!

Revolta din Novocerkassk

În volumul trei, pe lângă nenumărate povești ale încercărilor de evadare, mai mult nereușite, pe lângă poveștile micilor revolte din lagăre, apar și semnele revoltelor populare din libertate, înăbușite din păcate în sânge. Ce m-a impresionat a fost povestea revoltei oamenilor din Novocerkassk, un orășel din regiunea Rostov (în estul Ucrainei), în care am găsit toate elementele de propagandă folosite și în cazul revoluției noastre din decembrie. Pe scurt, oamenii s-au revoltat pentru un trai mai bun, au fost împușcați în piață de armată (deghizată în teroriști) și la final conducătorii au dat vina pe diversioniști și agenturi străine.

La 3 iunie postul de radio local a transmis cuvîntările lui Mikoian şi Kozlov. Kozlov n-a plîns. Nici măcar n-au promis că vor căuta vinovaţii printre autorităţi. S-a spus că evenimentele au fost provocate de duşmani, şi duşmanii vor fi crunt pedepsiţi. (Iată ce povesteşte în 1968, cu toată autoritatea, în tren, o profesoară (!) din Novocerkassk: „Militarii n-au tras. Doar o singură dată în aer, pentru avertisment Au tras diversioniştii, cu gloanţe explozive. De unde le-au luat? Diversioniştii au de toate. Ei au tras şi în militari, şi în muncitori… Iar muncitorii parcă înnebuniseră, s-au năpustit peste soldaţi, i-au snopit în bătaie, dar ce vină aveau ei? Pe urmă. Mikoian mergea pe stradă, intra prin case să vadă cum trăiesc oamenii. Femeile l-au tratat cu căpşuni.”

Vedeţi, deocamdată numai asta rămîne în istorie) (Acum, cînd oamenii din piaţă erau împrăştiaţi. ) Mikoian a mai spus că gloanţele explozive nu se află în dotarea armatei sovietice, prin urmare, au fost folosite de duşmani. (Dar cine sunt aceşti duşmani?… Cu ce paraşută s-au coborît? Unde au dispărut? Să vedem măcar unul! O, cît de mult ne-am obişnuit să fim prostiţi! „Duşmani”, cînd auzim acest cuvînt, parcă totul se clarifică pentru înţelegerea noastră… Precum „demonii” în evul mediu…)

Numaidecît magazinele s-au îmbogăţit cu unt, salam şi multe altele, care de mult nu se văzuseră pe aici, şi se găseau doar în capitale. Toţi răniţii au dispărut fără urmă, nici unul nu s-a întors. Dimpotrivă, familiile celor răniţi şi ucişi (ele i-au căutat pe ai lor!…) au fost deportate în Siberia. La fel şi mulţi care au fost implicaţi, observaţi, fotografiaţi. A avut loc o serie de procese închise ale participanţilor la manifestaţie. Au fost şi doua „deschise” (bilete de intrare – secretarii organizaţiilor de partid din întreprinderi şi aparatul comitetului orăşenesc de partid. Intr-unul dintre ele au condamnat nouă bărbaţi (la moarte) şi două femei (la cincisprezece ani). Componenţa comitetului orăşenesc de partid a rămas cea dinainte. În sîmbăta care a urmat după cea sîngeroasă, la radio s-a anunţat că „muncitorii de la uzina constractoare de locomotive electrice şi-au luat angajamentul să îndeplinească planul septenal înainte de termen”.

N-am întrerupt lucrul la carte, fiindcă am socotit-o terminată, ci pentru că nu mi-au mai rămas prea multe zile de trăit

Soljenițîn încheie cartea convins că nu mai are mult de trăit. Se luptase cu un cancer sau o tumoră încă din lagăr, dar se pare că moartea i-a înșelat așteptările. Totuși explică la final de ce cartea e atît de prost scrisă și că e conștient că s-ar fi putut mai bine de atât, în condiții normale.

ACEASTĂ CARTE n-ar fi trebuit s-o scriu singur, ar fi fost bine s-o distribui pe capitole unor oameni competenţi şi apoi s-o corectăm într-un consiliu de redacţie, ajutîndu-ne unul pe celălalt. Insă n-a venit încă timpul pentru o muncă de felul acesta. Cei cărora le-am propus să scrie ei anumite capitole n-au vrut să scrie, în schimb mi-au oferit povestirile lor, orale sau scrise, să le folosesc după dorinţă. (…) Trebuie să precizăm că această carte, toate părţile ei, n-au stat nici măcar o dată alături, pe aceeaşi masă! In toiul lucrului la Arhipelag, în septembrie 1965, arhiva mi-a fost devastată şi mi s-a confiscat un roman. De atunci părţile scrise ale Arhipelagului şi materialele pentru alte părţi au fost răzleţite prin diferite locuri şi de atunci nu s-au mai adunat laolaltă: mi-a fost teamă să risc şi din pricina numelor proprii. Mi-am notat ca să ştiu unde să verific un anumit lucru, din care loc să elimin altceva, şi mă plimbam cu aceste fiţuici dintr-un loc într-altul. Ce să-i faci, acest caracter convulsiv şi impresia de lucru neisprăvit sunt proprietăţile literaturii noastre prigonite. Luaţi dar cartea aşa cum este.

N-am întrerupt lucrul la carte, fiindcă am socotit-o terminată, ci pentru că nu mi-au mai rămas prea multe zile de trăit.

Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de cînd a fost inventată sîrma ghimpată (1867).Cel de al doilea jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat…

27.4.58 – 22.2.67

 

GULAG vine de la „Glavnoe upravlenie lagherei” (Administraţia generală a lagărelor). Arhipelagul Gulag este așadar un arhipelag de „insule” ale terorii sovietice, în care și-au găsit sfârșitul milioane de oameni nevinovați. Soljenițîn i-a supraviețuit, a trăit suficient de mult după eliberare, ca să scrie, să facă vreo doi copii și să prindă și căderea URSS. Se pare că ar fi trăit chiar să-l aprecieze pe Putin, ceea ce arată că viața nu e lipsită de ironii până la capăt. A murit la aproape 90 de ani, în 2008.

Reușind să termin de citit această carte (o simt aproape ca pe o realizare), mă întorc în lumea celorlalte cărți și poate chiar filme – chiar așa, n-am mai dat pe Netlfix de astă iarnă – și voi încerca să reiau și clubul de carte. Să vedem cine mai trăiește din el 🙂

Tags: Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, club de carte, comunism, gulag, lagar, tata