Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

Proba șanțului și a zidului drept la sate; Viață de turnător de beton la mână; Azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea
Câinele Șandor

Câinele Șandor

Luna iulie a fost de reveneală. Încă nu ne venea să credem prin ce trecusem, eram și ușurați într-un fel că scăpasem de un stres, dar era și o mare dezamăgire că nu fusesem în stare de mai mult. Am reușit să vindem o parte din fierul din curte, unei rude care-și făcea casă și avea nevoie. Și avusese parte și de un arhitect parolist, care-i dăduse până la urmă PTh-ul, chiar dacă nu la timp.

Apoi am zis că dacă tot nu mai facem casă, hai măcar să facem gardul de la stradă, că tot aveam autorizația de construcție și pentru împrejmuire. Gardul cu care cumpărasem terenul era din plasă și ajunsese ca un șvaițer, găurit de câinele Șandor care evada mereu, când plecam noi de la moșie, ca să se ducă după cățele. Meșterul Ghiță din sat, care ne construise și beciul cu un an înainte, s-a oferit să ne facă și gardul. Un brâu de beton și niște șipci de metal, am zis, nu vrem să atragem atenția…

Ar fi fost nevoie de un proiect și pentru asta, dar cine să-l facă? Într-una dintre planșele trimise la un moment dar de nr.13 se zărea și un soi de gard, în care poarta masivă din lemn părea ceva desprins din filmele cu hobiți. Și acum ne întrebăm de unde naiba o luase? Sau poate că asta era în capul ei despre proiectul nostru. Nu vom ști niciodată.

Jumătatea inginerească a cuplului a trasat coordonatele: atâta înălțime, atâta lățime, atâta fier pentru armare. Noroc că fier era, vorba aia, căcălău în curte. Am mai cumpărat niște plase sudate, cu ochiuri pătrate, care niciodată nu au grosimile sub care se vând, ci sunt mai subțiri. Recunosc asta chiar comercianții, când le ceri o plasă de 10mm grosime îți spun că de fapt are 8, iar aia de 8 are probabil 6 și tot așa. Ăsta e doar un mic exemplu despre cum ne furăm căciula în țara asta, și cum o să se vadă probabil toate la un cutremur, când cine va scăpa se va întreba ipocrit „dar cum a fost posibil?!”.

De ce e important asta? Pentru că aici în sat, și probabil în multe alte sate, cu astfel de plase sudate se armează nu gardurile, cum am făcut noi, ci fundațiile și stâlpii de rezistență ai caselor. În loc de etrieri și bare de fier, oamenii îndoaie o plasă din asta în patru, formează un paralelipiped din ea și aia e armarea grinzii de fundare sau a stâlpilor. Nu numai că nu are PTh, acea casă făcută astfel, dar cel mai probabil nu are nici autorizație de construcție. Dar, cine știe, poate că în final e mai bine făcută decât toate astea blindate de hârtii și ștampile de la verificatori.

În fond, casele din lemn și chirpici făcute de bunici mai rezistă și azi, fără armături din fier. Apropos de asta, nu pot să nu remarc că această trimitere, la cum se făceau casele acum o sută de ani, e invocată în mod diferit de meșterii populari și de inginerii structuriști de modă veche. Meșterul popular zice că uite, acum o sută de ani tataie a făcut casa fără fier și ea stă în picioare. „Dom profesor”, care nu acceptă idei noi de izolare a locuințelor, zice că ele ar afecta structura de rezistență pe care el o proiectează ca acum o sută de ani, la care mai adaugă niscai fier doar ca să fie sigur, chiar dacă nu se bazează pe nimic și poate nici nu e necesar. În fond nu sunt banii lui la mijloc și în mod real nici răspunderea. Totul e doar o mimare generalizată. Autoritățile se fac că verifică, ei se fac că respectă standardele (iar dacă standardele sunt făcute tot de somități din astea găunoase…) și în realitate casele sunt construite de alde Ghiță, care a prins meseria după ureche și mai lasă și de la el, că oricum n-are ce să se întâmple.

Așa s-a construit beciul în 2019

Așa s-a construit beciul în 2019

Când ne-am apucat noi să facem gardul, peste drum s-au apucat și niște vecini să facă o casă. Noi am băgat în soclul gardului mai mult fier decât ei în fundația casei. Și cred că le-am făcut în același timp. Ghici cine au fost ciudații satului?

Asta, stimați cititori, ne-a cam ambiționat să revenim la sentimente mai bune față de ideea de a construi totuși o casă. Așa funcționează întrecerile la sat, te ambiționează să faci chiar și ce nu-ți trebuie până la urmă. Vecinii au venit, într-o zi, cu o foaie de hârtie desenată cu pixul, au chemat un vecin cu un excavator și i-au zis: uite, sapă cam de acolo până acolo. Apoi au făcut o clacă și au turnat betoane câteva zile și gata fundația. După ce s-a uscat au turnat și stâlpii și s-au apucat să facă pereții din BCA. Un timp am mers în paralel cu construcțiile.

Dar mai e până ajungem la casa noastră. Hai că și gardul are povestea lui și e păcat să rămână nespusă.

Proba șanțului și a zidului drept la sate

Cum ziceam, meșterul Ghiță din sat a fost cel care ne-a făcut necesarul de materiale. Uneori le nimerește. În 2019, când ne-a făcut beciul – care acum are infiltrații ca peștera muierilor –  a estimat în plus la lemn și ciment, și în minus la balast. Încă de la beci a fost clar că nu vrem să-l chemăm pe Ghiță și la casă, pentru că deși are calități certe – e serios și muncitor, are și defecte – nu gândește lucrurile înainte de a le pune în operă, apoi improvizează pe parcurs ca să iasă la liman, iar rezultatul se vede. În plus, atenția lui la detalii tinde către zero. Mizează mult pe forța mușchilor, a ciocanului, a răngii, a drujbei etc. Dacă din „proiectare” nu se potrivește ceva, sigur se rezolvă prin forță. În apărarea lui trebuie menționat că omul e autodidact, a prins, de pe ici, de pe colo, „meseria”, fără să aibă o calificare anume – când nu are de lucru prin sat, e om de serviciu la o fabrică din județul vecin. Prin urmare lucrează destul de mult după ureche și dă mai departe „meseria” și altora mai tineri, care văd în el un model de urmat.

Cum e șanțul...

Cum e șanțul…

Când să ne tocmim pentru beci, a venit cu nevasta, care i-a făcut un laudatio irezistibil: „casa din capul străzii el a făcut-o, el a fost arhitectul și constructorul, din capul lui a făcut tot. Dacă aveți nevoie, vă face și casa.”

La beci a trebuit să insistăm să folosească mai multe plase sudate pentru armarea plăcii de deasupra și niscai folie pentru hidroizolație, deși el e convins că apa nu trece prin beton. Doi ani mai târziu apa picură în beciul nostru ca în peșteră, deși noi l-am mai hidroizolat în plus după ce a isprăvit el opera. E posibil, totuși, ca infiltrațiile astea să aibă o legătură și cu săpăturile făcute pentru casă, anul ăsta, așa că o să mai vedem la anul dacă se menține problema.

Dar la gard l-am chemat, pentru că, la fel ca atunci când am ales-o pe nr.13, ne-am zis că ce poate să meargă rău, e un gard până la urmă, iar beciul încă nu s-a prăbușit peste noi. Am cumpărat cimentul, plasele sudate, și am chemat utilajul să sape șanțul. Încă de la șanț s-au văzut primele semne ale operei de artă ce urma să iasă. Se pare că în timp ce unii sunt în stare să construiască canale pe sub mare, pornind din două direcții opuse, și se întâlnesc la mijloc, cu abateri minore, în satul românesc încă e dificil să sapi un șanț drept și să îl umpli cu un zid de beton așijderea.

...așa iese și gardul

…așa iese și gardul

A fost o săptămână de foc, care ne-a călit pentru turnarea fundației la casă. Probabil că dacă aș fi fost doar eu beneficiarul lucrării l-aș fi lăsat pe Ghiță să-și facă treaba cum îl ducea capul. Probabil așa fac majoritatea clienților lui. Domnul inginer, însă, nu i-a făcut lui Ghiță viața ușoară. Dar nici el nu s-a lăsat mai prejos, așa că la final și domnul inginer a ieșit cu nervii cam șifonați din toată experiența.

În primul rând că pe șantier a apărut pentru prima dată o nivelă cu laser, la care Ghiță și oamenii cu care a săpat, cofrat și turnat zidul s-au uitat cu neîncredere firească. Pentru că nu mai văzuseră și nici nu-i vedeau rostul. Nivela cu bulă de aer în ea, pe care o folosea Ghiță, putea fi pusă în așa fel pe stâlpii gardului încât dintr-o anumită poziție părea chiar pe mijloc 😉

În fine, s-au mai făcut remarci despre faptul că ar fi mai bine să măsori înainte plasa cu care ai de gând să armezi zidul, ca să faci cofragul pe măsura ei, nu după ce ai făcut cofragul să constați că nu-ți încape plasa în el și să te apuci să iei la rangă ba plasa, ba cofragul.

Viață de turnător de beton la mână

În general domnul inginer le reproșează muncitorilor că nu sunt capabili să vadă următorul pas în cronologia unei lucrări, dacă nu chiar rezultatul final. Adică nu gândesc măcar cu un pas înainte, ci execută direct, așa cum au văzut ei că „se face”, iar dacă rezultatul e prost … vedem atunci. Dacă încerci se le explici care ar putea fi urmările unei acțiuni și să le propui o îmbunătățire sau o metodă alternativă de execuție, te privesc cu neîncredere sau chiar te persiflează. A pățit domnul inginer, și nu doar o dată.

Este vorba de fapt despre un stil de viață, nu numai o lacună în gândire. Oamenii ăștia, de exemplu, au slabe noțiuni de protecție a muncii, care să le apere propriile vieți. Când și-au pregătit locul în care urmau să toarne beton, au tras un fir de curent, ca să alimenteze betoniera, chiar pe lângă butoiul cu apă care se umplea de la un furtun. Butoiul s-a umplut și a dat pe afară. Când am trecut eu prin zonă apa ajunsese la cablu și era o chestiune de minute până avea să ajungă și la ștecher. L-am tras mai sus și l-am urcat pe niște lemne. Fiind în curtea mea, dacă se curenta vreunul eu eram pasibilă de pușcărie. Mai ales că aveam și minori printre lucrători.

Atenție, se face beton!

Atenție, se face beton!

Aici s-ar cuveni vorbit și despre acest obicei sătesc destul de răspândit, al facerii betonului la mână, chiar și pentru lucrări mari cum ar fi o fundație de casă sau de gard mai mare, ca al nostru, pentru care în mod normal ar trebui să „chemi elefantul”, vorba lui Ghiță. Adică să cumperi beton de la vreo betonieră și să vină să ți-l toarne cu pompa, nu să le rupi spatele unor oameni din sat care nu au altă șansă în viață pentru că sunt săraci.

Mai văzusem același „spectacol” și la beci, în 2019, dar acum Ghiță nu mai avea ajutoare alți oameni din sat, nu știu de ce, probabil erau plecați sau se certaseră, așa că a venit să facă beton cu nevasta (40+), cu fiul (20+), care tocmai își dăduse demisia de la serviciu. Temporar a mai luat în ajutor și pe fiul minor al unui vecin.

Nu știu câți știți cum se face betonul la mână. E o operațiune care-ți rupe efectiv spatele și îți umple plămânii cu praf de ciment. Pe rând, au băgat lopeți cu balast și ciment în betonieră și soția lui Ghiță, și fiul lui, ambii destul de subțirei la statură. Ba soția a făcut asta după amiaza, după ce venise de la muncă. Este o muncă grea și pentru bărbați, și dacă nu te invalidează pe loc o face sigur în timp.

Prin august s-a întâmplat să citesc un text fix despre asta, în Quillete, în care cineva povestea cum branșa constructorilor americani e decimată de droguri pentru că nu reziști fizic la munca asta dacă nu iei calmante seara, după ce faci beton la mână, iar din calmantele astea dai în droguri, pentru că simți nevoia de ceva mai puternic. Finalul e rapid pentru destul de mulți. Nu se iese la pensie din așa ceva.

Ai noștri nu ajung la droguri (cred), dar dacă te uiți la Ghiță ești tentat să-i dai cu vreo zece ani mai mult decât are. Domnul inginer se întreba cât de morală e postura noastră, de a profita de sărăcia acestor oameni, care acceptă să facă o astfel de muncă pentru niște bani puțini, doar pentru că nu au alternativă. Sunt needucați, au niște job-uri pe salarii mici și trebuie să-și completeze veniturile muncind efectiv cu cârca, într-o epocă în care n-ar trebui să mai fie nevoie de asta. Am avut discuții similare în 2019, când am făcut puțul în curte, iar metoda de săpat a fost la fel de primitivă, „acest ev mediu timpuriu” cum comenta cineva pe youtube la filmele cu săparea puțului.

2500 de lei i-am plătit lui Ghiță pentru munca lui și a celorlalți, timp de o săptămână. Sigur, o să ziceți că e salariul minim lunar, însă el a împărțit banii ăștia cu nevasta, fiul și cu puștiul celălalt. Dacă ar fi fost să cumpăr betonul gata făcut m-ar fi costat cel mai probabil dublu (judecând după cât am plătit la fundație) și foarte probabil nu aș fi găsit o betonieră dispusă să trimită betonul până în sat.

Am avut această problemă când am turnat fundația. Mulți furnizori de beton din Ilfov au refuzat să vină la 20 de km distanță (deși taxau și drumul la km, dus întors) pe motiv că e cantitatea de beton prea mică. Mulți furnizori de orice, de fapt, ne-au reproșat că avem casa prea mică și deci nu suntem atractivi ca clienți. De aia probabil își fac românii case așa de mari, căci o casă mică e semn de sărăkie.

Dacă te uiți din față, e drept

Dacă te uiți din față, e drept

Ceva mai târziu, când i-am chemat să ne facă și trotuarul din jurul casei, fiul lui Ghiță mi-a zis că preferă munca asta, chiar dacă e grea, pentru că într-un week-end câștigă mai mulți bani decât salariul de la serviciu.

În fine, revenind la gardul nostru… Rezultatul muncii lor a fost tot demn de Gaudi – făceam ce făceam, tot la Gaudi ajungeam. Soclul de beton al gardului concurează la onduleuri construcțiile din Parcul Guell. Ce-i lipsește este doar mozaicul, dar probabil o să vină și ăla, dacă după iarna asta o să cadă tencuiala dată de Ghiță pe el.

Cam pe la acest moment a devenit destul de clar că nu-l vom lăsa pe Ghiță să ne facă și poarta, care trebuia să culiseze lin pe o șină. Așa că am început să căutăm niște meșteri fierari capabili să execute partea metalică a gardului și mai ales poarta. Experiența la sudură a lui Ghiță fusese trădată de capacul beciului, a cărui ramă a ieșit dreptunghiulară, deși gura beciului e mai degrabă pătrată. Mă rog, putea să iasă mai rău, rotundă…

Azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea

Așa am dat de domnul… hai să-i zicem Măricelu, care are pagină de fb și știe să-și vândă munca. Omul a lucrat prin Franța, unde zice că a luat o țeapă, așa că s-a întors în patrie, unde pare că se descurcă binișor. Are o echipă de vreo patru oameni cu care execută în special garduri metalice și, piesa de rezistență, „poarta model Măricelu”. În două zile au prins șipcile metalice orizontale, în sistem jaluzea, iar în a treia au venit cu poarta gata sudată din atelierul lor, au montat șina și au făcut ultimele retușuri. Ne-au predat-o la cheie la propriu, adică au montat inclusiv yale pentru poarta pietonală și aia auto, au mai dat cu vopsea pe ici pe colo și rezultatul a fost atât de spectaculos (după experiența Ghiță) încât de emoție i-am dat cu 200 de lei mai mult decât ceruse. Drept să spun nu mi-a părut rău. Experiența cu Măricelu a fost una dintre cele mai bune de anul ăsta. Cea mai bună avea să vină.

Dar experiențele astea bune vin cu un preț piperat. Rău. Numai manopera lui Măricelu a fost 1500 de euro (pentru vreo trei zile de muncă), la care s-a adăugat prețul șipcilor metalice – vreo 2.500 de euro. Adăugând manopera lui Ghiță și costul celorlalte materiale, plus săpatul șanțului am ajuns să dăm pe 30 de metri de gard frumoasa sumă de 5000 de euro. Jumătate din bani au fost cadoul mamei pentru ziua mea. Pe vremuri foloseam ziua de naștere ca să vizitez locuri noi… Vorba aia, azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea.

Când ne-am apucat să facem gardul am zis că nu vrem să investim mult în el și nici nu vrem să pară de lux, pentru că orice gard de lux atrage hoții. Deocamdată n-am avut experiențe neplăcute cu hoți, dar gardul oricum a sărit în ochii tuturor. A fost atât de admirat în sat, încât vecinul și-a făcut și el la fel. Nu cu Măricelu, ci în regie proprie. Asta ne-a scutit de sarcina de a spune cinstit cât ne-a costat, pentru că nu am vrut să părem nici nababii satului, după ce am stabilit deja că suntem ciudații lui.

Câinele Șandor urmărește cu atenție și îngrijorare ultima gaură din gard

Câinele Șandor urmărește cu atenție și îngrijorare ultima gaură din gard

 

va urma

 

Citește și celelalte episoade:

Construcția unei case în România, când nu ai bani, dar ai pretenții (I)

Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

Meșterul român: manualul sunt eu! (IV)

Perla Harghitei din Călărași (V)

Recapitulare: acte, taxe și avize pentru construcția unei case în România (VI)

Ce parchet și cum se pune peste încălzirea în pardoseală (VII)

Cum a fost prima iarnă în noua casă (VIII)

Etichete: , , , , , , , ,

One Response la “Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)” Subscribe

  1. Motanul 30/12/2021 at 10:42 #

    In legătura cu articolul din Quillete. Acolo se menționează OxyContin care e subiectul serialului Dope Sick pe Disney Plus.
    De fapt, firma producatoare, in combinație cu angajatul FDA care le aproba medicamentul, au etichetat un opiaceu puternic ca bun de folosit ca si calmant de durere minora. Fiind vorba de un opiaceu, pacienții au ajuns dependenți. Pana la urma pacienții si-au dat seama ca heroina e de fapt mai ieftină si mai “buna”. Asa a creat firma respectiva, plus fostul angajat FDA, ulterior angajat al firmei farmaceutice respective, o criza a consumului de droguri serioasă in America.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Prezență inedită a lui Budha la răstignirea lui Iisus la București

soldati-jandarmi

Un Pilat din Pont grăsuț și chel a stârnit polemici în rândul audienței de la răstignirea lui Iisus – ediția 2014

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia