Construcția unei case în România, când nu ai bani, dar ai pretenții (I)

Când am cumpărat terenul de la moșie nu mă gândeam așa departe – că voi face o casă, că mă voi muta aici, că-mi va plăcea viața la curte și lucratul pământului. De fapt toată viața am fost o fată de oraș, cu vacanțe la țară la mamaie, pe care începusem să le disprețuiesc spre adolescență, și cu impresia despre mine că nu pot supraviețui o zi fără duș și condiții de bloc „civilizate”.

Banii pe care-i aveam la acel moment – 2018 – îi cam dădusem pe teren și mulți îmi ziceau că ce-mi trebuie, că e mult, că nu voi fi în stare să fac nimic aici, că nu întineresc… Nici eu nu știu ce a fost în capul meu, mai ales că până atunci propovăduiam mai degrabă cheltuirea banilor pe călătorii, nu pe ziduri și terenuri, dar nu era singura dată când acționam la impuls.

Apoi terenul ăsta a început să crească în mine, cum zice englezul, iar traiul la rulotă, pentru câteva veri, aici în curte, a făcut restul. Am aflat că-mi place la țară, că agricultura ca hobby mă relaxează, chiar dacă e grea, că pot să trăiesc și mai multe zile fără duș. O singură limită n-am putut să trec, n-am acceptat să fac budă în fundul curții, ci am stabilit că voi folosi wc-ul rulotei până când voi putea să construiesc o casă și voi avea wc-ul înăuntru. Și iată că am reușit, deși anul ăsta a răsărit, forțat, și o budă în curte, dar nu în fund, ci chiar la stradă, și nu a fost pentru noi, ci pentru muncitori. Povestea ei vine ceva mai târziu.

Ideea construirii unei case a bâzîit ca un țânțar în capul meu, dar se situa într-un viitor incert, pentru că din punct de vedere financiar era clar o utopie. Nu aveam banii necesari, în schimb, împreună cu domnul inginer, aveam pretenții. Mai ales el 😉 Ne place arhitectura mediteraneană, minimalismul, dar și brutalismul, ne place lemnul, dar și betonul și sticla, ne place modernismul american al anilor 60… În fine, gusturi ar fi, dar nesusținute financiar te transformă într-un client de coșmar pentru arhitectul și meșterul român. Și Dumnezeu știe că nici arhitectul, nici meșterul român nu au nevoie de stimulente ca să fie dificili.

În 2018 am decis să începem cu proiectul, pe care să-l concretizăm apoi pe măsură ce avem bani. Nu așa se face, cel puțin dacă vrei să lucrezi ca la carte și nu ca la țară, unde oamenii adună materiale în curte și apoi se apucă, cu rude și prieteni, să facă o clacă, să toarne fundația, să ridice pereții și tot așa. Asta aflasem deja de la Rosling.

Noi nu ne puteam baza pe astfel de rude/prieteni, în plus, cum spuneam, proiecțiile din capetele noastre vizau ceva simplu dar modern, pe alocuri chiar vecin cu măreția sau care să smulgă măcar un wow la prima vedere.

Zic că nu așa se face pentru că printre primele întrebări pe care ți le pune un arhitect sunt cele privitoare la buget. El vrea să știe de câți bani să-ți facă casa. Noi n-am gândit așa, ci din partea cealaltă: fă-ne tu un proiect care să ne placă și ne străduim noi să facem rost de bani pentru el. Descrierea era așa: vrem o casă mică (nu mai mare de un apartament cu trei camere), comodă, luminoasă, în care să NU îngropăm banii pe care oricum nu-i avem, căci nu avem nicio obligație de a o lăsa moștenire cuiva.

Deoarece anul ăsta am chiulit cam mult de pe blog, din cauze evidente, încerc să îngraș porcul la sfârșitul anului, povestindu-vă în câteva episoade cum a fost anul 2021 pentru mine. Urmează, așadar, un foileton numa’ bun pentru zilele astea de vacanță, despre cum am ajuns până la urmă să construim o casă anul ăsta, deși nimic din etapele parcurse în ultimii ani nu ne-a încurajat să o facem. Și la cum evoluează lucrurile prin țărișoară prea puține ne mai încurajează să rămânem pe aici, dar asta e altă poveste.

Tot ce voi povesti în continuare sunt experiențele noastre, modul în care am văzut și simțit noi lucrurile, deci au o mare doză de subiectivism. De aceea am ales să nu folosim numele reale ale celor cu care am avut de-a face, pentru că nu dorim să deschidem polemici, atât de ușor de stârnit în ultima vreme, ci doar să povestim saga construirii unei locuințe relativ modeste, în regie proprie.

Arhitectul și proiectul – România geme de Gaudi nedescoperiți

Înainte de a începe saga arhitecților, se cuvine spus aici și ce era în capul nostru când am pornit. Ne imaginam că vom găsi un arhitect relativ tânăr (sau măcar de vârsta noastră), suficient de îndrăzneț încât să vrea să proiecteze ceva diferit de clasicele vile de îmburgheziți de prin suburbiile românești, să fie la curent cu inovațiile internaționale în materie de locuire, izolare, eficiență energetică și să fie dispus să le încerce.

Știți filmele alea în care cuplul merge cu arhitectul la fața locului (de regulă un teren pe vreun deal, fără apă, curent, canalizare, gaze… un coșmar din punct de vedere utilități, dar cu panoramă), măsoară, face scenarii despre amplasare, de unde vine soarele, unde se duce, cum cade lumina în fiecare cameră în diverse anotimpuri, ce priveliști vei avea de la diversele ferestre ale casei, cum sunt toți zâmbitori pe sub căștile de protecție și țin suluri de foi de calc la subraț, pe care le întind pe pajiști, acolo unde într-un viitor deloc incert va fi amplasată casa mult visată.

Iar la final, niște interviuri cu protagoniștii, despre cum v-a venit ideea acestei case interesante, care nu e deloc ca celelalte, a ieșit așa de bine și cu așa de puțini bani…

12 arhitecți în doi ani și al 13-lea care ne-a pus capac

Înapoi la realitate. Primii arhitecți cu care am discutat în 2018 s-au situat la două extreme.

Arhitectul nr.1 ne-a cerut 1000 de lei pentru proiect, dar după câteva emailuri de observații de la noi a dispărut în ceață și asta cred că a fost o decizie înțeleaptă pentru toată lumea.

Arhitectul nr.2, zis și Scumpica, a venit la moșie, a văzut terenul, a ascultat ce vrem și a întrebat direct: care e bugetul? Nu am apucat să închid gura după ce am lăsat să iasă un 30.000 de euro timid, că din gâtul ei s-a rostogolit un hohot de râs de care ne mai amintim și astăzi.

De fapt atunci nu aveam nici jumătate din suma aia și iar nu știu să spun de ce am zis 30 și nu 15-20 sau 50. Mi se părea mie acceptabil să dau 30.000 de euro pe o casă relativ modestă, dar locuibilă. Neavând moștenitori nu urmăream să fac ceva care să dureze o sută de ani, ci măcar vreo 20-30 câți oi mai avea eu de stat pe aci, că nu prind eu nemurirea promisă de oamenii de știință.

E plin ruralul de case bătrânești pe care nu le vrea nimeni, povară pentru moștenitorii lor, căci nu le pot întreține, nu le place nici lor să locuiască în ele, dar țin și la preț, cât să nu le vândă unora care poate ar avea nevoie sau ar fi dispuși să le recondiționeze. Iar uneori recondiționarea unei case e mai complicată decât să faci una de la zero.

Ne-a întrebat și arhitecta de ce nu am cumpărat mai degrabă o casă bătrânească, pe care s-o recondiționăm. Toți arhitecții tineri au obsesia asta cu recondiționatul, cred că le face ceva în facultatea aia, de se înghesuie toți la restaurări și nu sunt în stare să facă de la zero o casă cinstită, pe care să și-o permită niște oameni cu venituri normale să zicem (ceva între modest și mediu așa). Mă rog, e vorba de curentul ăsta cu reducerea risipei în orice domeniu, cu care în teorie sunt de acord, dar uite că la casă nu l-am îmbrățișat.

Cealaltă parte a raționamentului meu cu 30.000 de euro era că dacă site-urile de anunțuri erau pline de case nou construite la curte, care se vindeau cu 45-50.000 de euro (la vremea aia), cu tot cu teren, mi se părea logic că un preț de construcție în regie proprie nu avea voie să depășească 30.000. Adică, mă gândeam, de unde își scoate profitul dezvoltatorul, dacă dă casa cu banii ăștia? Am aflat între timp de unde: din trișat la materiale, la izolare, din refolosirea la acoperiș a lemnului prost cu care a cofrat fundațiile și așa mai departe. Cine cumpără vede o vopsea frumoasă și nouă la început, dă banul, apoi trage ponoasele după ce se mută. Dar ajungem și acolo.

Arhitectul nr.2 ne-a făcut totuși o ofertă pentru realizarea proiectului, care ni s-a părut scumpă și nu am mers mai departe – în jur de 4000 de euro, adică atingea cam 40 de euro mp, dat fiind că noi ziceam că nu vrem o casă mai mare de 100 de mp. Pe site-urile de profil se spunea atunci că prețul unui proiect poate varia între 3 și 40 de euro/mp, iar noi părea că nimerisem din a doua încercare  prețul cel mare.

Sigur, banii ăștia nu trebuia dați toți grămadă, ci pe etape, și privind retrospectiv cred că puteam negocia un pic și poate ar fi ieșit ceva bun din acea colaborare, dar la acel moment mi s-a părut imposibil să dau atâția bani doar pentru proiectare, când eu visam cu 30.000 să aduc casa la gri. Însă un arhitect bun probabil că face banii ăștia, dacă îți ia de pe umeri povara planificării și a urmăririi lucrării – ceva ce noi am traversat din plin anul ăsta și ne-am fi dorit la un moment dat s-o facă altcineva pentru noi.

Pe arhitectul nr.3 l-am găsit pe net, în primăvara lui 2019 și l-am abordat pentru că îmi plăcea cum scria articole despre propria branșă. Mi se părea că un om care scrie așa sigur știe să și proiecteze case frumoase. Prețul părea acceptabil: 1000 de lei anteproiectul (adică conceptul casei ce va fi detaliat în proiectul de autorizare și execuție), bani ce vor fi incluși în cei puțin peste 2000 de euro pe care urma să-i plătim pentru proiectul de autorizare și cel de execuție.

Toată vara ne-am plimbat pe la el, din săptămână în săptămână, ca să discutăm anteproiectul. El ne întreba ce vrem, noi îi arătam desene și poze cu casele pe care le admirăm, el mai trăgea câteva linii, noi ziceam că nu chiar așa și tot așa. Noi voiam o casă cu terasă, nu cu acoperiș clasic, pentru că ne plăcea modelul ăsta. Evident ne plăcea un model de casă de multe milioane de dolari, dar ce, nu se putea adapta una mai mică de 30.000 de euro și p-aci? 😉

Arhitectul nr.3 povestea mult, dar lucrurile avansau greu, părea că e în pană de idei și de la o săptămână la alta desenele arătau asta tot mai mult. La un moment dat casa ajunsese să aibă un hol de vreo 19 mp și să se întindă ca o pleașcă de-a curmezișul terenului, de nu mai aveai loc să bagi o mașină pe cant pe lângă ea. Așa ajungi să-i înțelegi și să-i crezi pe politicienii ăia care motivează viloacele din declarația de avere cu „a greșit arhitectul, a pus o grindă în plus și a ieșit vila de 1000 de mp în loc de 100 cât voiam…”

Începusem să ne întrebăm cât o să mai dureze când lucrurile s-au precipitat neașteptat.

Eram la o pizzerie, fuseseră alegerile prezidențiale, omul ne spusese că îl votase pe Mircea Diaconu și că intermediase o șpagă pentru un proiect de casă la nu știu ce primărie, că „așa e mersul lucrurilor în România”. Părea tot mai departe de imaginea pe care o avusesem noi în cap despre el când l-am contactat. Desenul casei noastre arăta ca un orfelinat românesc dinainte de 89 și el ne-a spus că trebuie să ne taie o factură pentru alți 4000 de lei, cel puțin (pe lângă avansul de 1000 pe care-l dădusem), pentru că nu avusese deloc încasări de câteva luni și se încheia anul și era groasă. I-am zis că-l mai căutăm noi, că nu suntem convinși că ce a desenat el e ce vrem noi, el s-a cam supărat, a zis că noi suntem de vină pentru că nu știm ce vrem sau nu știm să-i spunem lui asta, și cam așa am pierdut prima mie de lei.

Uitându-mă acum pe schițele lui, după ce am făcut casa și am trecut prin anii ăștia de încercări, aș zice că omul a avut ghinion. A încercat să ne satisfacă gusturile de milioane, adaptându-le la o realitate așa cum o vedea el, și a ieșit un fiasco. Oricum, noi nu-i purtăm pică.

În 2020 am avut câteva întâlniri bizare cu alți doi sau trei arhitecți, că la un moment dat le-am cam pierdut șirul. Încerc să țin totuși cronologia:

Arhitectul nr.4 era de fapt un cuplu tânăr, găsit pe fb. Îmi plăcuse o casă cu care câștigaseră un concurs. Am mers la ei de vreo două ori, dar ne-am oprit la timp. Ei nu cereau bani pentru anteproiect, chiar cu riscul de a lucra gratis pentru ceva ce nu se va concretiza. Erau și pisicari, erau drăguți.

După prima discuție, care părea promițătoare – cuplu tânăr, cu idei moderne, sigur trebuia să iasă ceva bun – desenele primite nu au reflectat deloc, dar deloc ideile noastre. De unde fusesem șocați de holul de 19 mp al arhitectului nr.3, aici am fost neplăcut surprinși de lipsa holului cu totul și mai ales de replica arhitectului, când am remarcat timid că se intră în living direct de afară: trebuie să învățați să gândiți în afara cutiei, holul nu e obligatoriu!

Ce să vezi, asta am învățat până la urmă, pentru că doi ani mai târziu am făcut casa fix așa, cu intrare în living direct de afară. E drept că ne lăsăm cizmele de cauciuc pline cu noroi pe terasă, dar o veni ea vremea aia să ne scoată și primarul PNL din noroaie. Sau să treacă din nou la PSD, unde a mai fost…

Arhitecta nr.5, zisă și Ciudățica, mi-a fost recomandată de un prieten, dar nu pentru că o cunoștea, ci pentru că mama ei i-ar fi zis că e fată bună și are nevoie de clienți. Spre deosebire de toți ceilalți ea chiar a avut o idee mișto de împărțire a interiorului. Dar acea compartimentare a fost singura chestie care ne-a plăcut, iar ea părea că nu suportă deloc feedback-ul. Eram la o cârciumă, ne-a arătat primele schițe pe laptop, iar după primele observații timide din partea noastră a închis laptopul și l-a băgat în geantă cu o asemenea rapiditate încât credeam că urmează să iasă pe ușa cârciumii înainte să apucăm să cerem nota.

E dificil să-i spui arhitectului că nu-ți place ce a desenat el. Te pui și în locul lui și parcă nu-ți place să vezi că omul strâmbă din nas la munca ta. Așa că adoptam tactica: interesant, dar parcă aici am vrea să fie altfel… Problema e că nici tu nu știi exact cum altfel, că dacă ai ști ți-ai proiecta singur casa și nu ai mai apela la un specialist. Deci comunicarea asta între client și arhitect e o chestie a naibii de grea și de importantă. Cinste cui știe s-o facă, noi n-am găsit niciun arhitect cu care să facem click. Nici la comunicare, nici la idei. Poate pentru că suntem un cuplu format dintr-o comunicatoare și un inginer 🙂

Am lăsat-o baltă atunci cu arhitecta nr.5. Spre toamna lui 2020 ne-a sunat tot ea, din senin, ca să ne întrebe dacă încă ne mai gândim să facem casă și ce idei mai avem. O tatonare ciudată în condițiile în care spunea că e excedată de lucrări. I-am zis „Ciudățica” și așa i-a rămas numele 🙂

Arhitectul nr 6 a fost de fapt un inginer, recomandat de un văr care-și construise casa cu el, și care părea dornic să ne ajute. La telefon. Ne-a invitat la biroul unei arhitecte cu care colabora el, ca să avem discuția lămuritoare. Arhitecta urma să facă proiectul, iar el să-l execute.

Ne-am dus înarmați cu schițele noastre, făcute în sketch-up, un program de proiectare pentru amatori. Între timp ne apucasem noi să ne proiectăm casa, gândind că poate nu suntem capabili să comunicăm verbal ce vrem, deci o fi mai ușor să desenăm. Făcusem și 3D, și interior, eram mulțumiți și cu compartimentarea, totul gândit de noi. Nu înțelegeam de ce pentru noi e așa de evident și pentru ei nu.

Arhitecta la care ne chemase inginerul era de fapt angajata unei firme de construcții și făcea un ciubuc cu noi. Ne-a privit planurile cu o indiferență soră cu sictirul. Nicio lumină în ochii ei, părea foarte plictisită de viață în general și noi cu planurile alea de casă cu terasă, geamuri mari și aspect futurist, într-un sat prăfuit din Bărăgan, nu-i stârneam niciun interes.

Inginerul a zis că el poate să ne facă ce vrem noi, dar pe structură metalică grea, dar că el unul nu ar sta într-o casă pe structură metalică, că ce, e Mega Image? Noi am zis că ne place Mega Image, el a zis că mai bine cerem niște oferte de la alții, pe structură de lemn, și ne mai gândim. Pe scurt, ne-a invitat să ne băgăm mințile în cap. Ulterior vărul mi-a reproșat că de ce nu l-am mai sunat pe inginer, că el a rămas cu impresia că o să ne rugăm de el să ne facă casa. I-am zis că nu așa a fost discuția, că dimpotrivă, el ne-a refuzat. Vărul a zis că nu e adevărat și iar am rămas cu impresia că e ceva în neregulă cu noi, de vreme ce nu ne facem înțeleși.

Între timp am început să căutăm firme de construcție, pentru că până la urmă și asta era o soluție: să mergem cu proiectul gândit de noi la o firmă care execută și care de regulă are și arhitecți cu care lucrează.

Am cerut oferte de la firme care executau case din lemn și din metal. Am făcut tabele comparative cu prețuri și dotări, apoi am descoperit casele din SIP-uri. E plin internetul de filmulețe în care unii asamblează case din SIP-uri (Structural Insulated Panels) ca la Lego. Tehnologia e prezentată ca ceva foarte simplu și ieftin, doar că nu eradichează foamea din Africa, în rest rezolvă multe probleme de locuire pentru pârliți ca noi.

Între timp mai strânsesem bani și deși nu-i aveam pe cei 30.000 clamați în 2019, făcusem socoteala că dacă batem palma cu cineva și intrăm în linie dreaptă, putem apela la un credit prima casă pentru diferența necesară.

Nu s-a concretizat nimic în 2020 pentru că pe lângă pandemie au mai apărut și niscai probleme personale care au blocat complet orice discuții despre casă.

În 2021 însă, cu forțe proaspete, am reluat căutările. Eram din ce în ce mai convinși de SIP-uri: păreau ușor și rapid de asamblat, și te scuteau de bătaia de cap cu meșterii și zidăria. Erau și bune izolatoare, la un preț avantajos față de zidăria clasică+materiale izolatoare. La începutul lui 2021 am ajuns pe la Constanța și Brașov ca să vedem cu ochii noștri cum se produc SIP-urile. La Constanța era o familie de moldoveni de peste Prut care făcuse o fabrică cu fonduri europene – în fapt o hală cu un utilaj care lipea polistirenul de OSB și scotea SIP-urile, dar nu părea că se lucrase ceva în ea de la inaugurare.

Oamenii au admis cinstit că nu construiseră nicio casă din SIP-uri și ar fi început cu noi. Familia susținea, însă, că are experiență în construcția de case în Rusia și Moldova. N-am avut încredere, deși prețul oferit era tentant – puțin peste 20.000 de euro la gri – adică pereții exteriori, ferestrele și parcă acoperișul. Trebuia să facem noi fundația și restul. Practic ne vindeau o coajă din OSB și polistiren închisă cu ferestre termopan.

Firma din Brașov, însă, făcuse multe case din SIP-uri, ne-am dus să vizităm chiar un cartier într-o comună dormitor, în care se construia numai din SIP-uri toată suburbia Brașovului, iar ce am văzut acolo ne-a făcut să renunțăm la SIP-uri. Stilul de a construi era neglijent (motivat că așa cere clientul, adică dezvoltatorul care voia să scoată un preț mic pentru profit), iar SIP-urile sunt suficient de sensibile încât orice greșeală de izolare să contribuie la un dezastru ulterior. Dacă se infiltrează apă și afectează OSB-ul, trebuie să înlocuiești cumva toată placa, ceea ce e dubios, dat fiind că plăcile au și rol structural.

Trebuie spus aici că am apreciat disponibilitatea celor doi oameni cu care am vorbit, la Constanța și Brașov, care ne-au răspuns mereu la telefoane și au pierdut și ei cu noi destul timp ca să ne explice și să ne facă oferte, fără să câștige nimic în final. Probabil că am fi bătut palma până la urmă cu una dintre cele două firme dacă ar fi avut un arhitect care să ne facă proiectul din SIP-uri, dar întâmplarea a făcut că ambele firme rămăseseră fără ahitect. Arhitectul de la Brașov murise de Covid, iar cei din Constanța au încercat să ne facă legătura cu unul din zonă, însă la telefon a părut complet dezinteresat, așa că nu am insistat.

Am revenit la ideea de a discuta cu un arhitect de capul nostru, fără o firmă constructoare. Am ajuns la arhitectul nr.7 care ne-a zis și el că nu recomandă SIP-uri, dar ne-a recomandat în schimb câteva modele din lemn gata poiectate de niște colegi de-ai lui. Nu ne-au convins nici alea și a rămas că mai căutăm.

Altcineva ne-a recomandat arhitectul nr. 8 ca pe un tip foarte creativ. Așa de creativ încât ne-a spus de la prima și singura discuție telefonică ce condiții pune: 3000 de euro proiectul și îl face cum vrea el, nu cum vrem noi. Păi cum, zic, nu noi dăm banii, nu e casa noastră, nu trebuie să ne placă nouă? Nu, zice, eu fac case cu care vreau să merg la concursuri, care vor rămâne în istorie drept casa arhitect Ixulescu, azi nu mai știe nimeni cine a dat banul și a trăit în casele lui Gaudi…

Așadar rezolvasem și chestiunea moștenirii, nu conta că nu aveam noi cui să lăsăm casa, ea era deja promisă unui destin măreț. Ca o paranteză, Gaudi al nostru nu prea avea un protofoliu de arătat, care să ne dea pe spate, ca de altfel toți arhitecții cu care am discutat.

După Gaudi totul a mers în jos. Era firesc. Aveam un alt văr, pe la munte, care ieșise la pensie de tânăr din organele de forță ale statului și își făcuse o echipă cu care construia case și le vindea. Cum s-ar zice „dezvoltator imobiliar” 😉 Nu știu cât de pricepuți erau oamenii lui, dar el e foarte priceput la vorbe. Și asta, doamnelor și domnilor, este esențial în vânzări. Căci într-o țară depopulată de meseriași, ceea ce ține în viață economia este modul în care știu să te facă din vorbe cei care-ți vând niște servicii. Chiar dacă ulterior constați că serviciile au fost proaste, nu mai ai ce face, le-ai cumpărat deja.

Vărul ăsta m-a convins că el e capabil să-mi facă casa visată, de la fundație la acoperiș, cu un preț preferențial (4000 de euro manopera). Mi-a recomandat chiar și două arhitecte (nr.9 și nr.10) cu care lucrează el, adică ele îi fac proiectul de depus la primărie, el îl execută cum știu oamenii lui, apoi când e să se facă recepția, tot el cunoaște pe cine trebuie la primărie și se rezolvă. Apoi vinde casa și merge mai departe. Așa de bine merge treaba că el nici nu se întâlnește cu arhitectele alea, ele îi trimit dosarul de depus la primărie prin curier, iar el le trimite banii. Toată lumea fericită.

Așa am ajuns cu proiectul nostru la arhitecta nr. 9, la un institut de proiectări fost comunist, acum privatizat, prin Ploiești. Ne-a cerut 800 de euro și ne-a scos din cap ideea de a avea o casă cu terasă deasupra în loc de acoperiș clasic. De altfel cam toată lumea zicea că terasa nu se pretează la clima din România, că nu se izolează bine și ai mereu inflitrații, că e iarna frig și vara cald etc.

Arhitecta nr.9 a zis din start că modelul ales de noi va arăta meschin la dimensiunile pe care le vrem noi, că astfel de case se fac la scară mare (aici poate că avea dreptate), dar ne-a zis că dacă ținem musai, hai că ne face ea o schiță cu cum ar putea să ne scoată din pământ un astfel de proiect. L-am primit pe email câteva zile mai târziu și era hidos. Poate că până la urmă avea dreptate că modelul nostru era menit unui destin măreț, dar nici ea nu era sigur ce aveam noi nevoie, judecând fie și numai după gemulețul meschin de la baie pe care ni-l trântise în propunerea ei. Am aflat astfel cine proiectase bucătăriile și băile comuniste.

Arhitectul nr.10 se recomanda arhitect, dar la o căutare pe net l-am găsit inginer structurist, undeva printr-un orășel de munte. Era recomandat tot de vărul și a avut prețuri așa de mici încât n-am avut încredere că poate să facă ceva de banii ăia: 1500 de RON proiectul de depus la primărie (care e mai degrabă schematic) plus alți 500 de RON pentru proiectul de execuție, cu detalii și tot ce trebuie.

Probabil că deja nu mai înțelegeți ce voiam, de vreme ce nici scump, nici ieftin nu ne convine.

Care e treaba cu proiectul – diferența dintre DTAC și PTh

Se cer niște lămuriri despre proiectul ăsta de execuție. Orice proiect de casă are nevoie cel puțin de aceste două faze principale: DTAC (Documentație Tehnică pentru obținerea Autorizației de Construire) care se depune la primărie pentru autorizare și conține planșe despre cum va arăta casa, structura fundației, instalațiile electrice, termice, sanitare, amplasarea pe teren și cam atât.

În DTAC, toate astea (mai puțin fundația, care e detaliată ca structură) sunt mai degrabă șchițate, urmând ca aceeași echipă de arhitect, structurist și specialiști în instalații să elaboreze mai departe PTh (Proiectul Tehnic) și DE (Detaliile de Execuție) pe baza cărora se va construi efectiv casa. Acest proiect detaliat nu mai trebuie depus la primărie, ci i se pune în brațe constructorului și e urmărit de beneficiar, diriginte de șantier și/sau arhitect, ca să fie executat întocmai. Pe parcurs mai poate fi completat cu diverse dispoziții de șantier, date tot de arhitect, dacă în implementare se constată că vreun detaliu e nevoie să fie schimbat etc.

De regulă în România lumea depune la primărie DTAC, care e obligatoriu pentru autorizație, și doar cu asta rămâne, mai ales că e mai ieftin. (La țară, unde mai degrabă se construiește fără autorizație și eventual se autorizează după, se practică cumpărarea aceluiași proiect de pe la vreun arhitect.) Mai departe se descurcă fiecare în ceea ce se cheamă „regie proprie”, adică cu meșterii, văzând și făcând. Noi am zis că, date fiind pretențiile pe care le avem (mai ales domnul inginer) și proiectul mai neobișnuit, ținem să fim blindați pe parte de proiectare, adică să fie făcut proiectul cât se poate de detaliat, de niște specialiști (arhitect, structurist), iar meșterilor să le rămână doar execuția după plan, să nu ne lăsăm la mâna creativității meșterilor, care, așa cum se va vedea și din experiența asta, tot din stofă de Gaudi sunt și ei făcuți. Să nu fie loc de las că știu eu ce fac, așa se face, las că merge și așa, n-are domnule nimica, garantez io etc.

Am încheiat paranteza cu proiectul, revenim la cronologia arhitecților. Hai că mai avem un pic și începe treaba.

Prin primăvara lui 2021, exasperați că nu ieșim la liman cu visele noastre, am zis să încercăm să cumpărăm un proiect gata făcut. E plin Internetul de așa ceva. Am găsit un site cu multe case, am găsit și una care ne-a plăcut – renunțasem la terasă și am ales un model clasic, cu acoperiș în două ape, pe care însă ne-am apucat noi să-l remodelăm, ca să corespundă nevoilor noastre. Modelul original avea etaj și prea multe camere mici, destinate unei familii mari, noi voiam doar parter și eventual un pod în care să poți amenaja o cameră de rezervă. Dar aspectul dorit era ăsta:

Am sunat la cei care vindeau proiectul pe site, cu 1.300 de Euro, și am întrebat dacă pot să-l modifice după nevoile noastre. Au zis că da și ne mai cereau încă 500 de Euro pentru detaliile de execuție.

Probabil am fi bătut palma cu ei dacă nu am fi dat o căutare pe net după poza acelei case și n-am fi aflat că și site-ul respectiv îl furase de la alții. Casa fusese proiectată și executată de fapt undeva prin Polonia, iar românii, cu un birou prin centrul Bucureștilor, furaseră proiectul ăsta, și altele, și făceau bani cu ele în România. De altfel sunt multe site-uri românești cu astfel de rețete. Se pare că arhitecții noștri nu sunt capabili să facă niște case atractive, așa că fură proiectele de prin Cehia, Slovacia, Polonia și le iau banii fraierilor de aici.

De aceea n-am mai vrut să batem palma cu ei, deși nu știm cât de bine ar fi făcut poiectul. Am decis să căutăm un alt arhitect căruia să-i spunem: uite, vrem să ne faci proiectul pentru casa asta, cât ne costă? Dacă tot era furăciune, măcar să nu câștige ei bani, ci altul. Stupid, știu, dar așa am gândit atunci. Dacă am fi reușit să ajungem la arhitectul polonez, mai degrabă lui i-aș fi dat bani să ni-l facă, dacă ar fi avut drept de semnătură în România.

Într-o zi, mergând pe autostradă spre moșie, ne-am abătut din drum pe la Vadul Anei ca să vedem de aproape o casă ce părea construită din SIP-uri, pe care o tot văzusem înălțându-se în ultimele luni. Așa l-am cunoscut pe domnul F. care ne-a zis că a făcut casa din lemn, ne-a recomandat câteva firme care vând case din lemn, ne-a zis cu care să nu ne anturăm și ne-a recomandat și arhitectul cu care a lucrat.

Așa am ajuns la arhitectul nr.11 care ne-a zis că ne face proiectul acelei case de pe site, pentru 3000 de euro. Pfff! Păi, dacă voiam să dăm 3000 de euro la arhitect ceream un proiect original, nu o furăciune la a doua mână!

Arhitectul nr.12 a fost recomandat de niște prieteni buni, ne-a zis că proiectul i se pare OK și relativ ușor de implementat, dar el nu are timp până în 2022. Și așa am ajuns la arhitectul nr.13, care a fost ghinionul nostru. Și probabil al ei, căci timp de mai multe luni ne-am tocit nervii reciproc.

 

Va urma

 

Citește și celelalte episoade:

Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

Meșterul român: manualul sunt eu! (IV)

Perla Harghitei din Călărași (V)

Recapitulare: acte, taxe și avize pentru construcția unei case în România (VI)

Ce parchet și cum se pune peste încălzirea în pardoseală (VII)

Cum a fost prima iarnă în noua casă (VIII)

Să vină să ne numere fosele (IX)

Cum a fost primul an în casa de lemn (X)

Cum am petrecut canicula în casa din lemn (XI)

Etichete: arhitecti, arhitectură, construcție casă, la moșie, proiectare casă, succesuri