Când termini casa, vine moartea

Casa Buddenbrook, romanul de debut al lui Thomas Mann, nu e o carte de citit după ce te-ai chinuit să-ți faci o casă, cu ultimele puteri și economii, dar așa e viața asta, îți arată pisica taman când ți-e lumea mai dragă

semnele și simbolurile exterioare, vizibile și palpabile, ale norocului și ascensiunii nu apar decât atunci când în realitate totul a început să alunece la vale”

O carte scrisă acum o sută de ani, despre niște oameni de acum aproape 200 de ani, încheie seria noastră de cărți clasice de la clubul de carte. E o poveste aproape previzibilă, deși e scrisă cu risipă de cuvinte, ca o lungă propoziție în germană, care te face să aștepți prea mult verbul de la final. Thomas Mann, încurajat de un editor care îi publicase niște nuvele, se apucă și scrie un roman în două volume despre decăderea unei familii de comercianți din Lübeck, orașul lui natal. Romanul e publicat în 1901 ca atare, deși editorul îi sugerase să-l mai scurteze, dar tânărul Mann avea orgoliu creator încă de la 26 de ani, așa că iată-ne pe noi, o sută de ani mai târziu, că citim 700 de pagini despre viața în Liga Hanseatică între 1835-1877. (Dacă nu mai știți ce e cu Liga asta, de la școală, aflați că nici eu, dar de aia există Internetul, ca să ne amintească toate informațiile inutile pe care s-a chinuit școala românească să ni le vâre în tărtăcuțe.) În fine, romanul devine un succes, Mann se însoară după asta, face vreo șase copii și alte câteva romane de succes, ia și un Nobel pentru romanul ăsta și moare de bătrânețe, după o viață destul de împlinită, s-ar zice.

Nu același lucru li se întâmplă și personajelor sale din această carte, dimpotrivă, parcă autorul are ceva cu ele. Familia Buddenbrook pur și simplu nu are noroc, deși joacă după toate regulile sociale, morale, creștinești ale vremii. Povestea începe cu inaugurarea unei case impunătoare, în centrul orașului Lübeck, în care se mută cu pompă familia formată din trei generații la acea dată: bătrânul Johann Buddenbrook cu a doua nevastă, fiul din a doua căsătorie, Johann Buddenbrook junior, cu nevasta și trei copii: Thomas, Christian, Antonia și urmează să i se nască și Clara. Cei doi Johanni conduc împreună firma familiei, făcând comerț cu cereale, și speră la un viitor la fel de luminos ca și trecutul. Istoria demnă a familiei se scrie și se citește la evenimente, într-un soi de biblie de casă, transmisă din tată în fiu, în care sunt trecute toate nașterile, căsătoriile, decesele și alte evenimente importante. În timp ce o citesc, membrii familiei se lasă pătrunși de propria importanță și asta le întunecă și afectează judecata, făcându-i să ia decizii proaste, doar de dragul familiei.

Povestea, cum spuneam, e previzibilă, mai ales că în varianta originală o ajută și titlul – Buddenbrooks: Verfall einer Familie. Familia se duce de râpă în numai 40 de ani de la primele pagini, după o serie de ghinioane. Fiica cea mare, Antonia, se mărită forțat cu un vânător de zestre, cu care familia spera că-și va spori averea. Omul se dovedește rapid un escroc și astfel familia înregistrează primul divorț. Fiica cea mică moare și împreună cu ea se duce și dota ei (la bărbat-su), deci altă pierdere financiară. Christian, mijlociul, se dovedește un nedemn urmaș, preocupat mai degrabă de teatru și distracții decât de muncă. Singurul pe umerii căruia pică toată șandramaua, Thomas, fiul cel mare, se împiedică pe la 40+, exact când ajunsese în vârf, și nu reușește că continue. După ce se însoară fericit cu o femeie frumoasă și bogată, face cu chiu cu vai și un copil și se alege senator, îl împinge necuratul să-și contruiască propria casă, modernă și impunătoare, care se ridică la înălțimea noului statut al stăpânului: senator, patron de firmă centenară, bărbat împlinit pe toate planurile. Iar de aici toate o iau în jos. La momentul ăsta aflăm și noi, cititorii, proverbul turcesc invocat de nefericitul Thomas: Wenn das Haus fertig ist, kommt der Tod. Pe românește, când ai terminat casa, vine și moartea. Asta dacă ții cu tot dinadinsul. Eu una am de gând să mă mai bucur de viață după ce termin casa 😉

Romanul este socotit o operă clasică și probabil că a produs o impresie puternică acelui cineva care l-a propus la club, precum și juriului Nobel. Eu una, cum am mai spus deja de prea multe ori pe aici, consider că în materie de sagă de familie, bildungsroman, mărire și decădere, descriere a societății secolului 19 etc cel mai bun roman citit de mine rămâne românescul „Cronică de familie”, dar din păcate Petru Dumitriu nu s-a născut în Liga Hanseatică sau prin vreun alt imperiu care să-l propulseze în atenția juriului Nobel.

Domnul Mann scrie cursiv și povestea lui te ține oarecum legat, dar nu pot să zic că am devorat cartea și ard de nerăbdare ca să-i mai citesc altă operă. Admit, însă, că pentru vremea aia, trebuie să fi fost o realizare impresionantă. Pentru vrema asta, însă, personajele sale sunt liniare, previzibile, cu o descriere accentuată a bărbaților familiei, lăsând într-un con de umbră femeile, și nu neapărat din cauza statutului lor social de atunci. Ca orice scriitor, nici Mann nu reușește prea bine să se pună în pielea personajelor sale de sex opus, așa că singurul sondat adânc și întors pe multe fețe din roman este Thomas, personajul principal, secondat într-o oarecare măsură de sora lui Antonia, căreia i se oferă ocazia în câteva rânduri să-și depășească statutul de femeie de secol 19, dar nu reușește să fructifice oportunitățile, nu are destul curaj și rămâne o pațachină guralivă și chinuită de prejudecăți, care nu e în stare să se bucure măcar de șansa la o viață relaxată pe care i-o oferă al doilea soț.

Sunt mai multe teme de urmărit în romanul lui Mann, teme sociale mai ales, căci deși se vorbește pasager și despre diversele schimbări politice și economice ale vremii, nu prea îți poți face o idee clară despre ce se petrecea în lumea de la vremea aia. Are loc o tentativă de revoluție, pentru drepturi egale, apare și un episodic război între niște tabere necunoscute, sunt aduse trecător în discuție semne ale schimbării care apar prin lume, dar personajele familiei Buddenbrook rămân imune la progres, chiar cu riscul, concretizat de altfel, de a se pierde prin neadaptare.

Thomas Buddenbrook, rămas capul familiei și al firmei de comerț cu cereale, nu e singurul care înțelege că lumea se schimbă, însă e cel care se opune din toate puterile ca schimbările astea să-i afecteze familia și le setează astfel destinul și celorlalți. Împreună cu el se duce la fund și familia lui și lumea veche din care ea a făcut parte. Sunt câteva scene în carte care descriu oarecum metaforic viziunea tradiționalistă, în contrast cu tentativele progresiste ale vremii. Scena peștilor, aparent o descriere banală a comerțului cu pești în Lübeck, are oarecari similarități cu viața oamenilor din cele două tabere: cei vechi, care se revendică din burghezia tradițională, sufocați de propria neputință de a se adapta mediului și tranformărilor veții, și cei care vin din urmă, fac avere tocmai pentru că au curaj să fenteze regulile și se adaptează din mers:

Unii o duceau chiar bine. Înotau, cam strîmtoraţi ce-i drept, dar voioşi totuşi, în găleţile cu apă şi nu-i supăra nimeni. Alţii însă zăceau pe scînduri cu ochii holbaţi înspăimîntător, mişcînd din bronhii, încăpăţînîndu-se să-şi prelungească viaţa chinuită, izbind vîrtos şi disperat din coadă, pînă cînd o mînă îi înşfăca şi un cuţit ascuţit şi însîngerat le tăia gîtlejul, hîrşîind.”

Familia Buddenbrook se încăpățânează să rămână într-o lume guvernată de titluri, ranguri și tradiții, deși, la vremea lor, versiunile tinere ale celor două personaje principale trec inevitabil prin tentative de contestare a sistemului, iar ulterior Thomas își dă seama că „titlul de senator și casa sunt lucruri exterioare”. Tânăra Antonia se simte atrasă de un student la medicină care încearcă să-i deschidă ochii cu privire la nedreptățile lumii, iar tânărul Thomas trăiește primii fiori sentimentali cu o florăreasă frumoasă, înainte de a alege calea cea dreaptă setată de tac-su.

Dar toate se topesc în tradiționala anulare a individului în slujba familiei. Viața trebuie trăită în acord cu așteptările societății și musai spre propășirea familiei lărgite, care numai astfel își poate consolida poziția economică și implicit socială. Până și moartea e închinată familiei, de aia agonia nu poate fi scurtată la rugămințile muribundului, ci prelungită până la ultima suflare, sub ochii jenați ai familiei care așteaptă să se termine tevatura. Scena morții mamei Buddenbrook, care se ruga de medici să-i dea un calmant care să-i taie suferința, dar…

Dar medicii îşi cunoşteau datoria. În orice împrejurare această viaţă trebuie păstrată pentru familie, pînă la ultima limită posibilă, pe cînd un narcotic ar însemna, moartea imediată, săvîrşită fără putinţă de împotrivire. Rostul medicului nu este acela de a aduce moartea, ci de a păstra, cu orice preţ viaţa. Pentru asta mai pledau şi anumite temeiuri religioase şi morale despre care auziseră îndeajuns la universitate, chiar dacă în clipa de faţă nu le erau prezente în minte… ”

Spre final mi se pare că Mann o cam ia pe arătură, cel puțin cu agonia psihică a lui Thomas, care citește și nu înțelege filosofia lui Schopenhauer. Nici nu e mult de înțeles, mie una îmi pare că omul a înțeles abia atunci că e prins în capcană și nu are nicio ieșire. Lumea se transforma în jurul lui, iar el continua să piardă ore întregi, cu frizerul în baie, ca să-și contruiască o imagine exterioară falsă, de scos în lume. Înăuntru era mort cu mult timp înainte de a muri de-adevăratelea.

O ultimă scenă interesantă, care vorbește despre lumea în care ar fi trebuit să crească fiul lui Thomas, și el un neadaptat, este descrierea unei zile la școală. O lume în care impostura și corupția încep să se generalizeze, în care cei sensibili și fără un scop în viață nu au loc.

Or fi mai multe lucruri de spus despre cartea asta, dacă i-ați găsit și alte sensuri și vreți să vorbim despre ele, haideți mâine seară, 16 februarie, de la 20.00, la clubul de carte. Online, aici.

Vine curând și lista cu cărțile pe care urmează să le citim în continuare. Să vedem acolo ce mare brînză am ales.

Etichete: , , , ,

One Response la “Când termini casa, vine moartea” Subscribe

  1. Stefan Brăgărea 14/03/2022 at 10:03 #

    Doamnă Benezic, întru totul de acord cu dvs privind romanul-frescă Cronică de Familie, chiar dacă Tomas Mann nu este de neglijat nici când.
    O întrebare mai pe alături; de ce au schimat (neinspirat) formatul cei de la Hotnews ?

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

USR, mai bine nu se poate

candidati-scena

Am fost la congresul USR ca să-i cunosc mai bine pe oamenii pe care-i susțin. Am vrut să înțeleg de ce Nicușor Dan ține cu dinții și de progresiști și de conservatori, și cum s-a tranșat soarta partidului prin alegerea celor mai buni 21 de oameni care să-l conducă.