Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

În țara lui „așa se face”: dom profesor îți face o onoare cu forța, iar producătorul îți zice, voalat, că proiectantul tău e praf; Și se întâmplă că ne dispare din proiect și al treilea structurist
Dirigintele de șantier

Dirigintele de șantier

Pentru că simțeam că momentul găsirii unui architect e aproape, la mijlocul lui februarie 2021 am mers într-o zi la primărie ca să depun actele pentru certificatul de urbanism și m-am trezit cu el în mână pe loc. Primărie mică, servicii neașteptate. De fapt aveam să constatăm cu ochii noștri că lumea în sat nu se omoară cu autorizarea construcțiilor, așa că doamna de la urbanism pare chiar încântată când îi vine cineva să-i ceară autorizație.

Cu certificatul de urbanism în mână și cu decizia asupra modelului polonez am început colaborarea cu arhitectul nr.13.

Arhitectul nr.13 a cerut 600 de euro pentru proiectare, 700 de euro pentru structură (am un structurist bun care nu încarcă la fier) și alți 200 de euro pentru instalații. Mai cerea și 250 de euro instalațiile electrice, însă acolo nu am bătut palma pentru că în certificatul de urbanism obținut de la primărie scria clar că instalațiile electrice trebuie proiectate de un inginer cu autorizație ANRE. Iar inginerul arhitectei nu avea acest statut.

De la bun început prețul a fost cerut pentru seviciul complet, adică DTAC și PTh și DE (vezi aici care e diferența dintre ele), pentru că structuristul nu vrea să lucreze altfel, adică vrea să fie sigur că ce proiectează el aia se face în realitate. Foarte bine, am zis, și noi vrem același lucru, deci gând la gând.

Totuși am bătut palma mai degrabă din oboseală decât din convingerea că doamna respectivă va livra ceva wow cum visam noi. Domnul inginer, mai cu seamă, era sceptic că nr.13 e în stare de ceva, încă după prima discuție pe care am avut-o împreună la moșie. Bătusem palma cu vărul de la munte ca să vină, cum dă primăvara, să ne construiască casa, ne trebuia autorizația de la primărie și proiectul de execuție. Cât putea să fie de greu să ne facă un proiect după model? Renunțasem la speranța de a găsi un arhitect creativ, aveam nevoie strict de cineva cu patalama, care să pună casa asta în planșele pentru primărie și apoi în cele de detaliu, pentru constructori. Cât putea fi de greu?, ne-am zis. Habar n-aveam!

Primele contre minore au apărut când a fost vorba de proiectarea instalațiilor electrice. Nr.13 susținea că legea nu obligă să ai aviz ANRE pentru locuințe, funcționara de la primărie, care dăduse certificatul de urbanism, spunea că legea, dimpotrivă, exact asta spune. Am mers pe mâna funcționarei, căci avea dreptate, și am plătit separat proiectarea electrică – am găsit un tip pe net, autorizat ANRE, și a fost de departe cea mai bună alegere. Omul a fost profesionist, a livrat la timp și a făcut întotdeauna corecturile cerute fără să obiecteze.

La polul opus s-a situat nr.13. De fapt arhitecta noastră avea un job permanent la o instituție, iar cu noi făcea doar un ban în plus, în timpul liber. Nimic de obiectat, înțeleg că ăsta e un mod de a exista pentru mulți arhitecți, că dacă ar sta numai în proiecte ca al nostru probabil ar muri de foame. Contractul a fost semnat cu o firmă a unui prieten de-al ei, și în afară de ea, cu care ne-am întâlnit de două ori la moșie, apoi în cele mai improbabile locuri (i-am dat banii fără chitanțe prin parcări de mall-uri, pe o bancă la Universitate etc) am mai cunoscut doar un singur membru al „echipei” și ne-am fi dorit să nu-l fi cunoscut vreodată.

Se făcuse mijlocul lui martie când am bătut palma și am stabilit că vom avea un „proiect de concept” în trei zile (de fapt conceptul era deja stabilit, urma ca doamna să copieze după desenele noastre și să facă propriile desene în 2D, că nu era familiarizată cu 3D sau randări). În alte 10 zile de la stabilirea „conceptului” urma să fie gata de depus dosarul la primărie și în 30 de zile de la stabilirea aceluiași concept urma să livreze PTh, cu detaliile de execuție după alte 10 zile. În total, conform termenelor stabilite chiar de arhitectă cu echipa ei și puse în contract, urma să avem la cheie proiectul complet, cu detalii de execuție, în maxim 40 de zile, deci finalul lui aprilie. Am semnat contractual pe 2 aprilie, deși avansul l-am dat pe 1 aprilie, și în final avea să fie cea mai mare păcăleală a anului, căci niciunul dintre termenele convenite acolo nu a fost respectat. Și nici casa aia nu s-a făcut.

Dom profesor ne face o onoare cu forța


Într-o seară, nr.13 m-a sunat și m-a luat așa pe departe, spunându-mi că s-a întâmplat ceva…

Se pare că structuristul pe care îl cooptase în proiect (cel care nu încarcă structura cu fier) ar fi fost dat la o parte din proiect de un altul, care era de fapt verificatorul primului, pe motiv că… voia să facă el casa. În orice proiect trebuie să existe și o ștampilă de verificator care să ateste că tot ce a făcut proiectantul e bun. În proiectul nostru, verificatorul voia să și centreze, să și dea cu capul.

Îngrijorată de tonul ciudat al arhitectei am întrebat-o dacă asta e de bine sau de rău, dacă costă mai mult sau implică altceva. Deja termenul de 10 zile, în care trebuia să primim DTAC-ul, era cam împlinit și noi nu aveam dosarul pentru primărie. Ea a spus că nu costă nimic în plus, dimpotrivă, e o onoare că domnul profesor verificator vrea să facă el această casă, și că ar fi fost intrigat de faptul că noi, beneficiarii, am comandat și plătit și PTh, nu numai DTAC, într-o lume în care toți se limitează la DTAC.

A mai spus și că oricum majoritatea planșelor de structură fuseseră făcute deja de structuristul inițial, deci DTAC-ul e ca și terminat, dar nu ne-a mai spus și că acel inginer care le lucrase se supărase din cauza intervenției verificatorului și lăsase baltă proiectul. Ceea ce aveam să aflăm destul de curând. Ne-am întâlnit în parcarea unui mall ca să ne dea dosarul DTAC și să-i dăm a doua tranșă de bani. În total 1000 de euro, până la acel moment.

Când am ajuns cu dosarul acasă și l-am luat la citit filă cu filă am constatat că toate planșele de structură aveau adresa greșită (județul Ilfov în loc de Călărași). Tot din dosar am mai aflat și că domnul profesor/verificator era trecut binișor de 80 de primăveri și ne-am gândit cu oarecare grijă să nu cumva să ne lase cu proiectul în drum… Deh, nimeni nu e veșnic. A urmat un week-end, în care nr.13 s-a dat peste cap să retipărească planșele și să ni le aducă la moșie, pentru ca luni să fim cu ele la primărie.

Cele 10 zile penru DTAC se făcuseră 23, așa că abia pe 24 aprilie am mers la primărie cu documentația pentru autorizare. Din nou primăria mi-a depășit așteptările și mi-a eliberat autorizația de construcție în 3 zile. Bine, ca să fim cinstiți e foarte probabil că nu s-a uitat nici dracu în dosarul ăla, că așa ar fi văzut tot felul de scăpări, cum ar fi faptul că lipsea din el fix planșa cu fațada principală a casei.

Poate vă întrebați care era graba. Nu era. Desigur, ne doream să începem casa în acest an, dar toate termenele fuseseră stabilite în contract chiar de proiectant, nu de noi. Noi le-am luat de bune, ba chiar am tot insistat să stăm să discutăm așezat despre soluțiile de izolare, care pe noi ne intersau în mod special. Tot timpul nr.13 ne spunea că vom avea timp pentru discuții așezate la faza PTh, că acolo se vor stabili toate detaliile, dar că la DTAC lucrurile sunt mai formale, practic făcute doar pentru o ștampilă de la primărie.

Pe 27 aprilie aveam autorizația de construcție în buzunar și naivitatea să credem că nr.13 va livra restul de proiect la timp. Mai ales că acum se ocupa de proiect somitatea care-l preluase și care, ne anunțase nr.13, cerea să ne și cunoască, ca să avem un schimb de păreri, de … impresii.

Cu o astfel de experiență plăcută la primărie, simțeam că nimic nu ne mai poate sta în cale. L-am sunat pe vărul să-i spun să pregătească echipa, că noi la finele lui aprilie sigur ne apucăm de treabă. Vărul, mai sceptic, a zis că el nu-și aduce oamenii decât când avem toate materialele în curte.

În ziua stabilită am bătut la poarta profesorului verificator, care ne invitase la o discuție ca să cunoască cuplul care vrea un proiect complet. De parcă fusese numai opțiunea noastră, nu un mod de lucru exersat, așa cum îl prezentase arhitecta. Eram încântați, mai ales jumătatea inginerească din cuplu, preocupată în mod special de cum să izoleze cât mai bine casa, astfel încât să consume puțină energie. Pusesem aceste condiții încă din tema de proiect și îi cerusem arhitectei că propună și să implementeze orice soluție de izolare, de la fundație până la acoperiș. Domnul inginer urmărise zeci de filmulețe pe youtube, despre diverse metode și materiale de izolare, dintre care unele erau niște deșeuri de sticlă numite Geocel, promovate de câțiva guru ai construcțiilor de rit nou. Nr.13 nu era adepta caselor bine izolate, le considera o modă trecătoare, impusă de producătorii de diverse materiale care vor să prostească omul.

Din primul moment în care ne-am așezat în fața verificatorului am priceput că ceva nu e în regulă. Omul habar nu avea de ce suntem acolo și nici în ziua de azi nu știm dacă el ne-a invitat, dar uitase sau nr.13 ne-a întins o capcană, ca să ne scoată din cap bazaconiile cu izolarea.

Pe scurt, discuția a fost stupefiantă. Bătrânelul verificator s-a urzicat de îndată ce noi l-am întrebat dacă e posibil să izolăm cu ceva fundația, adică să punem Geocel din ăla sub fundație, astfel încât casa să nu piardă căldură prin podea, adică să nu consumăm energie ca să încălzim pământul de sub casă. A zis că el nu face așa ceva, că NU SE PUNE NIMIC sub fundație, că pământul e un bun izolator și că el renunță la proiect dacă nouă nu ne convine cum face el.

Prima data am zis că glumește, desi tonul era serios și superior, ceea ce arăta că omul nu era obișnuit să fie contrazis. Totuși, fusese o întrebare inocentă, pusă cu cele mai bune intenții de domnul inginer, poate chiar prea timid după părerea mea, deci cu atât mai surprinzătoare indignarea domnului profesor. Am zis, ok, la fundație nu se pune, dar la acoperiș putem să izolăm mai bine? Nici la acoperiș, că nici acolo nu se pune izolația PESTE căpriori, cum a sugerat domnul inginer (văzuse el niște video de pe la americanii ăia proști, care-și fac numai case din lemn…), ci numai între căpriori.

Apropos de americani, domnul inginer fusese dat pe spate cum în SUA fiecare stat are câte un ghid oficial privind  norme de construcție, de izolare, de structură etc, în funcție de climatul în care se află, iar astea sunt postate public pe site-urile autorității în domeniu și sunt suficient de explicative încât orice american să-și poată construi singur casa dacă are chef. Găsise astfel de ghiduri pe net și se întreba dacă la noi face cineva așa ceva? Am zis să vă smulg un zâmbet cu asta, că prea era tensionată treaba cu domnul verificator. Să revenim…

După acele două întrebări nu s-a mai putut discuta rațional cu dom profesor și nici nr.13, care era de față, nu a fost mai cooperantă. A început o tiradă de neoprit, din categoria „știți voi cine sunt eu?!” Ne-a spus că el a lucrat la Intercontinental, ne-a arătat medaliile primite în activitate și a scos din bibliotecă diverse cărți scrise de el. I-am zis că nu se pune problema să-i contestăm priceperea, dar credeam că de aia ne invitase, ca să discutăm despre casa noastră și constatăm că nu avem voie să întrebăm nimic, vorba aia, pe banii noștri. Nr.13 a sărit și ea că ne dă banii înapoi dacă facem faze din astea. Lucrurile o luaseră razna complet. I-am zis și eu că în meseria mea se spune că cea mai proastă întrebare e aia pe care n-o pui, dar dom profesor n-a apreciat așa că în fața mutrelor noastre șocate l-a sunat pe cel care îi lucra de fapt planșele (un ucenic) și i-a spus să sisteze lucrul la casa noastră, că noi nu suntem mulțumiți de modul în care lucrează el, și practic ne-a dat afară pe ușă.

Țara lui „așa se face”

Specialistul român, ultramedaliat, s-a simțit insultat profesional de două întrebări (că nu am reușit să punem mai multe) pe care e normal să le pună orice om care face o asemenea investiție capitală în viața lui: e posibil, în secolul 21, să izolezi mai bine fundația și acoperișul, decât o făceau strămoșii noștri acum o sută de ani?

Răspunsul a fost: dar cum vă permiteți voi să îmi contestați mie experiența? Eu așa fac și gata. Nici măcar nu ne-a explicat de ce așa și nu cum am vrea noi, dacă nu e bine cum vrem noi de ce nu e bine? OK, a zis ceva de cutremur, dar nu avea nicio logică, iar din ce am observat ulterior și la alți structuriști, asta cu zona seismică e o marotă pe care o folosesc ori de câte ori vor să-ți închidă gura, că deh, de cutremur ne e frică la toți.

„Nu se poate, că sunteți în zonă seismică” sau „Așa se face” erau răspunsuri cu care aveam să ne mai întâlnim pe parcursul acestui proiect. Indiferent că au fost profesori universitari, ingineri structuriști sau simpli meșteri, răspunsurile lor în fața unor întrebări de bun simț – de ce faceți așa și nu altfel? – au fost invariabil aceleași: așa se face! Ori nu știu să explice de ce fac ce fac, ceea ce arată cât de găunoși profesional sunt, ori nu consideră necesar să se coboare la nivelul clientului, care trebuie să plătească și să zică sărumâna că-i faci onoarea să-i proiectezi casa. E foarte probabil că de fapt ei nu știu nici altă cale de a face lucrurile, nici de ce le fac așa și nu altfel, și nici nu sunt preocupați să găsească alte metode sau să-și îmbunătățească performanțele. O realitate tristă.

Am plecat de acolo bulversați. Ce dracu tocmai se întâmplase? Aveam în buzunar autorizația de construcție, aveam și echipă de constructori antamată, dar nu mai avea cine să ne facă proiectul mai departe.

Venea vacanța de 1 mai. Nr.13 ne-a sunat a doua zi, cu un discurs complet schimbat față de cel pe care-l avusese la dom profesor (unde fusese de parte lui, nu a noastră) spunând că nu i s-a mai întâmplat niciodată așa ceva și că nu știe ce l-a apucat pe dom professor, bla, bla. Ne-a zis și că a găsit o ingineră tocmai la Oradea, care ar fi fix ce căutăm noi – adică știe să facă case din astea eficiente energetic, dacă suntem de acord să ne lucreze ea proiectul mai departe. Că ea, nr.13, ar fi dispusă să lucreze astfel.

Am acceptat. Trecuse o lună de zile de când încheiasem contractul și nu numai că nu aveam PTh-ul cum ar fi trebuit, dar ajunsesem la al treilea structurist și tot nu știam dacă ce voiam noi e posibil: să construim o casă bine izolată termic.

Inginera de la Oradea ar fi trebuit să ia proiectul de unde îl lăsase primul inginer (căci indignatul domn verificator nu apucase să facă el ceva concret la el) și să finalizeze structura de rezistență a casei. În mod normal, în DTAC se pune structura fundației, dar noi nu aveam nici măcar asta în acel dosar, pentru că fusese făcut pe grabă, veșnic cu scuza că la PTh vom detalia totul… Acum inginera de la Oradea trebuia să umple și aceste goluri lăsate în urmă de inginerii care fuseseră plătiți – din ce a spus nr.13 – să livreze PTh și livraseră doar DTAC, și ăla incomplet. Adică ea susținea că îi plătise integral pe cei doi stucturiști care o lăsaseră cu fundul în baltă. Și vinovați eram noi, că pusesem întrebări și aveam pretenții.

Între timp a trecut și vacanța de 1 mai și se apropia, ce să vezi, Bacalaureatul. Ce legătură avea cu proiectul nostru? Păi nr.13 avea un copil care dădea BAC-ul și trebuia supravegheat îndeaproape, pregătit, dus la meditații etc. Așa se face că până la finele lunii mai nu s-a mai făcut nimic în proiectul care ar fi trebuit predat la finele lui aprilie. „Îmi pare rău, dar examenul copilului meu e mai important pentru mine”, ne-a spus franc nr.13. Am apreciat sinceritatea, dar asta nu ne ajuta cu nimic.

Pe noi constructorul ne presa să cumpărăm materialele ca să începem lucrarea, pentru că avea și altele la rând. „Aveți autorizație de construcție, ce mai așteptați?” Păi așteptăm un necesar de materiale de la arhitect. Dacă nu ne dă proiectul întreg, poate măcar pe bucăți să-l primim. Doar că un necesar de materiale nu se putea face decât după ce exista, de exemplu, structura făcută. Structura dădea necesarul de fier (pentru armarea fundației, a stâlpilor, a planșeului) și de lemn pentru acoperiș.

Eram în situația absurdă în care deși plătisem niște profesioniști (ingineri, arhitecți) ca să ne facă un proiect, și aveam autorizația de construcție, nu puteam să construim de fapt decât dacă ne bazam pe cunoștințele meșterilor populari pe care ni i-ar fi adus vărul în bătătură, adică exact genul de pricepere de care ne ferisem. DTAC-ul nostru, livrat de profesioniști, nu era mai mult decât hârtia desenată cu pixul, după care au început să-și sape fundația vecinii noștri de peste drum – o să aflați despre asta în episodul următor. Diferența era că pe noi ne costase 1000 de euro „hârtia noastră”.

Era sfârșitul lunii mai, piața construcțiilor o luase razna, materialele se scumpeau de la o zi la alta, ofertele de lemn și fier aveau valabilități mici, chiar comercianții ne învățau să cumpărăm lemnul pe firmă, ca să putem deduce TVA-ul. Până la urmă primisem pe email niște planșe de structură de la Oradea, nu erau definitive, ci „de lucru”. După ele s-a apucat domnul inginer, inginerește, să calculeze necesarul de fier și așa am comandat etrierii (adică acele piese din fier gata îndoite cu care se armează stâlpii și grinda de fundare). Am comandat și cumpărat fierul la un preț exorbitant față de un an înainte, dar ne-am bucurat că l-am găsit și așa.

Producătorul îți zice, voalat, că proiectantul tău e praf

La fundație în continuare nu aveam o stratificație clară, deși inginera de la Oradea fusese de acord să pună acel material izolator sub fundație, dar o făcuse într-un strat subțire, ca să  fie, și în realitate nu avea nicio noimă – după cum aveam să aflăm de la furnizorul de Geocel, când am sunat să comandăm materialul. Deși ar fi putut să ne ia banii pe el (și nu e ieftin deloc), omul ne-a spus că nu așa se pune izolația sub fundație, că e nevoie de mai mult și că el mai bine nu ne vinde deloc decât să iasă lucrarea prost și să-i facă astfel un deserviciu produsului lui. Când i-am zis asta arhitectei, a luat foc. Cum adică, noi îl credem pe ăla, în loc să o credem pe ingineră? Că după ce l-am jignit și pe domnul verificator, insistând cu materialul ăla de izolare, acum nu mai vrem să-l punem deloc?

Pentru necesarul de lemn de la acoperiș am primit un tabel, de la inginera de la Oradea, care s-a dovedit greșit – cu 9 mc de lemn în plus. Era o eroare materială, descoperită de domnul inginer, dar pe care nu o văzuse nici structurista de la Oradea (că ea o făcuse, deh), nici nr.13, care ne întreba pe noi de unde știm că e greșit calculul? Din matematică, a zis domnul inginer…

Nu era singura greșeală. Structura șarpantei era făcută neglijent, în trei planșe/vederi din diverse unghiuri, aceeași piesă de lemn avea trei dimensiuni diferite. Domnul inginer era în pragul disperării, căci nu înțelegea nici cum se poate lucra atât de neglijent, dar mai ales nu știa dacă putem avea încredere în această echipă complet neprofesionistă, că ne va face o casă trainică. Aveam discuții contradictorii și despre pergola casei, care în varianta originală nu avea stâlpi de susținere, era făcută în consolă, dar structurista și arhitecta nu doreau să o facă fără stâlpi de susținere (adică ca o prispă), pe motiv că nu ar ține în consolă. Domnul inginer le-a făcut calcule și simulări, a desenat și piesele din lemn care ar putea fi puse în structură, ca să țină o pergolă de până la 2 m lățime în consolă, dar nu a reușit să le convingă. Atunci am zis că mai bine renunțăm la pergola aia și gata, măcar să facem casa.

La stâlpii pe care arhitecta îi pusese prin mijlocul casei, ca să susțină acoperișul, deși îi cerusem un living fără tavan, deschis în sus până la coama casei, a renunțat cu greu, motivând că i-a pus deja în DTAC și n-ar mai putea să-i înlocuiască. Oricum partea din lemn a acoperișului a fost un chin atât pentru nr.13 cât și pentru arhitectă, de parcă era primul acoperiș făcut în viața lor. Nu l-au finalizat și nici noi n-am mai insistat, căci începusem deja să căutăm soluții de la firme de profil care proiectau și executau șarpante. Dar și ăia ne întrebau de ce nu o face proiectantul casei?

O altă necunoscută era cum aveam să prindem pe casă panourile izolatoare cu care tot arhitecta ne sugerase să placăm casa. Inițial dorința noastră era ca doi dintre pereții casei să fie acoperiți până jos cu tablă, la fel ca și acoperișul (modelul polonez avea ceva similar, dar nu părea tablă), iar ea a sugerat că am putea câștiga mai multă izolare dacă în loc de tablă am folosi direct panouri din tablă cu spumă izolatoare la mijloc, adică așa cum se fac halele industriale. Ni s-a părut o idee bună, mai ales că estetic ar fi dat bine acele panouri în arhitectura casei, și am început să căutăm oferte de panouri – și alea se scumpiseră în draci și mai ales producătorii nu te băgau în seamă pentru un proiect atât de mic, fiind obișnuiți cu comenzi de mii de mp pentru hale.

Umblând din producător în producător, din depozit în depozit, reușisem să găsim o ofertă cât de cât acceptabilă, dar tot așteptam proiectul final de la arhitectă și ingineră, ca să știm ce dimensiuni exacte vom avea și mai ales cum vom prinde acele panouri pe structura de zidărie de la parter și pe structura din lemn de la pod.

Nici arhitecta și nici inginera nu știau cum se face prinderea asta și ne îndemnau pe noi să întrebăm producătorii. Unul dintre ei ne-a spus că habar nu are, că ei nu fac case, și că arhitecții și proiectanții trebuie să știe asta, de vreme ce ei au venit cu ideea. Ne-au recomandat să vorbim și cu unii care montează astfel de panouri, dar nici ei nu știau cum se face. Toată lumea aprecia că proiectul e inovator, dar se ferea ca dracu să ia inovația în mână.

Întâmplător am dat pe site-ul unui producător internațional de panouri de un proiect similar cu ce voiam noi, făcut în Germania. Era casa unei familii de arhitecți care nu numai că știuseră cum să-și prindă panourile alea de structură, dar au și răspuns la emailul nostru (niște anonimi din România) și au acceptat să ne povestească, într-un apel video, despre cum și-au făcut ei casa. Ce diferență de atitudine, între niște profesioniști cu care nu aveam niciun contract și somitățile noastre găunoase, care nu știu să explice nimic și se enervează dacă-i întrebi, de frică că le descoperi goliciunea.

Unde se întâmplă că ne dispare din proiect și al treilea structurist

Prin iunie, fiecare telefon cu nr.13 devenise o sursă de anxietate. De fiecare dată venea cu alte scuze și preocupări absurde, în locul planurilor finale, măcar de structură, ca să putem începe casa. Trecuse și BAC-ul și noi tot nu aveam proiectul. Prețurile creșteau în draci, noi așteptam în continuare să primim măcar nișe planșe concrete cu armarea fundației, necesarul de BCA și lemn ca să le cumpărăm, iar ea ne întreba ce fel de lumină vrem să aibă becurile din casă (mai caldă, mai rece?) sau dacă vrem ca burlanele să aibă degivrare. (!) Căci ea lucrează la proiectul întreg și nu poate să lase astfel de detalii la o parte, ele trebuie gândite, zicea.

OK, dar noi nu știm cât fier ne trebuie pentru fundație (ce cumpărasem fusese un calcul al domnului inginer, nicidecum un necesar ce încă se lăsa așteptat de la profesionista de la Oradea și de la asta din București) și pierdem echipa de muncitori angajată, dacă nu ne spui în timp util. Nu e mai normal să începem cu asta, cât fier băgăm în fundație, până ajungem la burlane și becuri?

Până la urmă, excedată și cu mare, mare neîncredere, arhitecta ne-a dat numărul de telefon al inginerei din Oradea, ca s-o sunăm noi și să o întrebăm direct tot ce vrem, ce nelămuriri avem, că ea nu mai știe ce să ne spună. Tot o nelămurire era și la modul de armare a plăcii de peste fundație. În planșele inginerei de la Oradea scria că e armare dispersă.

Ne-am uitat pe Internet – adică acolo unde nr.13 ne tot spunea să nu ne mai uităm, că sunt numai prostii, să-i credem pe specialiștii ca ea, de școală veche – ne-am uitat deci pe Internet să vedem ce e aia armare dispersă. Am aflat că în loc să armezi placa de beton cu plase mari de fier, cu ochiuri pătrate, cum se face clasic, se folosesc fibre de armare, un fel de așchii, pe care le cumperi la sac și le torni în ciment, într-o concentrație anume. Dar care era concentrația? Căci în planșele structuristei nu scria.

Păi știe producătorul – ne-a zis ea la telefon. Ne-am apucat să sunăm pe la fabricile de ciment, ca să întrebăm care are beton cu armare dispersă. Nu aveau mulți, iar cei care aveau (gen Holcim care era și mai scump) ne-au spus că armează conform indicațiilor structuriștilor, că ei știu ce fel de structură au proiectat acolo. Logic, nu?

Înapoi la structuristă – doamnă, iată ce spune producătorul de beton, că dumneavoastră trebuie să spuneți. Iar producătorul de fibre scrie pe sac că se pun între 5 și 15 kg de fibre pe mc de beton. Noi cât punem? Păi puneți 10 kg, a zis ea, dând cu banul probabil.

Părea că deranjăm și aici cu întrebările. Atât arhitecta cât și structurista spuneau că detaliile de armare sau de prindere dulgherească a lemnelor în șarpantă (căci și detaliile alea lipseau) trebuie să le știe meșterii care construiesc casa, nu trebuie să le scrie ele în … detaliile de execuție. Ba, nr.13 a ajuns să ne spună, către final, că ce tot insistăm atâta să primim proiectul tehnic (deși încă de la început ceruse bani special pentru PTh, că inginerii ei nu vor să facă doar DTAC, ci vor să se asigure că meșterii lucrează după proiectul lor tehnic…), să ne apucăm de casă și le primim pe parcurs, că așa face toată lumea.

Așa se face ne lovea din nou.

La mijlocul lunii iunie vărul a venit cu echipa de muncitori la București. Le-am închiriat o casă la Fundulea și am bătut palma pe o sumă de două ori mai mare decât fusese inițial antamată în iarnă. Văr, văr, dar mi-a zis că el pentru 4000 de euro lucrează doar acolo la el în localitate, nu la București. Mă rog, nici noi nu eram chiar la București, dar ce să mai faci acum, de unde să mai iei altă echipă în plină vară, când toate firmele de construcție au deja listă de așteptare? Pățești când faci „afaceri” cu rude.

Tot vărul ne-a cumpărat și vreo 5mc de lemn, la un preț ceva mai mic, 1000 de lei/mc în loc de 1300 plus TVA, cum se vindea pe la noi prin zonă. Teoretic puteam să începem, doar că în continuare nu aveam PTh și se pornise și o ploaie care nu se mai oprea. Era exclus să ne apucăm să săpăm fundația pe ploaia aia. Și ploile au continuat mai bine de o săptămână. Parcă lucrurile nu voiau deloc să se lege.

Vărul și-a luat oamenii și a plecat înapoi – că mai avea de lucru cu ei prin alte șantiere – cu promisiunea că se întorc când stă ploaia și poate până atunci facem și noi rost de proiectul ăla. Între timp, ce credeți? A dispărut și inginera de la Oradea. Pur și simplu nu i-a mai răspuns la telefon arhitectei, nici pe email, și ea nu știa ce să facă. A încercat să ne pună tot nouă în cârcă și asta, că vezi doamne ce i-om fi zis noi ăleia la telefon de a renunțat la proiect? Lucrurile o luaseră razna de tot.

Prin diverse scăpări în discuții am aflat că de fapt inginera de la Oradea nu fusese plătită, căci banii dați de noi ajunseseră la cei doi ingineri care ne lăsaseră baltă. Iar inginera de la Oradea îi făcuse de fapt un serviciu arhitectei, că-i era obligată cu ceva unuia căruia îi făcuse nr.13 un serviciu cândva… Se făcuseră niște inginerii cu alte cuvinte.

Și ce facem acum, că a dat și a treia structuristă bir cu fugiții? Căutăm pe al patrulea, zice nr.13, căci ea nu poate să oblige pe cineva (adică pe inginera de la Oradea) să lucreze la proiectul nostru dacă nu vrea. Adică ce, noi asta vrem, s-o oblige să ne semneze planșele alea trimise așa prin email, deci să-și asume structura, ca să ne putem apuca de construit?

Da, noi asta voiam, cineva să-și asume acele planșe, pentru că asta plătisem, nu să ne apucăm noi să facem casa de capul nostru, cum știa vărul și meseriașii lui.

După câteva zile l-a găsit pe al patrulea structurist, care, ce să vezi, nu a fost de acord cu nimic din ce au făcut structuriștii 1,2 și 3, și a zis că el, dacă acceptă să intre în proiect, trebuie să schimbe fundația cu totul. Al patrulea se pare că era genul ăla care încărca structura cu fier. Și mai cerea și el 100 de euro onorariu. Acuma, dacă vă place să puneți întrebări, na, vă costă mai mult!

Era 22 iunie, două luni întârziere, vărul mă întreba ce facem, mai vine cu oamenii să facem casa, așa cum știu ei s-o facă, fără proiect, sau ne lăsăm păgubași?

Și am decis să ne lăsăm păgubași. Cheltuisem 1000 de euro și trei luni de nervi cu proiectul, dar nu-l aveam. Altă mie de euro o dădusem pe o grămadă de fier depozitată în curte. Încă o mie pe o grămadă de lemn, 150 de euro pe chiria pentru muncitori, plătită degeaba, și câteva sute de lei pe diverse taxe pentru autorizare la primărie și la Inspectoratul de Stat în Construcții. Multe ore de discuții, documentări, drumuri, căutări de materiale.

Decizia de a renunța la proiect a durut mai mult decât toți banii ăștia pierduți, dar privind acum înapoi, după ce am făcut totuși o altă casă, ne-am dat seama că aia a fost o decizie bună. Nu am fi reușit niciodată să concretizăm acel proiect, dacă prin absurd el ar fi fost terminat și predat. Acea casă ne-ar fi terminat ea pe noi, probabil.

La câteva zile după ce am avut discuția finală cu nr.13, în care i-am spus să ne lase să mergem spre lumină, că nu mai rezistăm să facem casa aia cu ea, mi-a scris un mesaj pe whatsapp cum că inginera de la Oradea trimisese în sfârșit proiectul prin curier (deci o obligase până la urmă!). Cică să ne întâlnim să mi-l dea. Nu i-am mai răspuns, dar tăcerea mea sper să-i fi transmis mesajul: să se șteargă cu el, precum își aprind bogații trabucurile cu hârtiile de 100 de dolari.

Privind înapoi fără mânie – deja acum, la final de an, nu-i mai port pică doamnei nr.13, dimpotrivă – îmi dau seama că în tot procesul ăsta am avut partea noastră de vină, pe lângă ghinion. Nu am reușit să ajungem la acel soi de arhitect visat, deși el probabil există. Poate n-am avut răbdare, n-am știut cum să punem problema, n-am știut unde să căutăm… Nu generalizez, nu extind experiențele noastre neplăcute asupra întregii branșe, cu siguranță că și ei, arhitecții, au nemulțumirile lor legate de clienții ca noi, care vor ceva bun și ieftin, dar rămân din toată experiența de anul ăsta cu ideea că și în meseria asta există multă impostură, iar asta se vede deja de multă vreme în modul în care arată orașele și satele noastre. Pentru că aici nu poți să dai vina doar pe clienți și pe corupția autorității. Vina e împărțită, dar atârnă mai mult înspre arhitect, pentru că el este cel mai școlit în parteneriatul ăsta, arhitect-client. Iar faptul că așa de mulți oameni NU apelează la arhitecți atunci când își construiesc case, asta spune ceva despre arhitecți, nu (doar) despre clienți.

Va urma

 

Citește și celelalte episoade:

Construcția unei case în România, când nu ai bani, dar ai pretenții (I)

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

Meșterul român: manualul sunt eu! (IV)

Perla Harghitei din Călărași (V)

Recapitulare: acte, taxe și avize pentru construcția unei case în România (VI)

Ce parchet și cum se pune peste încălzirea în pardoseală (VII)

Cum a fost prima iarnă în noua casă (VIII)

Etichete: , , , , , , ,

3 comentarii la “Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)” Subscribe

  1. dodoi 28/12/2021 at 18:16 #

    Peste ocean m-am uitat de curand pe un „home inspection report” care de regula se face atunci cand vrei sa cumperi o casa ca sa sti ce te asteapta si sa nu te trezesti cu vreo surpriza dupa ce ai cumparat-o. In acel raport la un moment dat si arata cu poza frumos omul spunea ca trebuie pus un „roof vent”. Nestiind ce-i aia m-am apucat sa caut si sunt diferite vent-uri pentru acoperise ( vezi https://myroofhub.com/materials/roof-vents-attic-ventilation/ ) Practic rolul lor e sa evacueze aerul cald vara sau iarna. Vara aerul cald incalzeste tavanul si AC o sa lucreza mai mult sa racoreasca casa, iar iarna evacueaza caldura si astfel nu se formeaza turturii pe acoperis care strica acoperisul bituminos (e cel mai popular fiind cel mai ieftin). Uitand-ma mai cu atentie am observat ca mai toate casele au asa ceva. Nu-mi aduc insa aminte sa fi vazut in Romania, dar as sugera celor care au casa sa considere asa ceva.

  2. dodoi 28/12/2021 at 18:23 #

    din link-ul de mai sus „box vent” l-am vazut cel mai des pe acoperisuri si chiar am gasit un video pe youtube in care un tip ce avea firma spunea ca el cere $750 pe bucata ca sa-l instaleze dupa.

  3. Ileana 29/12/2021 at 16:55 #

    Pe la jumatatea articolului deja imi crescuse tensiunea de meritam un captopril. Nu pot sa cred cata rabdare ati avut! Astept cu nerabdare episodul urmator si sunt cu sufletul alaturi de voi. Sper sa fie mai cu bucurie.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău