Meșterul român: manualul sunt eu! (IV)

După ce am supraviețuit facerii gardului cu Ghiță parcă am ieșit mai întăriți. O concluzie certă a fost că e bine că n-am făcut totuși casa, pentru că n-am fi rezistat relației cu betonul. Așa că ne-am amintit că la începuturi voiam de fapt să facem o casă din lemn. Ca asta.

Cochetam cu ideea de casă din lemn când o întâmplare improbabilă, dar fericită, a făcut s-o cunoaștem pe arhitecta nr.14. Care a aflat toată tărășenia cu nr.13 și nu a înțeles deloc cum am putut să ne complicăm așa de tare pentru o casă atât de simplă. Nici noi.

I-am povestit că am renunțat la proiectul autorizat, dar uite, avem de fapt această idee cu casa din lemn, iar ea a zis: ce coincidență, eu tocmai vin de la mare, unde am locuit într-o casă pe structură din lemn, făcută de niște unguri din Harghita. Nu vreți să le trimitem ideea voastră și să vă facă o ofertă? Ba vrem.

Oferta ungurilor a fost inițial de nerefuzat: 24.000 de euro și ne-o fac exact ca în poze. Am mai adăugat noi la ea mai multă izolare în pereți și pe acoperiș, așa că prețul a mai crescut. La finele lui iulie, pe negândite, băteam palma cu domnul Jenő Szilágyi (numele e real, căci el chiar are nevoie de reclamă), prin telefon, fără să-l fi văzut vreodată și fără să fi văzut vreo casă construită de el – în afară de cea din Eforie, pe care o văzuse arhitecta nr.14.

„Într-o lună de zile venim cu casa și v-o montăm, să aveți fundația făcută și să aveți grijă să fie dreaptă” – ne-a spus domnul Szilágyi la telefon, de parcă ne-ar fi văzut gardul.

Ne trebuia o altă autorizație de construcție și – misiune aproape imposibilă – să găsim o echipă de constructori liberă, pentru fundație, în plină vară. Nu trebuie să vă mai spun că relația cu primăria a funcționat perfect de la autorizație până la recepție. A fost cea mai plăcută surpriză din acest proces, care a fost dureros, iată, nu din cauza autorității, ci din cauza neprofesionalismului privaților. Cine ar fi crezut?.

Am avut noroc să găsim și o echipă de constructori disponibili chiar de la 1 august. Astrele se aliniau. Domnul inginer a măsurat, trasat și iar măsurat, câteva zile la rând, coordonatele fundației, a bătut balize și a socotit totul față de nivelul străzii. Când a venit echipa de muncitori s-a mai revizuit o dată totul și gata, colții excavatorului au intrat în frumoasa noastră iarbă.

Despre oameni…

Se cuvine să facem aici încă o paranteză și să vorbim cinstit despre plățile și oamenii din această branșă. Echipele alea pe care le vedem prin reclame, cu muncitori îmbrăcați cu echipamente de protecție branduite cu numele firmei, nu există decât acolo, în reclame sau prin filmările de youtube puse de vreo firmă care îți arată cum să le folosești produsul. În realitate, pentru că muncitorii tineri și în putere construiesc alte chestii prin vest, la noi au rămas minorii și bătrânii. Și cu ăștia trebuie să faci treaba.

În satul nostru, minorii mai și conduc diverse utilaje, mai fac și beton la mână sau îl cară cu roaba de la betonieră până unde se toarnă, ajutând, de fapt muncind cam cot la cot cu părinții lor sau cu alții din sat, pentru niște bani de buzunar.

 

Echipa de 4-6 oameni care ne-a făcut fundația părea mai apropiată de benzile desenate cu Asterix și Obelix decât de ideea de firmă de construcții din filme. Toți erau trecuți bine de prima tinerețe – mă rog, se cheamă că aveau experiență, șeful de echipă zicea că lucrase blocurile de pe 13 Septembrie în anii 90 – doi dintre ei erau supraponderali, numai unul zicea pas la băutură, pentru că avea semnul de începător în parbiz, și cineva trebuia să conducă și mașina. Veneau, care din București, care de prin satele vecine, așa că dimineața îi culegea fratele șefului, cu mașina, de pe drum, și-i aducea la poartă. Per total au fost serioși și s-au încadrat în termen, chiar dacă în prima săptămână ne-au dat emoții, cu un ritm de lucru de maxim patru ore și alea state mai mult pe la umbră. În final fundația nu a fost dreaptă, așa cum o ceruseră ungurii, dar s-au dat cele mai bune explicații. Cum că n-ai cum s-o faci dreaptă direct din beton, că se mai îndreaptă când torni șapa.

Dacă ai fi pus să alegi echipa cu care vei lucra, după aspect, poate te-ai mai gândi. Or fi oamenii ăștia în stare de ceva sau mă lasă baltă? Dar când e luna august și vrei să faci o fundație, că vine casa de lemn și n-ai pe ce s-o pui, zici mersi că l-ai găsit și pe Asterix cu echipa lui și stai cu ochii pe ei ca pe butelie să nu plece și să te lase baltă cu lucrarea începută.

 

Modul în care funcționează aceste echipe pare să fie o rețetă de succes. Cel mai important e omul care face vorbele, care te vrăjește să-i angajezi echipa. El e fie inginer, cum a fost în cazul fundației, ceea ce ne-a dat o oarecare speranță că oamenii ăia vor lucra cum le spune el. (Asta e o utopie, inginerul are mai multe echipe și trece pe la șantierul tău cel mult la trasare și la diverse etape în care trebuie să-i dai banii.) Fie e un om abil de vânzări, care se pricepe să-ți câștige încrederea, deși nu se bazează pe nimic, cum a fost în cazul echipei care ne-a pus tabla pe casă. Între aceste două situații s-ar încadra Măricelu cu afacerea lui cu gardurile, el fiind de fapt sudor de meserie și face în același timp și vorbele, și faptele.

Echipa are întrotdeauna un șef care de regulă reprezintă vârful cunoștințelor acelei echipe. Mai are un pălmaș sau doi, care trag mult în jos nivelul ăla al priceperii, și un meșter sau doi de nivel intermediar, care sunt probabil de mai multă vreme în echipă și s-au mai contaminat cumva de la șef, cu înțelepciune, dar nu prea mult.

Cunoștințele șefului nu trebuie puse la îndoială oricum, cel puțin nu în mod vădit, de față cu ceilalți. El este de cele mai multe ori pătruns de propriile cunoștințe și abordează o morgă corespunzătoare. Dacă îl întrebi cum face ce face sau de ce, îți răspunde cu… ați ghicit: așa se face!

 

Dacă faci greșeala să citești manualul și să-l contrazici cumva pe șef, ești mâncat. Domnul inginer are acest prost obicei să citească mereu manualul. Așa a ajuns să intre în conflict cu șeful echipei care punea tablă pe acoperiș și cu cei care au venit să ne îngroape fosa septică. Pentru că în manual scria ceva și meșterii făceau altceva, domnul inginer le-a atras atenția că … iată ce spune manualul. Nu erau chestii care să țină de bani sau proceduri prea complicate, tocmai de aia pe domnul inginer îl seca atitudinea asta absurdă a meșterilor, care poate da naștere în viitor la pagube mari ce pot fi prevenite cu detalii care costa 10-15 -100  de lei în plus și câteva minute de muncă.

La acoperiș am fost în situația hilară în care șeful de echipă l-a sunat pe omul cu vorbele, cu care încheiasem contractul, ca să se plângă că îl hărțuim și nu-l lăsăm să lucreze. Omul cu vorbele ne-a sunat și ne-a amenințat că ne lasă cu acoperișul dezgolit (veneau ploile) dacă nu avem încredere în oamenii lui. Un șantaj în fața căruia am cedat pentru că domnul inginer era deja frăgezid cu nervii și înțelesese până la acel moment că nu există variantă mai bună decât eventual să ne punem noi înșine tabla pe casă.

– Aveți încredere, știm ce facem!, ne-a zis cu un ton teatral omul cu vorbele.

– Dar uite ce zice la manual, că atunci când se îndoaie tabla și se prind foile una de alta se pune încă ceva între ele, plus silicon sau bandă butilică, i-a zis domnul inginer.

– Nu vă mai uitați pe Internet la toate prostiile, ne-a indicat și omul cu vorbele.

– Dar manualul ăsta e pe site-ul producătorului…

– … o să mă uit și eu pe site să văd ce ați văzut acolo.

Câteva minute mai târziu ne-a sunat cineva care s-a prezentat drept agent de vânzări de la producătorul de tablă, ca să ne spună că manualul ăla de pe site-ul lor nu e bun, și să avem încredere în oamenii veniți să ne monteze, că știu ei mai bine. Producătorul și-a renegat manualul.

Meșterul român nu citește manualul pentru că manualul e el. Nu se întâmplă, domne, nimic, iar dacă se întâmplă, răspund io!

Ni s-a spus asta și la acoperiș și la fosă, dar din păcate în ambele cazuri nu ai cum să verifici dacă „se întâmplă ceva” decât când e prea târziu. Dacă vor fi infiltrații în acoperiș nu vom afla decât când apa se va insinua prin toată izolația și va ajunge în casă, ceea ce va reprezenta o pagubă pe care n-o va acoperi toată garanția oferită de oamenii cu tabla. În plus nimeni nu vrea să ajungă la garanție, nici noi, nici ei, de aia și insista domnul inginer să facă treaba bine din prima. De când ne-am mutat în casă stăm amândoi cu urechle ciulite la cel mai mic zgomot suspect și verificăm pereții întrebându-ne dacă nu cumva parte din zăpada de pe casă nu s-o topi printre îmbunările tablei.

… și bani

Modalitatea de plată a acestor echipe este cam în 30% din cazuri la negru sau cel mult la un gri. Poate și mai mare, dar noi am insistat mai mereu să avem un contract pentru orice lucrare, deși vedem bine că e posibil ca la o eventuală avarie să nu mai ai de unde lua echipa respectivă. În piață există practica încheierii unui contract de formă pe durata lucrărilor (pentru eventualele controale sau protecția muncii), contract care la final se rupe ca să nu plătească patronii taxe și impozite. Aparent și ei și beneficiarii sunt mulțumiți, în realitate toată lumea își fură căciula: muncitorii sunt plătiți la negru, beneficiarul nu știe cum va repara eventualele vicii ascunse, singurii câștigători sunt patronii care fac profit.

În sat, de exemplu, nimeni nu lucrează pe firmă. Tarifele se discută verbal și se execută, că nu-ți permiți să comentezi, chiar dacă la final mai cresc, așa prin bunăvoința meșterului, care consideră că a muncit mai mult decât s-a așteptat la început. Îți convine sau nu, oricum nu ai la cine să apelezi data viitoare.

Am lucrat și cu firme mari. De fapt nume mari. De exemplu am solicitat o ofertă pentru încălzirea în pardoseală de la Rehau, și am fost contactați de o firmă cu care lucrează Rehau, care ne-a vândut sistemul mai mult sau mai puțin Rehau, la preț de Rehau, iar la fața locului s-a prezentat un instalator cu experiență de 20 de ani (așa zicea el), însoțit de un puști de 18 ani (ucenic) și un moșulică (așa îi și ziceau, Moșu) care era om bun la toate. Instalatorul ar fi trebuit să ne facă doar instalațiile sanitare, dar până la urmă a făcut și încălzirea în pardoseală și tot pe el l-ar fi trimis să monteze și termostatele, dacă nu am fi renunțat la ele.

Și aici a fost un om de vânzări care a făcut vorbele și ne-a băgat pe gât și ce nu ne trebuia. Motivația oficială a fost tot că „așa se face”. În realitate nu știm dacă omul ăla habar nu avea să dimensioneze un sistem general la o căsuță mai mică în particular sau știa, dar a crezut că ne poate păcăli, pentru că așa face de regulă. Și de data asta, domnul inginer a studiat oferta, manualele și situația, iar la final am reușit să primim banii înapoi pe ceea ce nu era cazul să ne vândă, dar discuțiile au fost destul de alambicate.

Sigur, până acum nu am avut plângeri cu privire la lucrare, doar că atunci când te gândești că lucrezi cu o firmă mare, nu lucrezi de fapt decât tot cu niște meseriași care subcontractează lucrările la a doua sau a treia mână. Pentru că ai o căsuță mică și lucrarea e insignifiantă pentru firma mare, chiar dacă tu plătești prețul cerut de firma mare. Sau poate pentru că nu există suficientă mână de lucru calificată pentru câtă cerere e pe piață.

Iar în cazul încălzirii în pardoseală trimisesem cereri de oferte la mai multe firme mari, care tot apar prin reclame, și doar ăștia ne-au contactat. Deci e clar că cererea depășește oferta.

Nu faceți greșeala să măsurați grosimea fierului din fundație

Lucrul la fundație a durat trei săptămâni. Proiectul a fost refăcut astfel încât să putem folosi măcar o parte din fierul pe care-l cumpărasem deja, ca să mai limităm paguba. Am rămas oricum cu o grămadă de etrieri în curte, așa că dacă plănuiți vreo casă și aveți nevoie, îi vând ieftin, că nu se știe cât o mai ajunge fierul la anul 🙂 Am mai cumpărat bare de la magazinul de materiale de construcție din zonă. Și aici au fost surprize cu dimensiunile, la fel ca și la plasele sudate, doar că nu din fabricație. Dacă ai curiozitate și un șubler, cum a avut domnul inginer, afli că trei sferturi dintre barele de fier cumpărate sunt mai subțiri decât cele comandate. În pofida temerilor, că vom rămâne păcăliți, patroana magazinului ni le-a schimbat (a trimis șoferul cu o remorcă, le-a încărcat pe alea necorespunzătoare și le-a adus pe alea bune) și a punctat că nu i s-a întâmplat niciodată așa ceva. Sunt convinsă că nu, că cine naiba se apucă pe șantier să măsoare grosimea barelor de fier care se îngroapă în fundație, ca să vadă că sunt mai subțiri cu 1-2 mm?

Operațiunea a generat și ea destui nervi și anxietăți, adăugate la deja permanenta senzație că ești furat și înșelat non stop. Echipa de constructori n-a comentat decât că oricum fundația pe care o facem noi e mai degrabă de bloc, decât de casă din lemn cu un singur nivel, și deci nu era nevoie de atâta fier. Bineînțeles, și meșterii au păreri bine definite despre arhitecți și structuriști, cum că ei știu doar să pună pe hârtie lucruri imposibil de transpus în realitate, noroc cu ei, meșterii, care le mai corectează la fața locului.

S-au făcut comentarii și despre grosimea polistirenului extrudat pus sub placa de beton – Dar de ce puneți de 10cm, că de 5, e suficient!? Domnul inginer folosise până la saturație un program nemțesc de modelare a diverselor scenarii de izolare, care îți arată pe unde și cât se pierde căldura din casă, în funcție de ce materiale folosești ca să izolezi fundația sau pereții. Așa că el ajunsese la această grosime de polistiren optimă, pentru că proiectanții nu auziseră nici de programul ăsta și nici nu erau interesați de el. Majoritatea pun în proiect 5cm de polistiren și aia e. Așa se pune! În general am observat că orice detaliu cu care vii în plus pe șantier îți strică relația și așa sensibilă cu meșterii. Ei ar vrea să termine repede, iar când tu le spui că vrei o fundație mai izolată, deci adaugi niște folie sau niște polistiren sau vrei o compactare mai bună a pietrișului, toate astea se traduc în timpi în plus pentru ei. Deși atunci când ți-au făcut oferta de preț au studiat înainte proiectul și știau foarte bine la ce se înhamă, dar sperau să te convingă pe parcurs să renunți la pretenții, pentru că ei știu mai bine că așa se face și nu e nevoie de ce vrei tu. Tot cu polistiren de 10 am placat și pe exterior soclul de beton al casei, după finalizare, dar treaba asta am făcut-o noi doi, singuri, și ne-am chinuit ceva, pentru că am vrut s-o facem temeinic, nu de mântuială. Și pentru că e foarte probabil că meșterii nu ar fi fost de acord să ne facă o astfel de lucrare.

Au existat și la fundație diverse frecușuri între inginerul familiei și șeful echipei, domnul Asterix, care le văzuse pe toate și nu accepta sfaturi, din principiu. A aplicat, totuși, câteva din sugestiile domnului inginer, abia când a văzut că nu se poate cum voia el și că le-a fost mai ușor să facă altfel. Dar tot a rămas în urmă acel ton zeflemitor, ca un damf de bere și autosuficiență, cu care „saluta” fiecare sugestie venită de la „beneficiar”. Pe cât de urâți sunt arhtecții și proiectanții pe șantier, pe atât de disprețuiți sunt și clienții care se întâmplă să aibă ceva studii tehnice, care să ridice obstacole în calea unei lucrări simple și rapide.

Cele mai mari momente de cumpănă au fost la cele două turnări. Asterix a decretat din start că el nu face beton la mână – „dar unde suntem aici, ca să facem beton la mână, eu n-am mai făcut așa ceva de 20 de ani!” – și că dat fiind că sunt destul de mici cantitățile de beton pentru stâlpi și pentru grinda de fundare el recomandă să le facem dintr-o turnare, astfel încât să chemăm o singură dată „elefantul” pentru ele, iar a doua turnare să fie direct pentru placa de peste fundație.

Zis și făcut, am purces să căutăm beton în zonele limitrofe. Și am căutat până am ajuns la Șindrilița, la Transparent Beton, singurii care au acceptat să vină cu betonierele până la noi, lângă Fundulea. Alți producători, mai mari sau mai mici, fie ne-au refuzat pentru că aveam nevoie de numai 14 mc de beton/turnare, fie cereau un preț mult prea mare. Problema cu Transparent Beton a fost că ei ne-au trimis betonierele, dar nu aveau și pompă de turnat betonul din ele, așa că a trebuit să închiriem pompa din altă parte, iar potrivirea dintre betoniere, pompă și echipa lui Asterix a fost o adevărată aventură, dat fiind că pompa o plăteam la oră, și nu puțin. Și mai era emoția că nu știam dacă ne va ajunge betonul comandat, dacă nu cumva gropile în care erau armați stâlpii erau prea adânci, deci ar fi intrat mai mult beton în ele decât preconizasem etc.

Prima turnare a fost un succes, am fost personal la stația de betoane ca să torn în beton niște prafuri care-l făceau mai puțin permeabil la apă (cel puțin așa ne-au fost vândute, contra unei sume revoltător de mari). Am văzut cu ocazia asta cum se face betonul și cum nu se (mai) fură din el, așa cum umblă legenda despre betoniști. Chiar Asterix zisese că atunci când calculezi necesarul de beton trebuie să iei în calcul că te fură cu un metru și betoniera. Nu numai că ne-a ajuns betonul, dar ne-a și rămas cam un metru cub, pe care l-am turnat pleașcă la poartă, așa că acum, când e noroiul până la glezne în curte, avem măcar un metru cub de beton la intrare.

A doua turnare, însă, a fost cu sufletul în gât pentru că exact în ziua aia ENEL ne-a oprit curentul în tot satul, de dimineață de la 9 până după amiaza la 5, într-una din zilele alea în care se fac lucrări de mentenanță. Betonierele erau pe drum, pompa la fel, nu mai aveam cum să anulăm. Am reușit să facem rost în ultimul moment de un generator cu care să funcționeze vibratorul de beton, dar fără curent nu aveam cum să scoatem apă din puț, așa că la finalul turnării am rămas fără apa necesară ca să se spele pompa și betoniera. Au sărit vecinii de vis a vis – cei cu casa făcută la clacă, și cu betonul făcut la mână – care mai aveau un hârdău de apă în curte și ne-au dat câteva găleți.

Așa a fost ultima zi de lucru la fundație. După ce a plecat echipa a venit și curentul și am putut să scoatem apă din puț ca să udăm placa, pe care am tot udat-o după aia vreo săptămână, ca să nu se crape.

Pentru toată munca asta de trei săptămâni le-am plătit 4000 de euro, ceea ce pare mult, pentru că în fond doar organizarea lor era diferită, nivelul profesional tot prin zona lui Ghiță se învârtea, hai să zicem un pic mai sus, căci aveau împreună experiența unor lucrări mai de anvergură decât face Ghiță prin sat de unul singur. Dar banii ăștia au fost încasați de inginerul care a fost practic un intermediar, și a împărțit o parte din ei cu Asterix, care la rândul lui i-a plătit cum a vrut el pe restul. Nu păreau foarte bine plătiți, în niciun caz nu se vedea pe ei prosperitatea clamată în discursurile despre scutirea de impozit și de contribuții sociale a constructorilor.

În fine, per total s-a lucrat bine, cel puțin așa a zis dirigintele de șantier, care văzuse și mai rău la viața lui. Și dacă tot am ajuns la diriginte, să îi facem și lui portretul.

Dirigintele de șantier și taxa de protecție la ISC

Legea spune că orice șantier trebuie să aibă un diriginte. Adică un om care să supravegheze lucrările, să se asigure că echipa de muncitori execută întocmai proiectul, să discute cu beneficiarul și cu proiectantul acolo unde se doresc lămuriri. Dirigintele e de fapt acel personaj foarte important în orice lucrare, pentru că nu beneficiarul (care eram noi) trebuie să stea zi de zi cu ochii și gura pe muncitori, ci el, dirigintele.

Asta într-o lume ideală, nu în România unde se știe că am inventat formele fără fond și suntem mândri de ele. Concret, dirigintele de șantier în cazul unor lucrări mici ca a noastră este o astfel de formă fără fond. Sau cu fond doar puțin pe la margini.

E puțin probabil că există oameni în România care-și fac case în regie proprie și își permit să angajeze un diriginte de șantier full time. Adică să vină zilnic pe șantier și să supravegheze lucrările. Ar trebui să-i plătești un salariu pe câteva luni, probabil, și hai să zicem că la cât investești în casă mai merg câteva mii de euro și pentru diriginte, dar și dacă vrei nu prea ai de unde să-l iei. Căci, ca și meseriașii, nici diriginții ăștia nu se fac așa pe toate drumurile. În Călărași, de exemplu, pentru lucrări de categoria D, cum sunt și casele astea mici, sunt numai 13 diriginți acreditați pe site-ul ISC. Cifra vorbește de la sine. Nu au cum 13 oameni să răspundă pentru toate casele care se construiesc într-un județ. Mă rog, în București sunt 99 de diriginți acreditați. Câte case credeți că se construiesc în București?

Prin urmare, cutuma e că tocmești un astfel de diriginte acreditat, el vine de două-trei ori la șantier, în diverse etape – de exemplu armarea fundației, turnarea plăcii, structură sau acoperiș – iar la final întocmește un referat în care scrie că totul a fost bine și construcția s-a executat conform proiectului. Pentru asta – câteva drumuri pe durata a două-trei luni sau poate mai mult, în funcție de cât se întinde șantierul – se percep cam 500 de euro.

Despre obligativitatea angajării unui diriginte de șantier afli ori de la primărie – când primești autorizația de construcție – ori de la Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC), unde te trimite oricum primăria, ca să plătești o taxă și să mai colecționezi niște ștampile.

Plătești 0,1%+0,5% din valoarea investiției pe care ai de gând s-o faci în casă, la primărie, în momentul primirii autorizației de construcție, și tot atâta trebuie să plătești și la ISC, dar în două tranșe. Jumătate la început, când anunți că începi lucrările, și restul al final, când îi anunți că le-ai terminat și le mai ceri niște ștampile. Desigur, la final o să constați că investiția inițială s-a mărit, deci trebuie să mai adaugi ceva și la primărie și la ISC, în contul celor 0,6%. Nu ți se spune de ce, e o taxă de protecție pe care statul o percepe, de ce nu?

Pentru că în fapt ISC nu te ajută cu nimic sau te ajută prin aceea că te lasă în pace și nu-ți vine pe cap în șantier, ca să te caute de bască. Conform legii, trebuie să anunți începerea lucrărilor și la primărie și la ISC. De regulă se zice că ISC nu vine la case din astea mici, se duc și ei la pești mai mari.

Noi am ales din lista ISC un diriginte de șantier înainte de a ști că nu mai facem casa. Pentru că apucasem deja să plătim și jumătate din taxa aia la ISC și ne gândeam că nu strică să găsim un diriginte de șantier cu care să ne mai sfătuim, câtă vreme cu arhitecta nr.13 și cu inginerii ei nu reușeam.

L-am ales la întâmplare, dar nu chiar, pentru că avea o adresă de email mai specială. Așa am dat, dintr-un noroc chior, peste un diriginte echilibrat și binevoitor, care s-a dovedit până la final cea mai bună investiție. Omul s-a oferit din start să medieze relația tensionată cu nr.13, dar n-a prea avut ce, apoi i-am zis că nu mai facem proiectul și credeam că asta a fost tot. El oricum ne spusese că îi e destul de greu să ne ajute pentru că stă în Călărași și, dacă nu are și alte lucrări prin zona noastră, ar fi cam ineficient, pentru el, să se ocupe doar de noi.

Când ne-am apucat să facem fundația, totuși, l-am sunat din nou și, coincidență sau nu – deja intrasem în etapa în care se legau toate lucrurile – mai avea o lucrare în zonă așa că ne-a vizitat.

A apreciat că armarea fundației e bine făcută, că muncitorii lucrează bine, ba chiar a făcut schimb de numere de telefon cu Asterix pentru a-l recomanda și altora, ceea ce a fost încurajator pentru noi.

A mai venit de două ori după asta, o dată ca să vadă structura casei din lemn și a treia oară și ultima, la final, când deja casa era gata, se mai lucra la acoperiș și la instalațiile interioare. Atunci am semnat procesul verbal de recepție. Omul ne-a ajutat să obținem mai repede toate avizele de la ISC și ne-a ghidat un pic prin birocrația aferentă, ceea ce nu a fost lucru puțin. Mare noroc cu pandemia, că toate aceste acte au putut fi transmise și primite prin email.

În final, dirigintele ne-a cerut și mai puțini bani decât stabilisem inițial. Când i-am spus că e singurul cu care am avut de-a face, în proiectul ăsta, care nu numai că a cerut să fie plătit la final, dacă suntem mulțumiți de seviciile lui, ba chiar ne-a cerut mai puțin decât stabilisem inițial, a zâmbit și a zis că probabil că i se vor întoarce banii ăștia din altă parte. Oricum, per total a fost o experiență foarte plăcută cu domnul diriginte de șantier.

Pentru fundație s-a făcut și un scurt film (cu sonor pentru nostalgici):

 

va urma

 

Citește și celelalte episoade:

Construcția unei case în România, când nu ai bani, dar ai pretenții (I)

Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

Perla Harghitei din Călărași (V)

Recapitulare: acte, taxe și avize pentru construcția unei case în România (VI)

Ce parchet și cum se pune peste încălzirea în pardoseală (VII)

Cum a fost prima iarnă în noua casă (VIII)

Să vină să ne numere fosele (IX)

Cum a fost primul an în casa de lemn (X)

Cum am petrecut canicula în casa din lemn (XI)

Tags: armare fundație, construcție casă, constructori, diriginte de șantier, fundație casă lemn, Inspectoratul de Stat în Construcții, ISC, meșteri, succesuri, turnare fundație